Miscelanea II

CHESTIUNE DE GUST

Intitulate destul de neatractiv, în ciuda numeroaselor precauţii şi argumente, Gustul eternităţii (Editura Transilvania Expres, 2006), memoriile lui Mihai Gramatopol reprezintă cu mult mai mult decât o lectură interesantă. Fireşte, genul e la modă, perioada suficient de tulbure ca să declanşeze curiozităţi, aerul tare al personajelor şi al autorului - pe deplin convingător. Măştile unor G. Călinescu, Tudor Vianu, Şerban Cioculescu, Iorgu Iordan, Miron Nicolescu, Iorga, Moisil etc. capătă câteva rictusuri bizare, nu neapărat blamabile, dar măcar neaşteptate. Mai presus de acestea, însă, există insinuat în cele două volume un adevărat spectacol al gustului - în sensuri oricât de largi - greu de regăsit altundeva într-o regie similară.
Să vedem, întâi, cine este arbitru al eleganţei şi al etichetelor. În numai câteva linii, Mihai Gramatopol (1937-1998) a fost un redutabil specialist în istoria şi în cultura antichităţii greco-latine, abordată acribic: literatură, numismatică, epigrafie, gliptică, sticlărie, podoabe, toreutică. Plus: doctor în ştiinţe istorice, şef de secţie la Muzeul de Arheologie din Constanţa, cercetător la Institutul de Istoria Artei, apoi la Direcţia Patrimoniului Naţional Cultural. Un istoric aducând cu el rafinatul parfum al arheologiei şi strălucirea filologiei clasice. Fie şi numai prin aceste date sumare, am spus îndeajuns de mult încât să înţelegem cum de, maliţios şi nedelicat uneori, discursul lui Mihai Gramatopol evită una câte una capcanele pamfletului. La fel cum se fereşte de riscurile - de gen, am putea spune - ale megalomaniei. Să scrii despre relaţiile fluctuante şi nu întotdeauna oneste dintre reprezentanţii elitelor intelectuale fără a da impresia de mărunte poltronerii sau de colportaj este, în definitiv, o reuşită de stil. În text şi mai ales dincolo de el. Să te separi - profesional şi uman - de nonvalori, nefiind cu nici un chip umoral, se prezintă drept o formă de educaţie superioară a gustului. Abundenta anecdotică a lui Gramatopol e, sub lupă, una primară: expunerea ei ţine integral de un soi de necesitate. Putem avea rezerve - mari - faţă de prea frecventele jocuri de cuvinte ori faţă de unele disimulări prin porecle ilare, însă ar fi cam peste mână să punem la îndoială credibilitatea memorialistului. Cum asta?
mg---gustul-eternitatii-i-cop-prelmg---gustul-eternitatii-ii-cop-prelProbabil pentru că verdictele etice se amână sine die, deşi nu sunt deloc greu de intuit. O judecată terminându-se cu  o poveste e, în practică, inatacabilă. Suetonius e primul exemplu care ne vine în minte. Scena înmormântării lui Iorgu Iordan, bunăoară, dominată de aleatoriul momentului, spune mai multe decât orice eventual rechizitoriu. „La Belu, Graur ţinea discursul funebru la marginea gropii, încheindu-l inspirat: «Noi aşteptam să împlineşti vârsta de o sută de ani, dar tu ne-ai făcut figura!» Privirile tuturor s-au îndreptat la acest ultim cuvânt către foarte vizibila placă de tablă pe care era scris Fig. 59, figura locului de veci.” Oribile sunt comploturile politice joase contra lui Vianu, taxate de Gramatopol la fel de calculat şi de ferm. Sau decizia unui oarecare  Constantin Balmuş, director al Institutului de Arheologie, de a incendia Arhiva Universităţii. Abjecţiile aruncate de Pippidi lui Daicoviciu, citate întocmai, consternează pe oricine. Maşinaţiunile de colecţionari ale cuplului Eugen Jebeleanu & Vladimir Colin, fără a fi imprevizibile, rămân în mod esenţial triste. Aşa cum amuzante par acum congresele de tracologie organizate de Iosif Constantin Drăgan. În sfârşit, o figură împărţită între gafele ştiinţifice şi versatilitate face  Răzvan Theodorescu şi, o dată cu el, nume importante ale istoriografiei (şi nu doar) ultimelor şase decenii.
Şi totuşi, nu în galeria întinsă a acestor deconspirări stă farmecul celor două volume ale Gustului eternităţii. Motivul real e mai simplu decât am crede-o: misterul care condiţionează poveştile arheologice. De la Champolion la  Heinrich Schliemann sau la cinematograficul Indiana Jones, siturile neexplorate, datările şi determinările intuitive, decriptarea din fragmente a unor texte vechi au căpătat un statut privilegiat în imaginarul colectiv. Ele sunt, am zice, captivante prin excelenţă. În mai mare măsură decât istoria ca atare, aceste istorii conexe au o garanţie care nu ţine seama de vreun termen. De aceea percep aici mai curând un „gust al istoriei” decât unul al atât de difuzei „eternităţi”. Mai uşor de validat, mai aproape de sensibilitatea lui Mihai Gramatopol şi - s-o recunoaştem - mai adecvat stilistic, trecutul face legea şi se retrage exact când trebuie. O opţiune care lasă loc şi firescului, şi relativizării, şi - în primul rând - zâmbetului distant.
chestiune-de-gust-2_gE de ajuns, pentru asta, să recitim pasajele conţinând o anume dispoziţie vizionară, un profetism alunecos. (Din fericire, nu multe.) Retorice, demonstrative, prea categorice. Oricât de lucide ar fi în ordine formală, faptul că nici o naraţiune nu le susţine din urmă e un semn de astenie. În schimb acolo unde trecutul intră în joc pot rezulta, la limită, subtile bucăţi de proză. Amintesc doar capitolul final (Un epigrafist pofticios)  al primului volum. Invitându-l la masă pe gravul D.M. Pippidi şi gătind o excelentă supă de gâscă, Gramatopol face imprudenţa de a adăuga un condiment straniu. Peste aşteptări de straniu: un fragment de marmură prin care unui locuitor al insulei Paros i se conferea cetăţenia. De mărimea unei palme şi folosit pe post de capac, decretul ajunge la fundul fierturii. Bucatele ies nemaipomenite, iar edictul, impregnat de arome culinare. „Pippidi, care n-avea fler istoric, nu putea bănui că o inscripţie nu numai că se citeşte, ci se şi adulmecă. [...] - Domnule profesor, cred că vă veţi putea mândri de azi înainte cu faptul că sunteţi singurul epigrafist care a îngurgitat cu poftă, la propriu, obiectul ştiinţei sale. Nedumerirea ironică şi dispreţuitoare  se aşternu pe faţa lui Pippidi, care intuise că de la mine nu se putea aştepta la vreo linguşeală. [...] I-am reamintit că mâncaserăm aceeaşi mâncare şi că după căderea decretului în ea, supa fusese din nou îndelung clocotită.”
Citind, în aceste rânduri, şi altceva decât pitorescul întâmplării, vom da peste o carte cu totul nouă. Pe care,  într-adevăr, o putem include în bibliografia anecdotică a epocii, dar al cărei merit vine din lejeritatea cu care afişează chestiunile de gust. Şi - adesea - de bun-gust.

Cosmin Ciotloş

 

cop-impart

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2