Miscelanea II

EROSUL YOURCENARIAN

Tema centrală a operei Margueritei Yourcenar este condiţia umană. Printre aspectele privilegiate se înscrie şi erosul învederat ca miracol, dar şi ca joc, „singurul care riscă să ne tulbure sufletul”, după cum se consemnează în Memoriile lui Hadrian info. În viziunea împăratului roman acest joc „începe cu dragostea pentru corp şi ajunge la cea pentru fiinţă”. Hadrian - model uman care s-a impus autoarei - împărtăşeşte concepţia populară asupra dragostei, văzută ca „o formă de iniţiere, unul din punctele de întâlnire a tainei cu sacrul”. Viziunea modernă despre lume a acestui personaj memorabil aparţinând antichităţii îl plasează în contemporaneitate.
Lectura operei yourcenariene evidenţiază etiolarea „eternului feminin” şi replierea asupra erosului platonician, înveşmântat în haina mitului şi indiferent la sexul obiectului pasiunii, vizând „descoperirea Frumosului în sine” şi implicit nemurirea. În Symposion, Diotima, profetesa din Mantinea, trasează parcursul erosului de la dorinţa de frumos concentrată în tovărăşia corpurilor frumoase la „frumosul sălăşluit în suflete”, apoi la desprinderea de particular şi ridicarea la episteme, pentru a accede în final la „frumuseţea ce trăieşte de-a pururea, ce nu se naşte şi nu piere, ce nu creşte şi nu scade”, la comunicarea cu lumea transcendentală a eide-lor. Ca un ecou, din opera yourcenariană reţinem, aserţiunea: „Singurul Imperiu asupra căruia merită să stăpâneşti este acela al miracolelor artei”.
Transgresarea limitei, apanaj al zeilor, este un concept de viaţă promovat de scriitoare, care-l împrumută personajelor sale. S-ar putea spune astfel că Marguerite Yourcenar îşi proiectează asupra eroilor masculini propriile întrebări privind libertatea sexuală. Volumul al treilea din Labirintul lumii, Ce? - Eternitatea, oferă atât cheia periplului genealogic întreprins de autoare, cât şi flas-uri ale unei viziuni a sinelui. Rememorarea experienţei biografice permite iluminarea unor aspecte ale operei, descoperirea unor rădăcini. Dialogul dintre Michel (tatăl autoarei, orfană de mamă) şi o cunoştinţă a acestuia, Egon (care va figura ca personaj în una din cărţile lui  M. Yourcenar), conţine idei care se regăsesc în concepţia despre viaţă a personajelor yourcenariene: „Bineînţeles, pentru mine femininul predomină. Dar n-aş spune, precum Casanova (un seducător exclusiv de femei, cu vreo două-trei excepţii), că plăcerea dintre bărbaţi nu-i decât o distracţie aproape neglijabilă, un soi de joacă nebunească, deoarece toate exerciţiile noastre carnale ar putea fi definite astfel, în afară de procrearea în cadrul liniştitor al patului conjugal, şi chiar şi în împrejurarea asta cazuiştii disting situaţii şi situaţii. Gustul după experienţă, îndrăzneala, voinţa de a înfrunta anumite riscuri contează şi, de ce nu (totdeauna e omisă de pe tabel, cu toate că e în centru), dorinţa”.
Pederastia, privilegiată de moravurile antichităţii greco-latine, este şi una din coordonatele erosului yourcenarian. Tema este abordată deja într-o carte de tinereţe, Alexis sau tratat despre lupta zadarnică (1929). Numele personajului principal este luat, potrivit mărturiilor autoarei, din cea de a doua Eglogă a lui Vergiliu, de unde îl luase şi Gide pe Coryndon. Gravitatea confesiunii personajului, stilul sobru, relevă însă influenţa lui Rilke, a cărui operă a fost cunoscută de timpuriu de M. Yourcenar. Asumându-şi înclinaţiile homosexuale, Alexis hotărăşte să-şi părăsească soţia, pe Monique. În scrisoarea pe care i-o scrie şi care conturează, aşa cum notează scriitoarea în prefaţă, portretul unui glas, personajul îşi explică pederastia ca un revers al copilăriei puritane dominată de femei. Disociindu-se de personajul său, autoarea explică (în prefaţa cărţii) atitudinea lui Alexis ca un reflex al răzvrătirii „împotriva unui lung secol de exagerare romantică”.
Confidenţa lui Alexis dezvăluie o fire sensibilă, încă din copilărie, la frumuseţe: „Presimţeam încă de pe atunci că frumuseţea şi plăcerile pe care ea ni le procură merită toate sacrificiile şi chiar toate umilinţele”. Instinctele înscrise în natura sa au fost multă vreme ignorate de personajul însuşi, care evidenţiază posibilitatea existenţei voluptăţii în candoare, „inocenţa păcatului”. În viziunea celui care se confesează, excesele sale muzicale, „nevoia maladivă de perfecţiune morală”, erau transfigurări ale dorinţei.
Se prefigurează în monologul interior al personajului - tehnică narativă predilectă la M. Yourcenar - concepţia lui Hadrianus despre miracolul misterios al fiinţei. Aplecarea scriitoarei spre aforism este deja vizibilă în această scriere de început: „Până la ceasul ei, al voluptăţii, trupul ne serveşte doar pentru a trăi”; „Sufletul mi se pare adesea o simplă respiraţie a trupului”; „Nu viciile pe care le avem ne fac să suferim, ci neputinţa noastră de a ne împăca cu ele”. Încâlcit în sofismele pasiunii şi cele ale conştiinţei, Alexis hotărăşte să se elibereze, punând capăt „tăgăduirii de sine”: „Viaţa m-a făcut să fiu ceea ce sunt; prizonier, fie şi-aşa, al unor instincte pe care nu eu le-am ales, dar la care acum mă resemnez. Şi sper că lăsându-mă în voia lor, voi dobândi în lipsa fericirii, măcar înseninarea”. Mâinile pianistului Alexis, metonimie a fiinţei, focalizează eliberarea şi materializează muzica interioară „izvorând din sălbatică dorinţă şi din bucurie”. Libertatea artei se asociază cu libertatea vieţii, psalmii sunt înlocuiţi de o pătimaşă odă a bucuriei, tăgăduirii de sine îi este preferat păcatul („dacă păcat este”).
Hadrianus, natură solară, optează de asemenea pentru fericirea procurată de plăcerile trupului şi ale artei, dovedindu-şi filelenismul reproşat de tradiţionaliştii romani. El aspiră spre perfecţiunea umană, vizând transgresarea limitei, de unde şi preferinţa pentru centaur: „Dacă mi-ar fi fost îngăduită alegerea propriei condiţii, aş fi optat pentru cea a centaurului”.
Un alt mit prezent în Memoriile lui Hadrian este mitul lui Antinous, tânărul grec din Bithynia, extrem de frumos, favoritul împăratului, care se sinucide aruncându-se în apele Nilului în semn de suprem devotament. El vede în moarte singura cale de a-l lega pe cel iubit pe vecie.
Amorul bărbătesc sub forma relaţiei magistru / discipol - frecvent în Grecia antică - este tema uneia dintre cele mai frumoase scrieri ale lui Marguerite Yourcenar, Izbăvirea lui Wang-Fô. În această povestire orientală, iubirea dintre pictorul Wang-Fô şi ucenicul său, Ling, este ridicată la rangul de concept moral, epistemologic: bătrânul Wang-Fô îi dăruieşte discipolului său „un suflet nou şi o nouă putere de a vedea lucrurile”. Mitul hermafroditului apare şi el subtil schiţat în text sub forma portretului dublu - al lui Ling şi al suavei lui soţii -, portret realizat de mâna vrăjită a lui Wang-Fô.
Mitografia erotică yourcenariană include şi mitul incestului, subiectul povestirii Anna, soror (1981). În postfaţa cărţii, scriitoarea notează: „S-ar putea spune că el a devenit repede pentru toţi poeţii simbolul tuturor pasiunilor sexuale cu atât mai violente cu cât sunt mai bine ţinute în frâu, mai pedepsite şi mai ascunse. (...) Incestul singur rămâne de nemărturisit şi aproape imposibil de dovedit acolo unde bănuim că există. Valul se avântă cu cea mai mare violenţă asupra celor mai abrupte faleze”.

Anna şi fratele său, Miguel, se simt atraşi irezistibil unul de celălalt. Ei reeditează un episod biblic, investit cu valenţe intertextuale: „Era pasajul din legi unde se povesteşte cum Ammon şi-a siluit sora, pe Tamara”. Copleşit de remuşcări, Miguel va pleca să moară pe câmpul de bătaie, în timp ce Anna se va metamorfoza într-o moartă vie.

marguerite---memoriile-lui-hadrian-humanitas-cop-prelÎn opera yourcenariană cuplul tradiţional este, de asemenea, implicat în fascinante povestiri de dragoste. Cea din urmă dragoste a prinţului Genghi, text inspirat de un roman japonez din secolul al XI-lea al lui Murasaki Shikibu, plasează cititorul în decorul de vis al sihăstriei unui „Don Juan asiatic de mare clasă”, ale cărui ultime clipe sunt îndulcite de prezenţa unei iubite uitate, Doamna-din-Satul-Florilor-ce-Mor. Zâmbetul lui Marko, povestire inspirată de o baladă balcanică medievală, simbolizează chinul dulce al dorinţei stârnite de frumuseţea feminină. Patima nestinsă este subiectul textului Văduva Aphrodisia. Eroina îl urmează în moarte pe iubitul său, Kosti cel Roşu, bântuită de amintirea mângâierilor sale.

Lectura integrală a operei yourcenariene ne-ar putea ajuta probabil să realizăm în ce măsură autoarea însăşi a materializat una din dorinţele personajului său de elecţie, Hadrian, care nota în jurnal: „Pe vremuri visam să întocmesc un sistem al cunoaşterii omului întemeiat pe erotică...”. Cărările deschise conduc spre acel centru obsedant al universului yourcenarian, spre acea Ithacă a sinelui râvnită de împăratul roman, care constată cu tristeţe că fiinţa iubită rămâne totuşi un „frumos străin”.

Maria Tronea

cop-impart

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2