Miscelanea II

SEMNAL CLASIC GRAMATOPOLIANA

Savantul

Rareori, cât timp sunt printre noi, savanţii coboară în agora. Renumele li-l duce şirul de titluri de cărţi acoperind pagini întregi dintr-un c.v. care altminteri nu mai conţine altceva atractiv. Apoi, în sertarele savantului se adună, cu vremea, sumedenii de premii şi distincţii naţionale, universitare şi academice, înfrăţite cu premii şi distincţii internaţionale. După aceea vine, desigur, şi rândul societăţilor ştiinţifice, toca şi toga dobândite, de la o ţară la alta, din partea ilustrelor comunităţi, de bună seamă tot universitare şi academice, sub specia vibrantă a lui honoris causa. Şi iată că deodată, într-o bună zi, ştirea incredibilă despre plecarea dintre noi, în plină energie şi omagiere creatoare, a savantului, îşi face loc, însoţită de mii de regrete, în jurnalele de seară ale televiziunilor, pe la mijloc între reportajul despre un viol zoofil şi sondajul privitor la sursele autoincendierilor ratate.
De fapt, cine eşti dumneata, savantule ? Pentru ce exişti dacă mai exişti cu adevărat  ? Şi pentru ce ai existat, dacă ai existat  într-adevăr, de obicei paralel cu viaţa reală ?
Aceste întrebări am fi putut să i le punem lui  Mihai Gramatopol când, numai în anul 2000, i-au apărut, înşirat de-a lungul lui, un număr record de cărţi: 4. Chiar dacă doar una singură, dintre ele, era absolut nouă - cea pe care o semnalez astăzi info-, savantul pregătise retipărirea celorlalte cu aceeaşi meticulozitate a cizelatorului c, are revine înmiit pe aceeaşi suprafaţă a milimetrului pătrat. Nu i-am putut pune atunci nici o întrebare. Savantul plecase dintre noi, lăsându-ne a pune ce şi câte întrebări am fi vrut ori am vrea doar cărţilor lui.
Moira, mythos, drama (ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Univers, 2000) se numeşte cartea debutului editorial (Bucureşti, Editura pentru Literatură Universală, 1969). Civilizaţia elenistică (retipărire, Braşov, Editura Orientul Latin, 2000) recheamă nemodificat textul primei ediţii (Bucureşti, Editura Enciclopedică Română, 1974). Cea de-a treia apărută în 2000 (Arta romană în România, Bucureşti, Editura Meridiane) include, în proporţii diferite, contribuţii mai vechi. Singura carte pentru care nu există precedente rămâne în acelaşi timp opus maximum al savantului. Este, cred, chiar aceea care ne poate demonstra că, deşi foarte rar, savantul, oricare ar fi el, dacă este un savant autentic, tocmai prin cărţile lui coboară în agora. Fie şi atunci când, împrăştiindu-se pământescul, doar cartea savantului mai rămâne printre noi.

Cui îi e frică de antichitate ?

Antichitate şi modernitate, volumul postum al lui  Mihai Gramatopolinfo, este, pentru oricine îi cunoaşte - fie şi doar de la o anume distanţă - opera, lucrarea cea mai reprezentativă. Mesajul lui către noi, venit de dincolo de noi, adună în pagini puţine o mulţime atât de vastă de teme, paralele, interferente sau complementare, încât fiecare dintre ele - începând cu prefaţa programatic  papologetică pe tema valabilităţii eseului ca demers ştiinţific şi sfârşind cu eseul (al XXIII-lea, deşi autorul nu le numerotează) consacrat prezenţei spiritului sportiv în mentalitatea educaţională contemporană - ar fi putut susţine, separat şi amplificat, subiectul câte unei cărţi de bun renume.
Pe măsură ce întoarce paginile acestei cărţi virtual multiple, cititorul (indiferent de zona culturală din care provine) resimte mai lămurit acea senzaţie, iniţial greu reparabilă, care, sporită, sfârşeşte prin a se instala definitiv: i se oferă, mai degrabă fragmentat decât divizat, un conţinut pe care, în mod cert şi la urma urmei, doar eruditul - şi nu numai el - îl poate stăpâni în ansamblul lui, adică pe toată suprafaţa, precum şi, mai ales, în adâncimile feluritelor straturi. Să deschidem, într-o paranteză lămuritoare, un provizoriu inventar: de la „nexul miraculos al genezei civilizaţiei europene” la „farsa” romanescă a lui Umberto Eco; de la „frica în antichitatea greco-romană” la rebeliunea romantică, ultima un produs al titanicului „efort creator al omului” modern (p. 174), care a aflat în Roma antică „străvechiul leagăn al romantismului poeţilor damnaţi” (p. 181); de la unidirecţionala odiseică Ithacă la aceea zilnică, perpetuă şi a noastră, a tuturor, prin intermediul unui singur gest: „călătoria”; de la...
Cred că trei sunt nivelurile de lectură prin a căror atingere succesivă se deschide în profunzime cartea.
Primul coincide cu reabilitarea eseului ca mod întru totul legitim de a fi al ştiinţei, ca voce distinctă a ei, cu drept deplin de cetate. Pentru Gramatopol, eseul este calea liberă (de prejudecăţi, preconcepţii, predeterminări etc.) care pune în slujba rigorii teoriilor ştiinţifice ale unei discipline sau alta fantazarea creatoare. Ceea ce înseamnă ieşirea - pragmatică, poate chiar cinică de la un punct încolo - din tipare cu ajutorul tiparelor înseşi: „ingeniosul bine temperat” - ca să ne sprijinim, într-un alt context, pe celebra formulă.
Al doilea nivel ţine de viziunea construcţiei, mai exact de spiritul dinapoia ei, care o animă şi menţine pe cât de vie, pe atât de solidă. Spirit antic sau spirit moden? În locul falsei dileme, al disjuncţiei care divide conştiinţa europeană de cel puţin un mileniu încoace, Gramatopol propune o mult mai profitabilă ecuaţie: spirit antic, adică spirit modern. Reluându-l pe Flaubert, vom spune şi noi, închizând paginile eseului preliminar care dă titlul volumului: dacă democraţiile moderne s-au construit pe „exemplaritatea Atenei şi a Romei” (p. 16), dacă trăsătura inalienabilă a civilizaţiei europene stă în deschiderea ei (p. 12), atunci fără nici o îndoială Antichitatea suntem noi.
Dar cine o poate aborda? Ea stă, într-adevăr, deschisă tuturor: însă cui? Cui nu îi e frică de Antichitate? Pariul şi, totodată, ultimul plan, de cea mai adâncă profunzime, al cărţii este acesta: nimănui nu-i este frică de Antichitate, pentru că Antichitatea, cum ziceam după spusele lui Gramatopol, suntem noi. Dar perfect valabilă e şi reciproca: nu oricine se poate apropia de ea, nu oricine poate, competent, vorbi de ea. Antichitatea  este o funcţie a culturii (moderne, postmoderne, cum vreţi să-i spunem, nu aceasta ne interesează). Un dat filogenetic repetat ontogenetic. Ne-am născut antici. Creăm azi o Europă, unită în diversitatea ei, a culturii contemporane, cu genele moştenite ale primei Europe unite: moarte efectiv în Istorie, vie latent în noi. Cultura clasicismului greco-latin, oferită în eşantioane de poliedricele eseuri gramatopoliene, actualizează, într-o contemporaneitate cumva autoalienată şi brutalizată de traume succesive, o ereditate benefică şi comprehensivă.
Chiar îi e frică, în vreun fel, cuiva de apele oglinzii ?
Şi de ce ?

prof. dr. Liviu Franga


mg---antichitate-si-modernitate-cop-prelbatranul

 

cop-impart

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2