Miscelanea II

PROTIPENDADA ŞI „PROŢOPINDADA“

În 1994, la 57 de ani (n. 14 februarie 1937),  Mihai Gramatopol începea să-şi scrie memoriile. Se anunţa deja un viitor, veritabil eveniment editorial. Nu neapărat pentru că gustul cititorilor se orientase în acea perioadă spre memoriale şi jurnale şi pentru că asemenea cărţi, în tiraje considerabile pentru piaţa de tipărituri postdecembristă, erau „devorate“ cu grăbire. Nu pentru că distinsul cărturar fusese sfătuit, incitat, chiar rugat, în cercul de prieteni de la Uniunea Scriitorilor, să devină „memorialist“, cum spunea, cu autoironie, după ce povestise, cu verva-i inepuizabilă, amintiri ce făcuseră deliciul auditoriului. Ci, în primul rând, pentru că „venise vremea unei asemenea cărţi“. Care urma să poarte titlul  „Gustul eternităţii“. Gustul acelor prune iernatice, galben-aurii, din livada de la Călimăneşti, un fel de „madlene“ provocând memoria, după ce răsfăţaseră papilele copilului care, într-un moment de inspiraţie, le botezase astfel aroma greu de prins în cuvinte.
Onorată de prietenia lui Mihai Gramatopol, ştiu că titlul pe care, până la urmă, l-a ales pentru memoriile sale, un titlul, foarte potrivit, a făcut obiectul unor îndelungi discuţii cu amicii. Toţi l-au sfătuit să-l păstreze, în ciuda unor posibile,  cu totul întâmplătoare, apropieri de titlul memoriilor Margueritei Yourcenar, „Quoi? L’éternité“ („Ce? Eternitatea“), al cărei roman „Memoriile lui Hadrian“ îl tradusese strălucit, carte aflată azi la a patra ediţie în româneşte.
Un prim capitol din „Gustul eternităţii“, publicat, în toamna lui ’94, într-un cotidian central, a fost nu numai „obiectul“ unui mare interes al cititorilor, ci şi al unei reacţii frizând absurdul (să nu spunem mai mult). Redacţia s-a trezit cu şase drepturi la replică, o premieră absolută, stupefiantă, chiar şi pentru jurnalismul românesc în tranziţie! Capitolul cu pricina, „Un epigrafist pofticios“.
Mihai Gramatopol a scris la memoriile sale până cu câteva zile înainte de plecarea, mult prea devreme, dintre noi  (31 martie 1998). Din păcate, n-a reuşit să-şi ducă proiectul până la capăt. Apărut, recent, în două volume, la editura braşoveană „Transilvania Expres“, în îngrijirea soţiei,  Viorica Gramatopol, „Gustul eternităţii“ oferă o lectură pasionantă. Treizeci şi cinci de ani din viaţa unui cărturar asumându-şi cu îndreptăţire calitatea de martor al „micii lumi vechi“ mutate, brutal, de mersul istoriei, în „marea lume nouă“ (1940-1975). Rapeluri la trecutul familiei paterne, al unui fabulos bunic venit din Grecia în Valahia, şi al celei materne, cu rădăcini sibiene, strălucite comentarii inedite asupra istoriei moderne şi contemporane a românilor şi a României, fragmente de epistolar, un incitant „portret în evantai“ al societăţii autohtone, între protipendadă şi „proţopindadă“. Fără menajamente, dar şi fără ranchiună, cu nerv, cu delicii de limbaj plastic-frust, rafinat amestecat cu aluzii savante. Mare plăcere de a povesti, real talent de prozator şi înzestrare, pe măsură, de pamfletar şi polemist. Cuvântul „cărturar“ alăturat numelui lui Mihai Gramatopol are deplină justificare. Acest om excepţional, învăţăcel al lui Tudor Vianu, Alexandru Rosetti şi Aram Frenkian, s-a ocupat de aproape toate aspectele culturii şi istoriei lumii greco-romane: numismatică, epigrafie, gliptică, sticlărie, podoabe, monede, toreutică, statuete de bronz şi de teracotă, fildeşuri (arte miniaturale), istoria artei antice, filosofice. Licenţiat al Facultăţii de Filologie, secţia Limbi Clasice, a Universităţii din Bucureşti (1959), şi doctor în istorie cu teza „Pietrele gravate din colecţia Cabinetului numismatic al Academiei R.S. România“ (1977), şef de secţie la Muzeul de Arheologie din Constanţa (1961-1962), cercetător la Institutul de Istoria Artei „George Oprescu“ al Academiei Române, profesor doctor docent, membru al Uniunii Scriitorilor din România (din 1980), Conu’ Mihai, cum îi spuneau prietenii, mulţi dintre ei tineri, a fost un om al gustului desăvârşit. Rafinat prin cărţile altora, pus original în paginile propriilor cărţi, sublimat în tălmăcirile sale impecabile – un raft de bibliotecă plin cu titluri de referinţă. Un renascentist care a făcut faţă elegant, ferm şi fără compromisuri, loviturior „proţopindadei“, mediocrilor în continuă agitaţie, cocoţaţilor în ranguri nemeritate, ţoapelor şi „ţopilor“ (cum le spunea apăsat), pe care i-a sancţionat prompt, atât în memorii, cât şi în jurnalistica de după 1989, într-un stil aparte, în care veninul şi hazul erau livrate paginii în doze infinitezimal calculate, fără încrâncenare, dar şi fără cruţare. Unul dintre ultimii reprezentanţi ai protipendadei, celei adevărate, răspunzând seniorial afronturilor, cu surâs ironic în colţul buzelor şi formula magică „grecu’ plăteşte“.
După ce ai sfârşit lectura „Gustului eternităţii“, cu regretul că autorul, cel „cât mai departe de oameni, cât mai aproape  de zei!“ (motto-ul celor două volume) n-a apucat să le aducă mult mai în preajma „zilelor noastre“, te încearcă o greu  de definit stare de bine, de încredere că totuşi, cândva, grâul  se (va) alege de neghină şi aici, la Porţile Orientului.  În adâncimea lor, memoriile lui Mihai Gramatopol au şi  acest mesaj.

Cornelia Maria Savu

gramatopol_g_0
„ Evasi, effugi. Spes et Fortuna valete.
Nihil mihi vobiscum est : ludificate alios ! ”
( Am dispărut, am plecat. Speranţă şi Soartă adio.
N-am ce mai face cu voi, cu alţii jucaţi-vă acum ! )

Antologia Palatina (IX, 49)

 

cop-impart

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2