Miscelanea II

DIN PARADISUL CĂRŢILOR ŞI ŞTIINŢEI

george-alexandru-prelHotărât lucru: trăim de mai bine de un deceniu revelaţia literaturii memorialistice. După un început relativ ezitant (în care discreţia celor în cauză va fi jucat un oarecare rol), piaţa literară s-a văzut invadată de jurnale, confesiuni, cărţi de memorii şi memoriale care au marcat un succes publicistic, dar şi de public prea caracteristic pentru a nu trebui să fie remarcat cu toate onorurile. Şi, cum paginile acestea, datorate unor scriitori verificaţi, dar şi unor debutanţi încă nu consacraţi până atunci de muze, privesc în majoritate perioada comunistă, ele şi-au tăiat drum spre cititori pe ruinele literaturii „de curaj”,  a dezvăluirilor pe jumătate, îngăduite unor oameni ai regimului, maeştri ai echivocului care-l slujeau de o manieră deviată, botezată, după un timp, esopică. Eu cred că multe glorii ale literaturii comuniste au şi intrat în zona curiozităţilor, ba chiar mai rău: celor de istorie literară, unde vor face obiectul unor vizite peste decenii din partea unor oameni care nu vor şti cum să-şi piardă timpul.
Sfârşitul anului literar 2006 e marcat de un eveniment pe care-l las altor comentatori: eu m-am limitat să contribui la lansarea primului volum, căci, demolator cum mă ştie toată lumea, îmi exercit pornirile destructive mai ales semnalând necunoscuţi, nedreptăţiţi, scriitori care merită un plus de atenţie. E vorba, în speţă, de Viaţa ce ni s-a dat, extraordinarul document memorialistic iscălit de Annie Bentoiu, care înfăţişează mai mult de un deceniu sub comunism, până în epoca de după dezgheţ şi încheierea unui nou ciclu de arestări. O las comentatorilor mai tineri, eu propunând propria-mi lectură unei cărţi ce a fost deja discutată,  Gustul eternităţii de Mihai Gramatopol, un scriitor aparţinând lumii savante, o vreme salariat de Academie, dar şi membru al U.S. la secţia de critică şi istorie literară, dar care cred că  era cunoscut mai ales ca traducător foarte activ. Cele două volume apărute postum prin strădaniile văduvei sale, urmând  a fi întregite de încă două, au tangenţe şi cu lumea literară pe care omul o frecventa; pe cititorul obişnuit cred că dezvăluirile din lumea academică şi universitară îl vor ului de-a dreptul, căci e o lume necunoscută care nu petrecea cu gânduri şi idei în grădina lui Akademos. L-am cunoscut pe tânărul Mihai Gramatopol la începutul carierei, atunci când, proaspăt absolvent de facultate căuta să se angajeze la Biblioteca Academiei prin 1961. Avea sprijinul lui T. Vianu şi lucra deocamdată cu un contract temporar într-o comisie de inventariere. Era, în acel moment, un tânăr foarte vivaceinfo, de o inteligenţă reală, dar pusă în valoare cu aere de aroganţă, ceea ce-i îndepărta simpatia colegilor, evident mai vârstnici, dar numai din cartea sa mi-am dat seama cât de adânci au fost conflictele lui cu nişte oameni pe care, pe drept sau pe nedrept, îi dispreţuia, motiv pentru care va fi silit după puţini ani să părăsească instituţia. [N. red. 6 ani]
... Cred că primul conflict 1-a avut chiar cu mine, un mic incident datorită purtării sale insolente faţă de un coleg cu care lucra la aceeaşi operaţie de inventariere; eu nu eram „şeful” lor, dar în calitatea mea de angajat şi de ins mai vârstnic l-am mustrat fără violenţă, dar justificat. Cel jignit nu era un fitecine, ci un absolvent de facultate, fiu al unui reputat pictor şi având ca bunic pe un academician, cu un frate care avusese pe vremuri aceeaşi calitate; era în plus căsătorit cu fiica unei doamne Cehan-Racoviţă, un nume sonor în boierimea românească, pentru care noul nostru coleg avea mai mult decât o slăbiciune. Incidentul acela n-a avut nicio urmare; nu pot spune că ne-am simpatizat, dar eu l-am considerat pe tânărul Gramatopol cu totul altceva decât similar al obişnuiţilor intelectuali „ridicaţi” pe atunci şi promovaţi cu tot dinadinsul de regimul comunist. Între mine şi el s-au stabilit nişte relaţii de complicitate mai mult decât de simpatie, care au durat până la dispariţia lui, aşa cum mi-au fost dat să trăiesc în lumea literară cu Al. Ivasiuc. Colegialitatea de câţiva ani la Bibliotecă ne-a apropiat, aşa că pot controla afirmaţiile făcute despre unul sau altul dintre „colegii” noştri, dar din sfera înaltei intelectualităţi cu care am avut contacte - el, uneori mult mai frecvente şi mai profunde.
Stâlpul lui de susţinere a fost Vianu, al cărui student strălucit fusese, deşi nu urmase specialitatea acestuia; profesorul devenit director al marii biblioteci l-a impus chiar cu forţa pe Gramatopol la Cabinetul numismatic, unde şef era  Octavian Iliescu, un om foarte capabil, pe care memorialistul nu-l numeşte decât „avocatul”, sugerând că n-avea altă calitate. Urmase Facultatea de Drept, dar se formase ca numismat sub conducerea lui Gr. Moisil, după ce îl mai apucase pe aproape centenarul Mihail Şuţu, se bucura de o onorabilă reputaţie ştiinţifică, iscălise o sumedenie de comunicări, avea participări internaţionale, prefeţe la cărţi de ştiinţă de înalt nivel. În plus, împărţea o uriaşă răspundere, cabinetul posedând şi o fabuloasă colecţie filatelică, avea sub supraveghere un nepreţuit tezaur. Cinstea lui nu am auzit să-i fi fost contestată, cu această unică excepţie a unui glas postum. Era considerat unul dintre cei mai echilibraţi şi mai de nădejde funcţionari pe care i-am întâlnit acolo.
Or, trebuie precizat că astfel de oameni sunt mai de folos într-o bibliotecă care trebuie să fie în primul rând o arhivă, un depozit în ordine şi siguranţă, abia mai apoi un centru de savanţi care să valorifice materialulinfo, eventual să-l exploateze cu folos propriu. Instituţia, în care m-am aflat coleg cu Gramatopol,  şi-a îndeplinit mult mai bine primul rol, spre fericirea urmaşilor, dar era grav deficitar cu privire la punerea în valoare prin cataloage, bibliografii, expoziţii, comunicări şi schimburi - aici intervenind şi catastrofa războiului şi mai apoi a blocării comuniste, când până şi o chitanţă era considerată un secret de stat. Cei aflaţi acolo nu trebuiau să fie neapărat nişte genii ca M. Eminescu, Perpessicius sau G. Călinescu, nici măcar ca T. Ţopa, Costache Olăreanu sau Alexandru George, ci inşi ca I. Bianu, N. Cartojan, Al. Elian, savanţi ataşaţi de documente şi de piese muzeistice, un V. Pârvan luându-şi repede dintre ei zborul.
Nu am calitatea să spun în ce categorie intra Gramatopol, dar sigur era o apariţie mai specială, care a trezit numeroase antipatii şi a avut fricţiuni cu te miri cine. Un conflict de-a dreptul acerb l-a avut cu Remus Niculescu, dar nu în cadrul Bibliotecii, ci al Institutului de Istoria Artei, unde acesta trecuse pe un post şi mai important şi cu care omul meu  se va război până la moarte. Mă opresc asupra lui pentru că acest savant reprezintă un caz care poate părea profanului la limita patologiei, dar pe care, cu timpul, l-am întâlnit în mediile ştiinţifice: este vorba de tipul cumulativ, compulsativ, dar steril, omul incapabil să facă ceva dintr-un depozit de cunoştinţe - dar nu unele dezordonate, ci urmărite şi sistematizate strict şi care nu numai că se îngroapă în ele, dar se luptă să nu-i pătrundă în propriu-i ţarc niciun om, necum un rival periculos.

Pe acest Remus Niculescu l-am cunoscut puţin şi eu; l-am întrezărit încă de la Liceul „Mihai Viteazul”, unde el era cu trei serii înaintea mea şi unde a urmat câteva clase şi Gramatopol, în urma mea. Remus Niculescu a dispărut în penultimul an, sfârşind liceul la Câmpulung, de unde era o parte din familia sa. A fost student la Litere cu specialitatea italiană (dacă nu mă înşel) şi se afirma încă de atunci ca un fanatic călinescian, împreună cu prietenul său Th. Enescu. Înainte de a-şi încheia studiile, a ajuns funcţionar la Biblioteca Academiei, unde proaspăt venitul director comunist, impetuosul şi nu o dată aiuristicul Mircea Maliţa l-a făcut şeful Cabinetului de Stampe. Încă de atunci se vorbea de el ca un mare savant, dar un om profund dezagreabil, arogant şi brutal cu solicitatorii, căci a fost ani de zile marele expert în comisia de achiziţii a Bibliotecii.
Cum pe vremea aceea, de mare „elan”, bugetul Academiei era considerabil, el a comandat sute de cărţi de istoria artei, de albume, monografii foarte scumpe, care aveau doar o oarecare tangenţă cu specificul Cabinetului.
... Ceea ce n-a fost rău, numai că toate erau sustrase uzului comun şi serveau, practic vorbind, doar savantului pentru proiectele lui de travaliu. Tot personalul din jur era pus să-l servească, o situaţie ce a continuat şi după plecarea lui la Institutul de Istorie a Artei, înlocuit fiind de mult mai amabilul T. Enescu. Şeful din umbră venea aproape zilnic şi  se instala în fundul cabinetului, unde lucra servit de toată lumea, apoi condus la plecare de una din funcţionare care îi va deveni soţie, dar deocamdată îi ducea servieta doldora de rezultatul muncii.
La Institutul lui G. Oprescu a reuşit să-l îmbrobodească rapid pe director, încât am aflat de la persoane de încredere că, dacă Remus Niculescu nu ar fi fost arestat în Procesul Noica (prin 1959), el ar fi ajuns să distrugă această onorabilă instituţie. Când s-a întors, după ştiuta amnistie, a fost imediat reprimit, pe un post de cercetător însă, dar îndeajuns ca să-i permită  să paraziteze până în decembrie 1989, când a fost avansat director al instituţiei, fără a fi membru al Academiei şi a avea titlul de doctor, doar pentru motivul că a „suferit” în comunism. A sfârşit de curând, înnămolit într-un vast studiu despre un pictor italian de mâna a doua sau a treia, din secolul XVIII, studiu din care nu s-a publicat nicio pagină scrisă.

Alexandru George

 

DIN PARADISUL CĂRŢILOR ŞI ŞTIINŢEI (II)


Din observaţiile mele de contact chiar fizic cu lumea savantă, încă de foarte tânăr, am putut distinge trei tipuri de indivizi. În primul rând tipul cu înaltă pregătire, dar care, de la un punct încolo, după strălucite promisiuni, se blochează, devenind însă, în compensaţie, un mare animator, un auxiliar, un catalizator al energiilor altora, compensându-şi astfel sterilitatea: Maiorescu şi Spiru Haret sunt exemplele eminente, cărora li se poate adăuga şi Dimitrie Gusti, un tip mai mult relaţionist decât original, întemeind, ajutând cu mult suflet, coordonând mai ales pe alţii. În al doilea rând sunt savanţii care îşi urmează mai ales un drum propriu, de trudă în singurătate, cu ţeluri depărtate sau nu foarte utile în imediat. În fine, tipul „genial”, care face un adevărat pustiu în juru-i: Hasdeu, N. Iorga şi, în perioada lui cea bună, G. Călinescu, inşi care îşi omoară discipolii posibili, îi expulzează, înconjurându-se de obedienţi şi slujitori, uneori de patente mediocrităţi, de inşi aprobatori, nu incitatori.
Seria memorialistică a lui Mihai Gramatopol, nu încă încheiată şi intitulată destul de ciudat, poate chiar impropriu, Gustul eternităţii (I-II), Editura Meridiane, 2006,  este indiscutabil un document de primă mărime pentru istoria culturală (universitară şi academică) în comunism, anume în partea următoare morţii lui Stalin, dar şi a dispariţiei lui  M. Roller (prin sinucidere) şi a lui Barbu Câmpina printr-o moarte naturală foarte oportună, la care s-a adăugat „căderea” soţilor Chişinevki, în afacerea Jar şi a marginalizării unui Vitner sau M. Novicov.
Mai ales gloria şi mizeria Academiei Române vor putea  fi reconstituite folosindu-se şi acest document nu o dată pasional şi nedrept, dar numai aşa „demascator” (folosesc acest termen pentru că e singurul potrivit în împrejurare). Eu însumi m-am intersectat cu unele evenimente şi personaje ce apar în această carte sau am existat în paralel cu ele, putând să le observ şi să-mi fac propriile păreri. În oarecare măsură să le verific şi, în unele detalii, să le contest. Viziunea aceasta neagră nu ajunge niciodată să fie a mea. Şi iată de ce...
După prima decadă de existenţă, următoare „reformei” şi restructurării ei după sistem sovietic, împănată cu pseudosavanţi şi politruci, Academia rămânea totuşi un focar de cultură,  o insulă în care mai întâlneai figuri merituoase şi tineri activi în câmpul umanist (cel mai năpăstuit dintre toate), în starea de atunci. Aceştia, înainte de a se dovedi nişte impostori faţă de misiunea lor sau nişte nulităţi, erau totuşi altceva decât redactorii de ziare şi reviste, de activiştii din uniunile de creaţie, de funcţionarii din „cultură” de prin ministere sau alte instituţii. În anii de debut acolo ai memorialistului, biblioteca număra, sub conducerea lui T. Vianu, pe un  Al. Elian, şeful secţiei de manuscrise, care, plecând, va lăsa locul lui G. Strempel şi echipei mai tinere; Remus Niculescu plecase, dar fusese înlocuit de T. Enescu, un istoriograf şi critic de artă cu merite indiscutabile, Virgil Cândea conducea secţia de informare ştiinţifică, unde se afla şi Al. Duţu, ca să nu mai vorbesc de oneşti funcţionari şi specialişti de talia lui  G. Baiculescu sau Ioan Lupu. În fine, ca o umbră a trecutului, se aflau acolo doamna Olşevski, văduva lui Georges Olşevski, directorul Societăţii Ateneului Român şi, mai ales,  Marioara Urechia, nepoata marelui cărturar V.A. Urechia, fondatorul Academiei şi al celorlalte instituţii.
(Lucrurile s-au deteriorat mult ulterior, dar nu pot primi cuvântul final al lui M.G. care mi-a spus odată, după Eliberare, ieşind din curtea Bibliotecii:
- Numai dumneata şi cu mine am făcut ceva dintre toţi nenorociţii ăştia!
Viziunea lui mi se pare mult întunecată, căci, pe ansamblu, Academia era un fel de uriaş minister cu câteva duzini de filiale, centre de cercetare şi institute în care, totuşi, se făcea ceva şi  se întreţinea o flacără a spiritului oricât de înăbuşită sau de bătută de vânturi. Pentru unii, ca mine, era un loc de refugiu, de aşteptare şi de speranţe. Aşa că mă grăbesc să recunosc meritul lui M.G. de a nu mă considera un ins oarecare, doar pe temeiul modestei mele slujbe acolo - cel puţin până la proba contrarie, deoarece în paginile sale memorialistice ulterioare poate că mă stigmatizează şi pe mine cu cine ştie ce formulă infamantă.

Ţin minte un moment caracteristic, datând de pe la începutul relaţiilor noastre, prin 1962; a fost la apariţia romanului lui G. Călinescu, Scrinul negru, în care mulţi îşi puseseră speranţa unei măcar tardive reabilitări a acestui om realmente excepţional, dar care, renegându-şi tot trecutul de succese binemeritate şi de recunoaşteri oficiale,  se pusese în slujba noului regim pe care-1 susţinea slugarnic cu cronicile sale „optimiste”. Mulţi sperau că pe baza „poziţiei” indiscutabil câştigate, de vedetă, autorul noului roman îşi  va îngădui o viziune mai realistă, chiar „îndrăzneaţă”, faţă cu tragedia pe care o trăia poporul român şi societatea sa intelectuală; decepţia a fost mare, deoarece autorul unei versiuni din ce în ce mai „pe linie” păcătuia în romanul său inept nu doar pe planul reprezentării realităţii, dar şi pe cel al situării sale în context: un „geniu” înconjurat de imbecili, dar şi de vestale atrăgătoare, trezind urale la tot pasul şi triumfuri de mare cuceritor. (Mai ales cei din Academie, la curent cu groteştile aventuri senile ale  acad. G. Călinescu, nu puteau fi decât consternaţi.)
Probabil că Gramatopol m-a auzit pronunţând unele critici, mai ales în privinţa prezentării „aristocraţilor” din carte, asemeni unei bande de paraziţi, incapabili de vreo treabă, aroganţi, afişând o mizerie ostentativă. El m-a asigurat că fantomele din Scrinul negru sunt cópii după realitate şi, văzând că nu renunţ la părerile mele, mi-a adus după câteva zile un eseu dactilografiat al unui prieten al său care documenta unele afirmaţii contrazise de mine. Aşa l-am cunoscut pe Mihail Sturdza, prietenul lui M.G., şi i-am citit studiul, care însă nu m-a convins: eu nu contestam că unii „foşti” ajunseseră în mizerie, dar că atitudinea lor era cu totul alta. Ajutaţi şi de capacitatea profesională, de cultură, de inteligenţă, distruşi în calitate de „clasă”, ei se salvaseră ca indivizi, aşa că, ASIT-ul, unde lucrasem cu Academia, spitalele, şantierele erau pline de descendenţi ai unor familii ilustre, Călinescu însuşi având în proximitate pe Al. Rosetti, pe  Dinu Pillat, ca să nu mai vorbesc de Anca Ghica.
Citind acum cartea lui Gramatopol, descopăr cu uimire că el, fără să le aparţină, era legat de astfel de cercuri şi evocarea lui Matei Balş, marele profesor la Facultatea de Medicină, refugiat vara printre primii, la Costineşti, este una din dovezile cele mai grăitoare că „lumea bună” nu era ceea ce scria cu scopuri calomnioase Călinescu. Tot astfel e infirmată această viziune  în evocarea revelionului de la familia Berindei, care bătea recordul ca număr de arestaţi, deşi cei în cauză nu făcuseră politică activă. În totul se vede la memorialist oroarea de vulg, de „omul nou”, dar mai ales de cel activ în cultură; subiectivismul lui prea acut îl duce la deformări şi judecăţi sumare, care aş zice că dublează adevărul.
T. Vianu este figură în maximă măsură pozitivă în tot acest infern, unde chiar şi Călinescu va decade la nivelul unui actor obosit de falsitatea rolurilor ce nu i se potrivesc. (Mă bucur constatând că, fără să-mi cunoască interpretarea, după care nefericitul director general al B.A.C. a murit asasinat - o versiune pe care biograful său, H. Zalis, n-o admite, iar familia o păstrează sub tăcere, M.G. mă confirmă, deşi în detalii lucrurile nu s-au petrecut chiar aşa cum le spune el, ura criminalului Ilie Murgulescu avându-1 ca obiectiv mai ales pe Gh. Vlădescu Răcoasa, nu pe cel care-şi va sfârşi aşa de lamentabil viaţa. Răcoasa, activist de mască, fost ministru şi ambasador la Moscova, făcea şi desfăcea totul, chiar dacă era, în grad, inferior, lui Vianu. În niciun caz tovarăşa Dumitriu, cum crede memorialistul, aceasta fiind o simplă executantă cu relaţii de familie în eşalonul secund, mai mult administrativ, al Academiei.
Gramatopol se arată recunoscător şi lui Aram Frenkian, elenistul, profesorul lui; mai puţin lui G. Oprescuinfo şi Al. Rosettiinfo şi încă câtorva, într-o vastă galerie de escroci, impostori, ignoranţi, beţivi, intriganţi de joasă speţă. C.C. Giurescuinfo - tatăl şi fiul,  D. Pippidi şi fiul, G. Florescu şi Radu (fiul), Condurache Emilinfo sunt infieraţi şi contestaţi în serie: Iorgu Iordan, V. Canarache, Andrei Aricescu, Răzvan Teodorescuinfo.
Frecventând nu doar Casa Oamenilor de Ştiinţă, ci şi restaurantul U.S., Gramatopol a avut ocazia să cunoască şi scriitori, cu care n-a intrat în conflict, dar pe care i-a observat cu aceiaşi ochi răuvoitori; cel care i-a produs maximum de oroare a fost, pare-se, Şerban Cioculescuinfo, socotit un director dezastruos al B.A.R., când, de fapt, el a deţinut funcţia în perioade de lichidare a acestei instituţii, din ce în ce mai afectată de politica anticulturală a „tovarăşei”. Ca şi Vianu, era un „fost”, revenit la suprafaţă spre necazul vechilor politruci şi nu avea suprafaţa lor politică, nici nu ştia profita de puterea ce i se dăduse.
Din toată galeria de monstruozităţiinfo înfăţişată de Gramatopol el îl izolează pe profesorul de Istorie antică şi emerit arheolog D. Tudor, pe care-l vorbeşte prin excepţie de bine. Întâmplător l-am cunoscut şi eu, fiindu-mi profesor şi diriginte ani de zile la Liceul Mihai Viteazul, unde a avut asupra mea  o decisivă acţiune formativă. Ei bine, spre stupoarea şi maxima mea indignare, l-am văzut pe acest om trecând prompt de partea comuniştilor şi devenind unul din coautorii manualului de tristă şi funestă memorie al lui Roller. În ultima lui evocare, Gramatopol îl prezintă doar ca om de ştiinţă, onorabil în specialitatea lui, cu acelaşi drept la subiectivism care rămâne şi al meu, dacă umbra lui de dincolo de Styx îmi va permite.
Niciodată n-am discutat cu Gramatopol, fiind în viaţă, despre această figură atât de contestabilă care se arată şi într-o fotografie sumbră, chiar încruntată, aşa cum l-am văzut şi eu pe la 10-11 ani; dar el mi-a povestit o întâmplare: Era pe malul Dunării (poate la Corabia), pe un şantier arheologic şi tânărul imprudent s-a aventurat în apele calme ale fluviului, neştiind să înoate. Când s-a aflat în pericol de a se îneca, profesorul său, care nu mai era un om chiar tânăr, s-a aruncat voiniceşte în apă şi l-a scos, trăgându-l de păr - o reţetă infailibilă, adaug eu, care am salvat la rându-mi aşa pe cineva.
Când, pe mal, Gramatopol şi-a revenit, salvatorul lui  i-a spus cu oarecare umor:
- Bă, grecule, era să te înghită zeul Danubiu...  De ce l-ai supărat ?

cop-impart

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2