Miscelanea II

ARGUMENT

„Distrugerea «corolei de minuni a lumii» înaintea morţii cosmice este astăzi mai posibilă decât oricând.” ( v. vol. 1, p. 113 )
Marguerite Yourcenar, Memoriile lui Hadrian

Volumele sunt structurate pe trei părţi. Prima parte însumează studiile aflate la începutul traducerilor,  12 la număr, şi intitulate Cuvânt înainte - sintagmă caracterizată de criticul de artă Dan Grigorescu, în cronica pe care o face traducerii la volumul lui Erwin Panofsky,  Artă şi semnificaţie, în următorul paragraf :
„Ediţia românească beneficiază şi de un excelent studiu introductiv (numit, cu modestie, «cuvânt înainte»); analiza întreprinsă aici de Mihai Gramatopol, doctă fără ostentaţie, clară, precisă are calitatea unui comentariu ce poate fi cândva dezvoltat într-un eseu.” ( v. vol. 2, p. 68 )
Partea a II-a (volumul 1): Cronicile lui Mihai la apariţii editoriale şi Texte inedite.
Partea a III-a (volumul 2) cuprinde cronici ale unor critici literari şi de artă privitoare la cărţile lui Mihai şi la traducerile, apărute timp de patru decenii, de la debutul editorial, în 1969,  cu Moira, mythos, drama, până la ultima apariţie, în 2008, Studia I-IV.
Tematic, în funcţie de conţinutul traducerii în sine, din parcurgerea acestor prefeţe se desprind idei despre temele majore ale umanităţii. Printre cele mai actuale : convieţuirea lipsită de primejdii pe planeta noastră, frica, neliniştea, alienarea, fragilitatea civilizaţiei, deschiderea către natură, către afectiv, către libertatea care să nu genereze oprimare, muncă, creaţie prin entuziasm umanist şi mai multă iubire.
Teme comune şi celorlalte două părţi, se mai pot enumera: Imperiul cu disciplina augusta, conducerea statului atenian, democraţia ateniană, raţiune, credinţa, anatomia dezastrului, condiţia umană, arta romană în deceniile ce au premers domnia lui Traian. Dacia, actualitatea istoriei, Getica, Pârvan.  Mihai omul, cărţile lui Mihai, Omul şi destinul său.

„Afirmând, mai înainte, că studierea obârşiilor  greco-romane ale civilizaţiei europene poate fi una din căile de găsire a convieţuirii lipsite de primejdii pe planeta noastră, mă gândeam tocmai la devenirea civilizaţiei greceşti şi la formarea celei romane, apoi la Imperiul universal al Romei şi la misiunea sa civilizatorie. Ce forţă a lumii moderne, forţă care a derivat de la Imperiu imperialismul armat sau cultural al pretenţiilor ei, poate oferi omului, frământat de problemele actualităţii, acel ceva care să o justifice măcar în parte şi  să-i satisfacă acestuia nevoile spirituale? Dobândirile culturale ale popoarelor se impun de la sine dacă sunt într-adevăr umaniste. Într-o lume care nu mai crede în zeii olimpieni sau în zeificaţii tereştri, singura raţiune de a exista a omului este dăruirea faţă de oameni. Dacă din tehnicismul civilizaţiei europene a crescut spinul dătător de moarte, este de datoria acestei civilizaţii să-şi impună sieşi şi omenirii aflarea îndemnului la viaţă în prestigiul trecutului spiritual al civilizaţiei planetare. Nu este un paseism romantic, ci o modalitate de înnoire prin  dezvăţare şi reînvăţare.” ( v. vol. 1, pp. 37-38 )

„Într-adevăr, pivotul umanismului este istoria, iar apropierea de umanism se realizează nu în perspectiva eternităţii, ci în cea a istorismului materialist-dialectic. Panofsky ne spune, sugerând imaginea tulburătoare a scării inverse a timpului a lui  Balthasar Gracian, că, din punctul de vedere al istoriei, nimic nu e mai puţin real decât clipa prezentă (pe care n-o putem cunoaşte instantaneu în totalitatea ei), mai ireal decât viitorul pe care nu-l ştim şi mai real decât trecutul, asupra căruia putem zăbovi, exercitându-ne facultatea cognitivă. Deci, de ce  ne interesăm de trecut? Pentru că ne interesează realitatea. [...]
Năzuinţele, idealurile omeneşti, rostul trăirii individuale şi sociale se împlinesc în cadrul acestui cosmos cultural, deopotrivă raţional şi afectiv, pe care-l numim umanism.” ( v. vol. 1, p. 41 )

„Omenirea care şi-a dat norme şi reguli a sfârşit prin  a se pune în lanţuri, indiferent dacă acestea însemnau conformismul gândirii sau peruca şi costumul de ceremonie. Raţiunea nu se mai putea ea singură descătuşa de conformism; orice încercare rămânea superficială şi aproape sterilă, fără să poată avea ecou decât atunci când va fi întovărăşită de răzvrătirea sentimentului. De ea şi de reîntoarcerea la natură. Şi ca orice idee romantică, natura este la rându-i ambivalentă. Natura benefică şi senină a lui Constable sau cea dezlănţuită şi necruţătoare a lui Turner. Pe prima omul şi-o poate subsuma, ultimei însă îi cade pradă ca praful drumurilor şi nisipul mărilor. Natura înconjurătoare ca şi cea omenească este schimbătoare, reîntoarcerea rousseauistă la ea nu înseamnă nici pe departe împăcarea omului cu sine.  De sub cele mai vesele scene ale lui Goya răzbate neliniştea, neliniştea iraţională, căci sub peisajul senin al firii omeneşti  se ascunde subconştientul şi inconştientul.” ( v. vol. 1, pp. 69-70 )

FRAGILITATEA CIVILIZAŢIEI


„Într-adevăr somnul raţiunii naşte monştri, dar raţiunea individului ca persoană fizică şi morală poate fi ea veşnic trează? Desigur că nu, dar nu în aceasta rezidă răul, ci în faptul de temut că uneori se cufundă în somnul ei mari colectivităţi umane. Răzvrătirea romantică nu este antiraţională şi cu atât mai puţin iraţională. Goya este dominat de «sentimentul din ce în ce mai acut al timpului, cu tot cortegiul său de frustraţii, pe de o parte, iar pe de alta de lipsa unei perspective, fie şi iluzorii, pe care o poate oferi doctrina sau credinţa» (Modest Morariu, Goya. Capricii, Meridiane, 1973). Ca şi Piranesi, Goya este conştient de fragilitatea civilizaţiei aflată sub forţa nimicitoare  a timpului şi a lăuntricului iraţional în perpetuă luptă cu raţiunea care conferă omului posibilitatea de a trăi în societate. Fragilul echilibru nu este întotdeauna distrus de iraţional, raţiunea însăşi îl poate nimici, iar timpul mătură totul.” ( v. vol. 1, p. 70 )

„... marile seisme spirituale ale veacului nostru, groaza care ne străbate (nu cea a filmelor sau a literaturii periferice, ci groaza microcosmosului dezagregabil), neliniştea care ne bântuie şi care nu-şi găseşte câtuşi de puţin alinarea în civilizaţia de consum, nu vor da naştere unui nou romantism, salvator, definibil, pe lângă muncă şi creaţie, prin entuziasm umanist şi mai multă iubire, printr-o artă însufleţită de o nouă afectivitate? Faptul că oamenii speră şi luptă să scape de acel «rău al secolului» care e obsesia neantului explozibil pe care l-au concentrat în arsenale, nu este o modă sau o nălucire «romantică», ci o realitate încurajatoare.

Marele pas înainte al fragilei noastre civilizaţii ar putea încă fi deschiderea către natură, către afectiv, către libertatea care să nu genereze oprimare, către contemplarea multimilenarului efort creator al omului. Căci, in extremis, în afara stupidului pas în neant oricare altul va fi romantic.”  ( v. vol. 1, p. 87 )

„«Primejdiile care ne ameninţă sunt imediate, fizice, reducând în mod fatal la aproape nimic conflictele ideologice. Dacă omul supravieţuieşte, ceea ce nu-i sigur, am putea visa la  o societate postindustrială, adică folosind minimum de tehnici... cum să ghiceşti ce se va întâmpla peste o generaţie?» (Les yeux ouverts, p. 268).” ( v. vol. 1, p. 102 )

„În mentalitatea romantică orice civilizaţie fiind fragilă este în mod implicit o aventură, căreia îi poate pune capăt un cutremur, o erupţie vulcanică, un potop, un val de populaţii năvalnice ori genocidul deghizat sau cinic al vreunui tiran. Grecii  le-au încercat pe toate acestea şi altele multe încă, îndreptăţind cu prisosinţă spusa Margueritei Yourcenar că nu există faptă sublimă sau cumplită infamie pe care un grec, cel dintâi, să nu o fi săvârşit cel puţin o dată.” ( v. vol. 1, p. 304 )

„Vom supravieţui fiind înţelepţi prin temperare şi regândire  a condiţiei şi idealurilor omeneşti în împrejurările dificile ale acestei tranziţii. Căci este neîndoielnic vorba (exceptând dezastrul) de o tranziţie de la o formă de civilizaţie la alta. Important este ca ea să se producă fără o mare cezură, prin preluare concentrată, în spirit şi nu în detaliu, a zestrei culturale anterioare, pentru că însăşi această zestre va forma credinţa viitoare a omenirii, raţiunea ei de a exista, idealul ei de a trăi pentru perfecţionarea integrală a speciei, pentru jocul perfect al fiinţării, pentru fericirea existenţei raţionale şi deopotrivă sufleteşti. Omul civilizaţiei postindustriale nu va fi un mutilat, obligat să păşească pe calea aceloraşi vechi eresuri, ci unul capabil să cânte pe claviatura imensei orgi a dobândirilor lui spirituale.” ( v. vol. 1, pp. 102-103 )

„...temă de reflectare şi modalitate de supravieţuire în actualitate, de depăşire a crizei morale a omului modern.”  ( v. vol. 1, p. 114 )

„Întoarcerea la «sufletul poporului», la matricea eternă, la acea cultură perfect definibilă şi care exista concomitent cu educaţia şi tradiţia cărturărească până în pragul veacului trecut, cultură populară magistral surprinsă în toată complexitatea ei de către Rabelais, în occidentul Europei, −  a fost un act de luciditate al romantismului, complementar ideii despre fragilitatea civilizaţiei a cărei potenţare am semnalat-o.”  ( v. vol. 1, p. 260 )

ALIENAREA


„Oare nu cumva oamenii de azi, greşind prin a-şi privi prea de departe planeta şi alienându-se tot mai mult de micile ei bucurii adevărate se îmbolnăvesc de acea indiferenţă hipertrofică şi megalomană ce cu o clipă înainte de a-i ucide  îi face să guste din beţia puterii fără margini şi din înşelăciunea aberantei împliniri ?” ( v. vol. 1, p. 115 )

„...Temniţelor lui Piranesi sunt tot atâţia vectori ai mişcării în posibilitate (şi nu în act, căci sunt lipsite de personaje, şi tocmai în aceasta constă suprema lor valoare simbolică şi groaza pe care o inspiră), galerii care se înfundă, care nu duc nicăieri, sugerând zbaterea inutilă în labirintul unei închisori diabolice care ar putea fi condiţia umană însăşi.” ( v. vol. 1, p. 255 )

„Somnul raţiunii produce monştri, iar raţionalismul integral, absolut şi exclusiv dezumanizează. Ambele extreme sunt deopotrivă de periculoase pentru fragilitatea civilizaţiei. Când Delacroix pictează Intrarea cruciaţilor în Constantinopol sau panoul de pe plafonul bibliotecii Adunării Naţionale franceze reprezentând pe Atilla distrugând cultura Italiei, el duce mai departe temerile lui Goya privind distructibilitatea civilizaţiei noastre, capacităţile ei de a rezista propriilor impulsuri autodistrugătoare; această idee căreia romanticii  îi acordau atâta importanţă îşi are obârşia în secolul al XVIII-lea.”  ( v. vol. 1, p. 259 )

„O dată Revoluţia triumfătoare şi instaurarea la putere a burgheziei, mase tot mai largi ale societăţii sunt lovite nu numai de o nemiloasă exploatare, ci şi de alienare prin dezrădăcinare şi epuizare fizică şi morală. Să ne reamintim că la numai optsprezece ani după bătălia pentru Hernani apare, tot în februarie, la Londra, Manifestul partidului comunist. Trecuse abia o jumătate de secol de la răsturnarea lumii celei vechi şi noua lume se dovedise a fi mai crudă decât prima.” ( v. vol. 1, p. 68 )

„Noile structuri burgheze, concentrarea maselor umane în oraşe, alienarea lor, vor avea foarte curând ca efect distrugerea culturii populare străvechi şi înlocuirea ei cu o formă coruptă, degradată şi degradantă, a culturii cărturăreşti în ipostaza acesteia de instrument al tehnicismului şi urbanizării. Noua cultură şi artă populară a Occidentului, în plină expansiune  a mentalităţilor urbane către mediul rural, avea să sfârşească în kitsch. O dată mai mult sufletul romantic avea să fie frustrat, o dată mai mult apelul la imagistica şi tematica populară ancestrală avea să fie un strigăt de alarmă al romantismului în pictură şi literatură şi în cele din urmă în muzica lui Wagner.” ( v. vol. 1, p. 80 )

„A dispărut acea lume malaxată în hăurile clădirilor  pe care le ridicase ? Iscusinţa umană şi triumful raţionalului,  al civilizaţiei, pot fi ameninţătoare; ele inspiră frică pentru că astfel omul devine prizonierul propriei sale opere gigantice care întemniţându-l, îl striveşte.” ( v. vol. 1, p. 69 )

IMPERIU, ORGANIZARE


„Cum a fost posibil acel veac de aur ? Era un dar picat din niciodată prea generosul buzunar al zeilor ? Câtuşi de puţin. Era rodul extraordinarei capacităţi administrative a lui Hadrian care a ştiut să-şi creeze cadre de înaltă calitate, de la nivelul Consiliului principelui şi al cancelariei imperiale până la administraţia superioară şi medie a provinciilor. Cadre alese după criteriile priceperii şi iniţiativei, astfel încât maşina  o dată montată să poată funcţiona singură, autogenerându-se şi  autocorectându-se. În aceasta constă geniul unui adevărat conducător. Hadrian a fost un real binefăcător al Imperiului. Formarea individuală de care s-a preocupat atât, i-a folosit apoi formării colaboratorilor apropiaţi. Disciplina augusta nu însemna teroarea edictelor imperiale, ce ar fi plouat cu găleata, ci normala ordine a lucrurilor lăsate să se aşeze de la sine, discret supravegheate, în făgaşul libertăţii lor.” ( v. vol. 1, p. 109 )

„Asemenea lumii care s-a desprins din haos devenind cosmos, adică ordine, Imperiul asigura ordinea prin disciplina raţională liber consimţită (drept, filozofie, morală) care nu cunoştea şi se opunea esenţialmente constrângerii (aplicată uneori «barbarilor»). Ministranţii acestui cosmos social erau funcţionarii imperiali şi acea categorie de profesionişti intelectuali (ingineri, medici, profesori, avocaţi, retori etc.) pe care Hadrian s-a străduit să o sporească şi să o optimizeze. Împăratul îşi dădea seama că fără toţi cei amintiţi o civilizaţie nu poate fiinţa. Evenimente mult mai târzii aveau să-i confirme certitudinea. Când spre sfârşitul secolului al III-lea armata va pune practic mâna pe putere, funcţiile mari şi mici ale statului fiind încredinţate unei soldăţimi ignorante, Imperiul  a fost pe marginea prăpastiei. Diocleţian şi Constantin  au recurs la aparatul tradiţional, la «intelectualitatea» alungată ca inutilă, lucrurile reintrând pe făgaşul în care mai puteau reintra.”  ( v. vol. 1, p. 110 )

CONDUCEREA STATULUI


„Dar, întorcându-ne la democraţia ateniană,  Fr. Chamoux, repetăm, îi subliniază clar limitele.  Ni se arată că împotriva «celor ce s-ar putea crede, în practică, o cetate «democratică», precum era Atena, n-avea mai multă consideraţie pentru munca manuală decât cele aristocratice» (p. 288). În cazul procedurii de ostracizare, «6000 de voturi trebuiau exprimate (...) (dintr-un total aproximativ de  40 000 de cetăţeni). De obicei însă, asistenţa era mult mai puţin numeroasă» (p. 306). Iar «conducerea statului era lăsată, citim mai departe, în seama unei minorităţi de trândavi din cetate, cetăţenii nefiind atraşi nici de grija binelui public, nici de prestigiul unui orator, nici de ispita unei indemnizaţii.» Respectiva minoritate însă, «oricât de puţin reprezentativă era, nu se vădea mai puţin mândră de prerogativele pe care constituţia democratică le acorda poporului». A fost astfel în secolul lui Pericle, dar... acesta – se ştie – n-a durat decât  treizeci de ani! Sentimentul general al democraţilor se exprima cel mai bine în adunare «prin strigătele mulţimii» (p. 307); interpretarea «intensităţii» strigătelor însă nu oferea, este limpede, nici un criteriu obiectiv de judecată. Şi Atena  a plătit scump «sistemul» în cazul tragediei de la Arginuse, pe care autorul o evocă. De aceea, credem, textul trebuia  să fie mai nuanţat atunci când se apreciază: «Rolul tribunalelor democratice nu era mai puţin însemnat decât al adunării: stăpân al votului său în tribunal, poporul era prin însuşi acest fapt stăpânul întregii vieţi politice din cetate». Iar autoritatea lui Aristotel (Constituţia Atenienilor, IX, 1) nu trebuie invocată în sprijinul celor de mai sus, pentru că în Politica (VI, III, 2), luând în considerare şi alte forme de conducere a treburilor cetăţii, stagiritul ne spune textual: «În sfârşit, democraţia este cea mai tolerabilă dintre toate aceste guvernări degenerate»; şi aceasta cu atât mai mult cu cât, ţinând seama de slaba reprezentare a cetăţenilor în adunare, ca şi repetata manipulare a voturilor, însuşi Fr. Chamoux afirma puţin mai înainte: «Din cele de mai sus se vede o dată mai mult că «democraţia» antică este o ficţiune» (p. 306). În cuprinsul cărţii,  Fr. Chamoux revine în repetate rânduri asupra aserţiunii «războiul, mamă a tuturor lucrurilor» – atribuită lui Heraclit. Iar la p. 143, filosoful din Efes este citat explicit: «Polemos (...) a zămislit lumea, Polemos domneşte asupra ei». Este adevărat că Heraclit a fost supranumit «obscurul», considerându-se că «el însuşi, prin spusele sale, nu a vrut să fie înţeles»14.  Ne permitem să cităm însă Fragmentul 80 (Origines,  Contra Celsum VI, 42) care ni se pare şi clar şi neîngăduind grava sentinţă privitoare la destinul care ar lega într-un singur tot Lumea şi Războiul. Căci iată ce citim în pasajul indicat: «Trebuie să se ştie că războiul este comun (adică universal, ne lămureşte la nota 61 ediţia consultată15), că dreptatea este luptă şi că toate se nasc din luptă şi necesitate». Pe de altă parte, amintind de conflictele de natură economică, pe care le consideră pricină a nenumărate războaie între cetăţile greceşti,  Fr. Chamoux ţine să sublinieze: «Rivalităţile economice nu constituie însă esenţialul. Dacă grecii au consacrat războiului atâta timp şi eforturi aceasta se datoreşte în primul rând unor motive psihologice care ţin de concepţia greacă despre cetate»  (p. 144). Concepţia greacă despre cetate a avut desigur  o importanţă covârşitoare în istoria Eladei, dar nu se poate trece cu vederea că însăşi apariţia cetăţii a fost, în împrejurările date, condiţia de supravieţuire a comunităţilor greceşti. Iar Platon, care cunoştea îndeaproape situaţia, nu ezită să formuleze: «Căci toate războaiele se produc din pricina stăpânirii asupra bogăţiilor» (Phédon, 66 c).” ( v. vol. 2, pp. 151-153 )

RAŢIUNE


„Hadrian a urcat toate treptele acelei paideia (educaţii) greco-romane, până la vârsta maturităţii. Informarea lui în disciplinele umaniste întrecea cu mult media obişnuită a celor culţi. Împăratul era prin natură un amator temporis acti (iubitor al timpului trecut).
Formaţia sa de viitor conducător al Imperiului nu era cea (pe care, de altfel, o detesta) a unui principe ereditar, pregătit  să «guverneze», ci a unuia care iubea viaţa, curios fiind să cunoască în chip raţional şi sufleteşte toate aspectele ei, formaţia filozofică fiind funciarmente stoică.” ( v. vol. 1, pp. 105-106 )

CREDINŢA


„Credinţa în Elada prezintă caracteristici cu totul deosebite. «Acest popor profund religios este în acelaşi timp – una n-o exclude pe cealaltă – îndrăgostit la cel mai înalt mod de raţionalismul logic» (p. 196) şi nu-i este deloc străin raţionalismul practic (p. 198); de aceea, societatea greacă  n-a cunoscut niciodată o separaţie riguroasă între civil şi sacru (p. 216). Nemuritorii trebuiau îmblânziţi prin jertfele aduse, dar carnea animalelor sacrificate constituia un important mijloc de subzistenţă (vitele creşteau greu pe păşunile sărace ale Greciei, iar ospăţul sacru era gratuit) (p. 218). Oracolele erau consultate în toate situaţiile când hotărâri importante trebuiau luate pentru soarta unei comunităţi sau chiar numai a unor indivizi. Se ştie însă, de pildă, că majoritatea oracolelor delfice care  au ajuns până la noi se prezintă în formă de versuri; de aceea, «trebuie să admitem - scrie Fr. Chamoux – că vaticinaţiile Pitiei  erau supuse unei elaborări ulterioare, înainte de a fi remise celor interesaţi» (pp. 255-256). Despărţirea aici între politic şi religie este greu de făcut. Uneori, sfaturile oracolului nu erau tocmai luate în seamă, interpretarea şi reinterpretarea lor făcându-se în spiritul intereselor majore ale cetăţii. Este tocmai cazul pregătirii luptelor de la Salamina (vezi HDT, VIII, 140-144).  Aşa se face că acest popor, «deosebit de dotat pentru abstractizare»  (p. 266) avertiza totuşi, prin glasul lui Pindar: «nu năzui, suflet al meu, către nemurire, ci istoveşte câmpul posibilului»  (p. 262), iar pe intrarea templului din Tasos a înscris maxime ce ar fi trebuit să-l însoţească zi de zi pe omul de rând: «Cunoaşte-te pe tine însuţi», glăsuia una din ele, «Nu întrece măsura», spunea cealaltă (p. 254). În pofida religiozităţii lor, grecii ţineau la mare preţ pe filosofii care îi învăţau să cunoască îndoiala  (pp. 342-343) şi tot ei au formulat suprema cinstire pentru făptura omenească prin ideea lui Protagora, după care omul este «măsura tuturor lucrurilor» (vol. II, p. 108).”  ( v. vol. 2, pp. 153-154 )

ANATOMIA DEZASTRULUI


„Dând expresie dorinţei marelui editor şi om de cultură care a fost Modest Morariu, de a avea în seria lucrărilor despre civilizaţia greacă, publicate în traducere de Editura Meridiane, şi o carte care să acopere pata albă a perioadei amintite,  l-am rugat pe profesorul A.M. Snodgrass să accepte traducerea ei în româneşte în condiţiile în care cultura noastră, atunci ca şi astăzi, nu dispune de valuta necesară achitării copyright-ului. Profesorul Snodgrass a fost de acord şi mi-a înmânat propriul său exemplar, cu adnotări şi aduceri la zi, motiv pentru care textul înfăţişat publicului românesc este de fapt o ediţie actualizată. Iată că, după o lesne de înţeles întârziere, traducerea vede,  în sfârşit, lumina tiparului.
Şi i-a fost dat să o vadă într-un moment cu totul altul decât cel în care a fost proiectată. Între timp s-a prăbuşit  o lume al cărei sfârşit credeam că nu-l vom mai apuca nici noi, nici urmaşii urmaşilor noştri. Ori dacă el s-ar fi produs, ca o minune a hazardului, revenirea la normalitate, la firesc,  ar fi fost neapărat instantanee şi de la sine înţeleasă. Abia acum ne dăm seama că reconstrucţia va fi şi mai trudnică decât silnicia şi obida dezastrului.
Grecia epocii întunecate este şi din acest motiv o carte pasionantă, iar printr-o benefică întorsătură a destinului,  o carte de stringentă actualitate. Anatomia dezastrului pe care  a întreprins-o ca la disecţie, cu bisturiul unei ascuţite pătrunderi şi cunoaşteri, este atât de elocventă încât pare în cele din urmă o grandioasă alegorie a realităţilor cu care noi înşine  ne confruntăm astăzi.
Depopularea Greciei îşi regăseşte echivalentul în depopularea şi distrugerea satelor româneşti, dezafectarea unor cetăţi în distrugerea centrelor istorice ale oraşelor noastre şi apariţia unor monotone şi stereotipe locuinţe etajate, dintr-un alt material, mai ieftin: betonul; rotirea populaţiilor în spaţiul grecesc îşi are contrapartea actuală în migrarea la oraş a mai multor milioane de rurali, în funcţie de apariţia noilor industrii, unii din aceşti migratori de nevoie fiind «navetiştii» cotidieni; lipsa produselor alimentare de bază este echivalentul pauperizării de acum, spre beneficiul unei hipertrofice şi falimentare industrii a fierului. Atare stranie coincidenţă peste milenii ne învaţă că civilizaţia poate fi mimată, în vreme ce ea dispare treptat din minţi şi din inimi. Dezastrul adus de un război poate fi refăcut într-un anume timp. Prăbuşirea morală, culturală şi socială se repercutează însă pe generaţii întregi. Doar o asemenea prăbuşire, ea singură, poate determina refacerea esenţială  a structurilor, dacă un popor mai are într-adevăr în adâncul său ceva de spus vieţii.” ( v. vol. 1, pp. 162-164 )

„În această lume adusă în stare abulică, flotantă şi fluctuantă, într-un implacabil destin luciferic hărăzit parcă pentru totdeauna unei mari părţi a omenirii, pe care n-o mai poate răni colţul de piatră al raţiunii şi libertăţii, ies părelnic din străfundurile a ceea ce am fost şi nu vom mai fi prea curând, imaginile unei scufundate pentru noi Atlantide, ale unei vârste de aur  a firescului, ale geometriei normalităţii.” ( v. vol. 1, p. 321 )

TRECUTUL ca formă de trăire a prezentului


„Revenind însă la perspectiva istorică, la dragostea pentru trecut ca formă de trăire a prezentului, avem a aminti cuvintele Margueritei Yourcenar — adevărată profesie de credinţă — consemnate în acea gravă şi optimistă confesiune care este volumul Les yeux ouverts, Paris, 1980 (la care vom mai recurge în cele ce urmează): «Când pomenim despre dragostea pentru trecut trebuie să luăm seama că în fapt e vorba de dragostea de viaţă; viaţa aparţine mai mult trecutului decât prezentului. Prezentul e întotdeauna un moment prea scurt, chiar când plenitudinea lui face să ni se pară etern. Când iubeşti viaţa, iubeşti trecutul fiindcă acesta este prezentul aşa cum  a supravieţuit el în amintirea oamenilor. Ceea ce nu înseamnă că trecutul ar fi o vârstă de aur: ca şi prezentul, el este deopotrivă neîndurător, superb sau brutal sau pur şi simplu oarecare.»”   ( v.vol. 1, p. 97 )

ARTA ROMANĂ


„Arta romană este unul din vastele domenii ale arheologiei clasice şi investigarea ei necesită un număr apreciabil de instrumente de lucru, începând cu cunoaşterea limbilor greacă şi latină şi sfârşind cu nu mai puţin importanta terminologie adecvată a criticii de artă.” ( v. vol. 1, p. 17 )

Artizanalul italic, şi mai apoi cel provincial, nu reprezenta polul pasiv, ci substratul artistic dotat cu tenacitatea proprie autohtonului, substrat care a fost capabil să se afirme în momentele de recesiune ale formalismului elenic şi să triumfe în Occident atunci când tradiţia greacă îşi încheiase ciclul ei cultural.” ( v. vol. 1, p. 23 )

„Cu ultimul capitol [al vol. Arta imperială a epocii lui Traian], (Arta imperială şi estetica artizanalului) Mihai Gramatopol ne propune o dezbatere teoretică asupra relaţiei între arta imperială şi artizanal, oferind o deschidere către o problemă încă nestudiată până la ultimele sale consecinţe şi constituind astfel o premisă pentru o eventuală altă carte de estetică a artei romane.” ( v. vol. 2, pp. 100-101 )

„Mihai Gramatopol a elaborat un amplu capitol introductiv, trecând în revistă teoriile cele mai importante privind geneza şi specificul artei moderne. El reia în fond discuţia despre problema artei romane în viziunea modernă de acolo  de unde a lăsat-o Brendel în 1973, readucând-o la zi şi marcând accentuat opţiunile personale ce i-au orientat propriul demers. Schiţează în continuare un succint tablou al artei romane în deceniile ce au premers domnia lui Traian, decenii marcate de domnia întunecată a lui Domiţian. Era necesar tabloul respectiv pentru înţelegerea mecanismului în virtutea căruia cultura, forţa creatoare sunt antrenate în sfera puterii.”  ( v. vol. 2, pp. 103-104 )

„Sper să nu greşesc afirmând că această microsinteză a artei imperiale traianice, tradusă info într-o limbă de circulaţie,  ar marca un moment esenţial în desfăşurarea studiilor despre arta romană.” ( v. vol. 2, p. 105 )
„Încheiem subliniind că un serviciu meritat care s-ar face acestei pasionante lucrări ar fi traducereainfo în limbi de circulaţie internaţională, în vederea unei corespunzătoare difuzări, capabile să producă un număr suficient de relevante înscrieri la cuvânt.” ( v. vol. 2, p. 111 ) [ N. red. Toate aceste propuneri, privind traducerea, despre aceeaşi carte ]

CONSPIRAŢIILE TĂCERII


„Şi astăzi se mai obişnuieşte în Occident ca dizertaţiile doctorale să fie «făcute praf» la susţinere, de către membrii comisiilor şi asistenţele academice, pentru ca respectivele opuri să fie notate, în final, magna cum laude. Tot astfel, recenziile care se fac cărţilor ştiinţifice sunt cu atât mai drastice cu cât acestea sunt mai pline de miez şi mai purtătoare de nou. De banalităţi şi platitudini nu-şi dă nimeni osteneala să se ocupe, iar conspiraţiile tăcerii sau laudele fără rezerve descalifică fără drept de apel pe cei care le practică.” ( v. vol. 1, p. 142 )

N. red. În ordonarea cronologică a studiilor, care constituie osatura celor două volume, la un moment dat ar fi trebuit să figureze una sau mai multe cronici despre vol. Morfologia dezastrului.  Carte scrisă de Mihai între 1992-1994, redactată de mine şi tipărită în 2005. Titlurile capitolelor sunt sugestive, incitante, dar nimeni nu s-a încumetat sau n-a crezut de cuviinţă că merită să o citească sau să-şi spună vreo părere, să o aprecieze pozitiv sau nu.

ADAMCLISI


„Într-altă ordine de idei, R. Brilliant readuce în actualitate, şi aceasta nu numai pentru cercetătorii români, monumentul triumfal de la Adamclisi pe care-l inserează în categoria acelor morminte — monumente turn, de obârşie tumulară. Printre cele mai ilustre exemple de construcţii de acest gen, autorul citează mausoleul Caeciliei Metella, al lui Augustus, al lui Munatius Plancus de la Gaeta (lângă Napoli), al lui Hadrian (Roma) etc.
În ce ne priveşte, dorim să atragem atenţia asupra marii asemănări tipologice, dar şi dimensionale între trofeul dobrogean şi mausoleul lui Munatius Plancus, cu atât mai insistent cu cât această apropiere s-a făcut de mai multe ori, fără să fi avut, se pare, şansa să stârnească discuţii mai ample pe care fără îndoială le merită.” ( v. vol. 1, p. 29 )

„Actuala reconstituire a trofeului lui Traian (executată cu facsimile pe nucleul original) porneşte de la o evidenţă neremarcată până acum. Aşezarea fiecărui rând de asize ale paramentului era însoţită de turnarea şi tasarea manuală a emplectonului, deasupra căruia, graţie acestei operaţii, ieşea, pe toată suprafaţa circulară, un strat de lapte  de ciment care se întărea şi peste care se turna apoi emplectonul corespunzător următorului rând de asize. S-a putut constata astfel  (arh. Gh. Bilciurescu, R. Florescu, arh. C. Moisescu,  prof. R. Vulpe), după recurenţa straturilor subţiri de lapte  de beton solidificat, că locul metopelor, al pilaştrilor despărţitori (cu caneluri sau dublu vrej) precum şi al celor două frize, cu vrej (jos) şi cu torsadă (sus) care încadrau metopele şi pilaştrii, nu era sub cornişă, ci la mijlocul tamburului. În felul acesta, era o dată mai mult subliniat caracterul de manifest iconografic al monumentului; în acelaşi timp, faptul ne demonstrează marea dezinvoltură a arhitecturii romane nu numai în ce priveşte îmbinarea elementelor structive sau a volumelor, ci şi în manipularea decoraţiei suprafeţelor.
Deşi tipologia arhitectonică este occidentală, deşi sculptura metopelor, ba chiar şi tematica unora dintre ele este de aceeaşi obârşie, friza vegetală cu capete de dragoni şi păsări plasate intermitent deasupra vrejului, precum şi cea cu torsade sunt net de altă factură stilistică, vădind mai degrabă legături cu decorativismul vegetal al atelierelor de sculptură de la Afrodisia, sau cu al celor de mozaicari de la Antiohia. Alternanţa pilaştrilor canelaţi cu pilaştri cu vrej executat în basorelief pe o suprafaţă plană o întâlnim la mijlocul secolului II e.n. la nimfeul de la Milet. Şi aceasta ar putea fi un indiciu asupra originii orientale a unei părţi din decoraţia sculptată a Trofeului. Oricum, monumentul dobrogean rămâne, şi în viitor, un câmp deschis de investigaţie pentru atâtea şi atâtea probleme legate de estetica artei antice şi de aspectele artizanalului provincial roman.” ( v. vol. 1, pp. 30-31 )

DACIA


„Regatul dacic al lui Decebal constituia o serioasă ameninţare pentru Roma atât prin perpetua stare de beligeranţă a acestui popor cât şi prin apropierea lui de Italia şi de capitala Imperiului; în acelaşi timp el primejduia căile de comunicaţie terestră ale statului roman, prin nordul Adriaticii şi Balcani, cu posesiunile sale din Orient. Soluţia creării unui pinten de-a stânga Dunării, cucerindu-se o parte a Daciei istorice,  s-a impus de la sine încă de pe vremea lui Domiţian ale cărui lupte cu Decebal, soldate cu binecunoscuta pace negociată şi subsidiată, au demonstrat tocmai ceea ce trebuia demonstrat: că neutralizarea dacilor făcea posibilă rapida lichidare a oricărei mişcări a neamurilor germanice, scurtând totodată calea de acces către centrul Europei a legiunilor cantonate în Orient.” ( v. vol. 1, p. 91 )

„Aici, în Dacia, încolţeşte în mintea acestui om de excepţie [ Împăratul Hadrian ] ideea unui «commonwealth» roman axat pe interesul populaţiilor limitrofe de a se bucura de protecţia Romei, protejând-o la rândul lor de atacurile barbarilor mai îndepărtaţi. Idee generoasă şi de incontestabilă valoare politică, din păcate fundată doar pe elementul dacic, singurul care atinsese un grad avansat de istoricizare, graţie secularelor contacte cu civilizaţia greacă, şi tocmai prin acest fapt capabil  să manipuleze el însuşi, după bunu-i plac, etniile din zonă împotriva Romei, conştient de puterea şi ascendentul ce le  avea asupra lor.” ( v. vol. 1, pp. 92-93 )

„Operând cu o bogată informaţie în toate domeniile istoriei, arheologiei şi artei, precum şi în filozofie, antropologie culturală, filozofia ştiinţelor, autorul [ Mihai Gramatopol ] pune pe cititor în situaţia de a înţelege mai bine specificul civilizaţiei  daco-romane.” ( v. vol. 2, p. 91 )


ACTUALITATEA ISTORIEI


„Consacrând aceste pagini operei şi personalităţii lui  Vasile Pârvan, cu prilejul noii ediţii din Getica, o facem cu sentimentul obligaţiei morale şi intelectuale de a continua, în formele proprii epocii noastre şi răspunzând nevoilor sale specifice, efortul creator şi patriotic al înaintaşilor.” ( v. vol. 1, p. 282 )

„«La popoarele prea chinuite de adversităţile istorice se formează un fel de carapace spirituală în care sufletul  se refugiază spre a se păstra intact» - spunea Pârvan în conferinţa intitulată Datoria vieţii noastre. În anii în care trăim ne putem doar împlini datoria vieţii şi cărţilor mereu actuale ale înaintaşilor (Getica va fi reeditată de către Editura Meridiane cu ocazia sărbătoririi centenarului naşterii lui Pârvan)  va trebui să le adăugăm pe cele şi mai actuale ale noastre, spre dăinuirea memoriei faptelor trecute şi realizarea mai temeinică  a celor viitoare.” (v. vol. 1, p. 278)

Getica a intrat, aşadar, în cultura românească cu soarta unei pars pro toto, deşi Pârvan sublinia în finalul capitolului VI că protoistoria Daciei e introducerea (sublinierea noastră) cea mai potrivită la istoria românismului oriental. De insuficienţa probatorie a materialului arheologic susceptibil, prin îmbogăţire, de mai nuanţate şi chiar diferite interpretări, precum şi de destinul sintezei sale era conştient Pârvan însuşi atunci când afirma  (p. 648): «Încercarea noastră prezentă de a scrie protoistoria Daciei în vârsta fierului e un început care desigur va provoca o întreagă literatură; noi înşine, îndată ce săpăturile continui pe care le punem la cale pretutindeni în ţară, cu egală atenţie pentru toate vârstele pre- şi protoistorice, vor aduce material nou suficient, vom reface din temelii cartea de acum». Săpăturile întreprinse după moartea sa precum şi în ultimele trei decenii, cu precădere de către muzeele judeţene, au scos la iveală nenumărate lucruri noi şi au împlinit cu prisosinţă dorinţa lui Pârvan. Din păcate nici o minte, superior dotată ca cea  a ilustrului înaintaş, nu s-a ivit până acum spre a retopi  într-un tot coerent, plauzibil şi aşezabil în peisajul protoistoriei europene impunătoarea zestre informativă, cu obiectivitate şi detaşare faţă de informaţia însăşi cât şi de chiar ideile lui Pârvan şi mai ales ale numeroasei sale descendenţe intelectuale, fidelă în literă mai mult decât în spirit.”  ( v. vol. 1, pp. 271-272 )

„Reeditarea Geticii constituie un incontestabil eveniment cultural. Destinul cărţilor autentice este de a-şi depăşi scurta soartă a valabilităţii lor factologice şi chiar teoretice.”  ( v. vol. 1, p. 287 )

„Să fie oare chiar şi această eroare o «scădere» a unor sinteze fundamentale de felul Geticii pârvaniene sau Istoriei călinesciene? Dar înainte de toate sunt atare erori scăderi în ceea ce se cheamă istoria culturii? Nicidecum! Chiar abdicând de la logica faptelor, de la corecta dicţiune a ideilor, meritul unor atare abateri este în ultimă instanţă acela de a deschide o nouă mişcare în neîntrerupta partidă ideatică pusă sub semnul Minervei şi care e cunoaşterea de sine a unui popor prin opţiunile cărturarilor săi de frunte. Scrierile unor Xenopol, Onciul, Pompiliu Eliade, Iorga, Pârvan, Blaga, Lovinescu, Călinescu, C. C. Giurescu sunt cardinale pentru istoria civilizaţiei române moderne. Ele fac orice nouă interpolare mai circumstanţială, mai exactă, dau cunoaşterii de sine a unei naţiuni obiectivitatea ce nu poate rezulta decât din controversă, din pluralitate de vederi. Iar adevărata cunoaştere de sine înseamnă azi în primul rând capacitate intelectuală, putere de detaşare şi implicare, deasupra împrejurărilor imediate, fie ele prielnice sau potrivnice.”  ( v. vol. 1, p. 277 )

ANTICHITATE şi MODERNITATE


„Menţionarea succintă a unora din aspectele interesante ale cărţii lui Robert Flacelière nu poate fi încheiată fără  a pomeni pe cel mai important dintre ele care este, după părerea noastră, continua apropiere, exprimată sau subînţeleasă, între antichitate şi contemporaneitate, apropiere care dă autorului prilejul să sublinieze o dată mai mult perenitatea efortului uman, a suferinţelor, a luptelor şi a realizărilor întru acelaşi ideal, pus astăzi la grea încercare de o potenţială autodistrugere, pentru evitarea căreia aplecarea asupra culmilor de început ale civilizaţiei noastre ar fi încă un motiv de reflectare şi de prudentă regăsire de sine.” ( v. vol. 1, p. 12 )

N. red. Text scris în 1970 - idee reluată şi dezvoltată în  Antichitate şi modernitate, eseu scris în 1991, făcând parte din volumul cu acelaşi titlu apărut în anul 2000,  Editura Orientul latin, Braşov.

„Editorul meu (privatizat) mi-a promis că-mi va scoate cartea Antichitate şi modernitate; eseuri pragmatice, până în vară. [...] Este vorba de dl. Ioan Şerb, care şi acum este redactor la Minerva. Editura sa se cheamă „Cultura naţională” şi scoate numai cărţi de ţinută din toate domeniile umaniste.” ( v. vol. 2, p. 285 )  [ N. red. Este vorba de anul 1992. ]
CONDIŢIA UMANĂ

* „Atracţia fascinantă a acestei lumi se datoreşte,  am impresia, printre altele, faptului că literatura epică şi dramatică greacă pune în centrul preocupărilor sale omul şi condiţia lui umană. Pentru tragicii greci - şi fără îndoială şi pentru spectatorii vremii - omul era o oglindă care capta imaginea întregului cosmos. Gândindu-şi eroul, tragicii meditau inclusiv la cunoştinţele lor despre lume. Viaţa individului e efemeră, iar soarta schimbătoare. Şi o întrebare se năştea numaidecât: de ce se întâmplă astfel? Care este rostul mai adânc al acelor neaşteptate răsturnări ale vieţii? Este posibil oare ca totul să fie lăsat la discreţia unei soarte capricioase? Îşi poate omul cunoaşte destinul? Care este sensul mai profund al suferinţei umane ?” ( v. vol. 2, p. 11 )

* „Întregul eseu e construit pe o idee surprinzător de fertilă în sugestii multiple: elementul esenţial al tragediei greceşti îl constituie «eroismul omului în luptă cu sine însuşi, cu destinul său, care nu este decât el însuşi, dacă această luptă se sfârşeşte prin înfrângere sau, dimpotrivă, prin împăcare».”  ( v. vol. 2, p. 15 )

* „Suntem legaţi de lumea attică prin acele probleme care privesc strict individul şi care, aşa cum observa Eugen Ionescu în Note şi contra-note, nu au putut fi rezolvate, condiţia umană fiind deasupra condiţiei sociale.” ( v. vol. 2, p. 28 )

N. red. * Fragmente din cronicile de care a beneficiat vol. Moira, Mythos, drama la debutul editorial din 1969.


MIRACOLELE ARTEI


„Lectura operei yourcenariene evidenţiază etiolarea «eternului feminin» şi replierea asupra erosului platonician, înveşmântat în haina mitului şi indiferent la sexul obiectului pasiunii, vizând «descoperirea Frumosului în sine» şi implicit nemurirea. În Symposion, Diotima, profetesa din Mantinea, trasează parcursul erosului de la dorinţa de frumos concentrată în tovărăşia corpurilor frumoase la «frumosul sălăşluit în suflete», apoi la desprinderea de particular şi ridicarea la episteme, pentru a accede în final la «frumuseţea ce trăieşte de-a pururea, ce nu se naşte şi nu piere, ce nu creşte şi nu scade», la comunicarea cu lumea transcendentală a eide-lor. Ca un ecou, din opera yourcenariană reţinem, aserţiunea: «Singurul Imperiu asupra căruia merită să stăpâneşti este acela al miracolelor artei».”  ( v. vol. 2, pp. 192-193 )

„Lectura integrală a operei yourcenariene ne-ar putea ajuta probabil să realizăm în ce măsură autoarea însăşi a materializat una din dorinţele personajului său de elecţie, Hadrian, care nota în jurnal: «Pe vremuri visam să întocmesc un sistem  al cunoaşterii omului întemeiat pe erotică...». Cărările deschise conduc spre acel centru obsedant al universului yourcenarian, spre acea Ithacă a sinelui râvnită de împăratul roman, care constată cu tristeţe că fiinţa iubită rămâne totuşi un «frumos străin».” ( v. vol. 2, pp. 196-197 )

N. red. Marguetite Yourcenar, Memoriile lui Hadrian, citate din prefaţa semnată de Mihai şi din cronicile apărute.

„Hadrian îşi creează «romanul» cu o nesfârşită melancolie. Moartea  îl avertizează să-şi încheie Povestea, viaţa îl ademeneşte să nu-şi refuze voluptatea de a fi fericit. Memorialistul transcrie, examinează fapte, creează temporalitatea lor, se analizează şi  se judecă. Marguerite Yourcenar este de neîntrecut în arta de a fi de faţă la acest banchet de adio, pe care Hadrian îl organizează, îl pune în scenă, îl oferă lumii, cu conştiinţa că un zeu  şi-a luat zborul spre înălţimile albastre ale spaţiului mediteranean. Spovedaniile împăratului roman sunt şi o Carte de învăţătură supravieţuind prin adevărurile pe care viaţa unui om, gândirea unui înţelept, experienţa unui luptător, formează substanţa unor admirabile aforisme morale. Ele sunt şi un strălucit model uman, ne reamintesc de o cultură şi de o civilizaţie strălucită, dar şi de reperele unui viitor anticipat de Hadrian, cu o mare intuiţie. Condiţia umană modernă îşi va redescoperi în această «Carte de învăţătură» nu o istorie pietrificată, sterilizată de semnificaţii, golită de viaţă, ci o istorie vie, tulburătoare,  o filosofie cu rădăcini în lumea de azi. Marguerite Yourcenar a făcut să rodească erudiţia într-un superb roman, într-un poem epic de o modernitate a ficţiunii, imaginarului exemplară.”  ( v. vol. 2, pp. 93-94 )

„Ulise cel ce a văzut multe ştie că în fond totul e acelaşi, că, dacă ţi-e dat să gândeşti şi dacă din nefericire ai ajuns la scindare, niciodată nu poţi scăpa de tine, oricât ai călători. Că trebuie să te împaci cu propriu-ţi eu, după fireasca ordine a naturii. Făcând abstracţie în primul rând de ceea ce  nu-ţi stă în putinţă să schimbi, întorcându-te la natură.”  ( v. vol. 1, p. 267 )

„Vanitatea omenească este imensă şi primejdioasă. Şi ei îi întoarce spatele Ulise. Ca şi lui Mentor, care credea că-i  va încondeia pe toţi în «memoriile» sale. Şi altora ce-şi închipuiau că vor moşteni pământul. Abonaţii la eternitate. Dezmoşteniţii ei !
Ulise descoperă fericirea accesibilă: o gâză, o floare,  un colţ de cer. Lumea infinitelor iubiri. Pentru că totul e iubire.  Şi firesc este să învăţăm să iubim până la moarte, «căci moartea e altă iubire», constată Ulise sfârşindu-şi zilele pe ţărmul  mării primordiale.” ( v. vol. 1, pp. 267-268 )

„Plăcerea de a trăi şi uşurinţa de a muri este în Grecia, de milenii până astăzi, rezultatul educaţiei «genetice» a libertăţii. Din Perşii lui Eschil părea că-mi vorbeşte tânărul meu vecin de călătorie cu autobuzul, sub vremelnica îngrijorare a unui nor marţial ce a plutit câteva zile deasupra Egeii. Regreta detaşat că, fraţii făcându-i-se orăşeni, nu are unul mai mic spre  a prelua gospodăria de la ţară şi a o moderniza. Era student la Matematici şi ar fi dorit să fie profesor la un liceu din vecinătatea fermei sale din Pelopones, căreia, după moartea părinţilor, i s-ar  fi consacrat cu pasiune. Când «aventura» unei civilizaţii atinge atare nivel de liberă înţelepciune, ea poate cu îndreptăţire  fi numită capodoperă a omenescului.
«Miracolul grec» este o altă sintagmă din terminologia culturii, tocită şi golită de sens, dacă nu-ţi dai seama că în Grecia miracolul nu e unic sau secular, ci cotidian, că el nu e apanajul zeilor, ci e săvârşit de muritori chiar de mai multe ori pe zi. Schimbători ca umbra şi lumina peisajului strălucitor, grecii nu au complexe, nu au obsesii, nu suferă de nervi. Trecerea  de la amărăciune la bucurie e bruscă, aidoma celei de la raţiune la sentiment. Labilitate, aici numele tău e miracol. Apolo şi Dionisos sunt un singur cap ianiform. Topografic, miracolul  e omniprezent. Între două stânci arse de soare e puţină umezeală, cresc un copac, câteva tufişuri şi iarbă. Din piatra stearpă a unui munte ţâşneşte un izvor bogat şi rece. Marea este un pod (póntos) între pământul sfârtecat şi fărâmiţat  de ea. Ceea ce ai crede, la mulţi kilometri departe de ţărm, că  e un lac puţin adânc, e unul din degetele mării ce apucă uscatul. Munţii străbătuţi doar de poteci sunt nişte bieţi munţi lipsiţi  de mare (atalasa vuna). Aşa se şi explică de ce, cu milenii în urmă, o populaţie eminamente continentală a devenit prin excelenţă marinărească. Miraculos este, în fine, coloritul variat al pietrei, dar mai ales al mării.” ( v. vol. 1, p. 306 )

MIHAI omul


* „Apoi, într-o seară, când soarele zăboveşte mai mult timp în nori, îşi dau seama, ne dăm cu toţii seama, că aceste marmure frânte, despuiate şi întregibile doar în gând sunt însăşi schema armoniei noastre lăuntrice. Realizăm subit că am cugetat cândva în termenii intercolonamentelor, arhitravelor şi frontoanelor, cândva la începuturile existenţei noastre. Din acea clipă, de aceste zeieşti oseminte de lumină ne leagă dragostea nostalgică pe care o nutreşte oricine pentru propria-i tinereţe apusă. Părăsim definitiv Acropole în dulcea şi melancolica plutire în  care-şi iau rămas bun de la soţii şi părinţi tinerii bărbaţi  de pe acele borne de marmură ale condiţiei umane care sunt stelele funerare adăpostite de Muzeele din Atena şi Pireu.”   ( v. vol. 1, p. 305 )

N. red. Un fragment din ceea ce a scris Mihai după una din călătoriile în Grecia. Sufletul său era şi a rămas acolo - dragostea nostalgică dăruită „miracolelor artei”. Vol. IV al Memoriilor, ce ar fi fost dedicat călătoriilor, ar fi fost o plutire a sufletului său şi a minţii sale atotcuprinzătoare peste toate minunăţiile artei, pe care le cunoştea din parcurgerea atâtor texte.

„În Golful Corint am văzut marea roşie a lui Homer; o pată mare de roşu aprins era înconjurată, ca pe o paletă cu vopsele, de cobalt, de azur, de auriu, de cenuşiu şi de verde !
Edificiile vechi şi moderne ale Greciei nu te zdrobesc prin monumentalitatea lor colosală. Cu excepţia, poate, a Olimpeionului în grandoarea sa pisistratidă, hadrianică şi imperială. Universitatea, Biblioteca, Academia, Zappion sunt la Atena nu numai de dimensiuni modeste, dar uneori chiar penibile în pretenţia actualizării minuţioase a clasicismului antic.” ( v. vol. 1, p. 307 )

OMUL şi destinul său


„În ceea ce priveşte meseria mea şi ceea ce voi mai putea produce dacă viaţa şi sănătatea îmi vor îngădui-o, sper să pot scrie încă vreo zece cărţi [v. p. 167], a căror materie  este deja agonisită în minte. Aş mai vrea să pot ajunge să-mi scriu memoriile** [v. p. 169], ambiţia oricărui om în faţa neantului. Sunt conştient că ele nu vor avea vreo valoare, decât dacă zeii mă vor conduce către rigoarea analitică, densitatea şi expresia pregnantă, taciteică. Pentru că eu însumi, neavând decât  un orizont de aşteptare intelectual neieşit din comun, sunt rezultatul unei paidée (educaţii) continue.”  ( v. vol. 2, pp. 159-160 ) [ N. red. Fragment dintr-un interviu acordat în 1991 ]

N. red. Dintre cărţile „a căror materie este deja agonisită în minte”, cum spunea Mihai în interviul acordat în 1991 doamnei Victoria Anghelescu ( v. pp. 159-160 ), face parte  Arta traco-dacică, a cărei ofertă am găsit-o în mapa de piele de pe birou (adusă din Bulgaria din călătoria de studii de la începutul anilor ’70). Data spune totul ! 10 martie 1998. Deci această carte ar fi urmat să fie lucrată. Dau textul ofertei în continuare :

ARTA TRACO-DACICĂ (rezumat)

Trilogia artei antice în România este scrisă în ordinea complectitudinii în timp a descoperirii monumentelor care formează obiectul fiecărui volum. Astfel Arta monedelor  geto-dacice (Editura Meridiane, 1997) este urmată de  Arta romană în România. Ultimul volum al trilogiei,  Arta traco-dacică, îşi explică locul său oarecum anacronic în suita celor trei, prin aceea că descoperirea în ultimii ani a marilor tezaure toreutice tracice care fac legătura între secolul al  V-lea î.e.n. şi cele din perioada elenistico-romană (secolele III î.e.n. - sec. I. î.e.n. - I e.n.), cum este de pildă cel de la Rogozen  (cca 180 vase felurite din argint), epuizează practic posibila tipologie şi iconografie a domeniului, permiţând abia acum o sinteză în cunoştinţă de cauză asupra acestuia.

Dar nu numai o sinteză, ci şi o valorizare etno-culturală. Dacă pentru Pârvan şi elevii săi, Radu Vulpe ori  Dumitru Berciu, arta traco-dacică era o variantă a artei scitice a stepelor, denumită „stilul animalier”, pentru Georges Amandry Iranul îşi spunea aici cuvântul hotărâtor, în vreme ce învăţaţilor bulgari ai generaţiei premergătoare lui Ivan Venedikov, această artă li se părea eminamente bulgară pentru simplul motiv că în Bulgaria, ca şi în teritoriul scitic din nordul Pontului Euxin, abundau piesele cu precădere din aur, lucrate de meşteri îndeobşte atenieni ori egeeni pentru regii sciţi ce aprovizionau Atena cu grâul necesar, aşa cum acelaşi fel de vase preţioase, de această dată din argint, compuneau fabuloasele depozite ale văsăriei prinţilor traco-daci, ca să nu amintim decât pe cel al lui Dromichete, despre care Diodor din Sicilia ne spune că  l-a folosit pentru a-l ospăta pe Lisimah, ori pe cel descoperit acum câţiva ani, in situ, la Rogozen (sudul Dunării).
Dacă aurul şi argintul se găseau din abundenţă în Tracia şi Macedonia, la nordul Dunării argintul lipsea cu desăvârşire (pentru toată problematica şi consecinţele lipsei acestuia, a se vedea recenta noastră carte Arta monedelor geto-dacice), fapt care explică relativa raritate a vaselor de argint la nord de Dunăre şi foarte marele număr de monede utilizate în comerţul tripartit: sare gemă, lingouri de argint stanţate, produse greceşti de lux (vin, ulei, monede cu standard economic panelenic).
O dată cu cucerirea Macedoniei şi Traciei, importul de argint devine insuficient monetizării acestuia în Dacia, iar puţinul metal alb ajuns la nord de fluviu este utilizat pentru podoabe artizanale ori pentru vase de băut de tip mástoi, cum sunt acelea din tezaurul de la Sâncrăieni, în fine pentru o toreutică destul de artizanală care, atunci când e cazul, reia în metal preţios forme ceramice dacice în lut.
În secolele I î.e.n. - I e.n. elenismul, manifestat prin podoabe şi vase din argint, se extinde şi în interiorul arcului carpatic, în spaţiul tradiţional dacic nontangent cu cel getic în lumea elenofilă a prinţilor Traciei de la sud de Balcani.

Mihai Gramatopol

10 martie 1998

N. red. Deci această carte ar fi urmat să fie lucrată de Mihai.

„Cu semnătura lui Mihai Gramatopol (născut la Sibiu, în 1937 - 14 februarie şi înmormântat la «Sfânta Treime», în  Şcheii Braşovului, în 1998 - 31 martie) lumea ştiinţifică românească s-a întâlnit frecvent după 1964, şi se va întâlni frecvent şi în viitor, deoarece opera lui nu este dintre acelea care îşi încheie destinul o dată ce omul se va fi dus de pe lumea aceasta.” ( v. vol. 2, p. 176 )
N. red. Şi iată că a fost profetic. Nu mi-am închipuit vreodată cât adevăr este în această afirmaţie. Din aproape în aproape, am luat la rând manuscrisele lăsate de Mihai  - în aşteptare - cu răbdare şi multă prudenţă în prezentarea textului, pregătit pentru tipar, necunoscând terminologia  de specialitate a domeniilor abordate, an după an, cu minuţiozitate, apelând pentru nelămuriri la colegii lui Mihai (profesorii  D. Protase, Dinu Giurescu, Alexandru Suceveanu,  Alexandru Vulpe, Mircea Babeş, Ion Acsan ş.a.) am reuşit  să le redactez şi să le dau spre tipărire, volum după volum. După 2000 au apărut 15 volume sub semnătura Mihai Gramatopol.  
„Oamenii ca Mihai Gramatopol au o identitate nepieritoare.” ( v. vol. 2, p. 174 )

„Intelectual aspirând spre calitatea de om universal, în sens renascentist, spirit viu – polemic, aristocrat-colocvial, cu umor fin şi săgeţi cu ţintă directă spre semidocţii umflaţi în pene şi demagogii de tribună, prieten al autorilor de literatură (a fost  el însuşi membru al Uniunii Scriitorilor, din 1980) şi al artiştilor vizuali, al colecţionarilor de artă, Mihai Gramatopol a oferit cititorilor români şi câteva cărţi fundamentale pentru cunoaşterea antichităţii şi a romantismului, în remarcabile traduceri.” ( v. vol. 2, pp. 236-237 )

 

Cărţile lui Mihai


N. red. După cutremurul din ’77, când ne-am întors în casă, după ce se stinsese lumina şi noi fugiserăm jos, Mihai intrând în bibliotecă şi văzând cărţile vraişte, o parte din ele căzute pe jos, exclamă:
- Cărţile mele!
Cu altă ocazie, după ce îi pierdusem lupa (pe care ulterior am găsit-o pe un raft, între dosare, la Editură), cu care ani întregi „descifrase” monedele de la Cabinetul numismatic al Academiei Române, spunea cu „tristeţe” în glas - Lupa mea. Singurele lucruri materiale de care era legat. Nu-l interesa nimic altceva. Numai ceea ce acumulase în minte şi avea  să scrie. Singurul gând... „Eram însă sigur că zeii plănuiseră totul şi de aceea elanul meu de a scrie, tot ce trebuia să scriu recăpătase parcă aripi reale.” ( v. Gustul eternităţii, II-III, Memorii, p. 237 )
În copilărie, într-o seară privind o stea în cădere, şi-a pus în gând dorinţa: - Să devin un om învăţat. Şi la sfârşitul unei vieţi, curmate prea devreme, într-o cronică privind cărţile sale se afirmă:

„În 2009 se vor împlini patru decenii de la debutul editorial al unui cărturar, Mihai Gramatopol, cu volumul «Moira, mythos, drama» (Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1969.” ( v. vol. 2, p. 234 )

„Iar cei ce vor citi «Antichitatea ca instituţie umanistă» («Studia IV»), cu nuanţele şi diferenţierile ei subtile, cu miza  pe detalii care recompun, prin sinteză a artelor, întregul,  vor înţelege de ce Mihai Gramatopol, unul dintre ultimii mari cărturari ai României, percepea istoria ca pe o ştiinţă a ştiinţelor şi cunoaşterea ei ca modus vivendi.  
Cornelia Maria Savu”  ( v. vol. 2, p. 237 )

PRUDENŢĂ şi deznădejde


„Să ne amintim însă un cunoscut adagiu din Gesta romanorum : «Quidquid agis, prudenter agas et respice finem». (Orişice faci, să faci cu prudenţă având în vedere sfârşitul). Extinzând înţelesul la conduita unei întregi vieţi, proverbul ar însemna: gândeşte-te la bătrîneţe, care, fiind neputincioasă, trebuie apărată de meterezele acţiunilor făptuite la maturitate şi în tinereţe. Sau o altă interpretare: prudenţa e necesară la orice vârstă.” ( v. vol 1, pp. 51-53info )

OPERA DE ARTĂ


„... opera de artă a fost încă din cele mai vechi timpuri purtătoarea unei proprii religii, fără dogme, păcate şi ispăşiri, un politeism liber al geniului omenesc, iar pentru creatori şi admiratori raţiunea ultimă a existenţei lor. În fond, grăitoare dovadă a faptului că universul uman îşi poate fi suficient sieşi.” ( v. vol 1, p. 133 )

cop-impart

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2