Miscelanea II

PROBLEME ALE ISTORIOGRAFIEI CONTEMPORANE O SINTEZĂ FUNDAMENTALĂ A VECHII CIVILIZAŢII GRECEŞTI

Cecilia Ioniţă

Cartea lui François Chamouxinfo, despre care am privilegiul să scriu acum, este una din acele opere realizate cu preţul unei munci dăruite timp de decenii. Despre o astfel de carte nu poţi vorbi decât cu sfiiciune - fie că îţi exprimi entuziasmul în faţa textului inspirat, dar precis, respectul în faţa autorului care îşi afirmă nu o dată explicit grija pentru rigoarea ştiinţifică  a informaţiei, fie că te simţi obligat să formulezi unele nedumeriri sau cutezi să dai glas unui dezacord.
Autorul consideră necesar să sublinieze caracterul temerar al elaborării sintezei privind un mileniu şi jumătate de istorie greacă: „Neîndoielnic (...) amploarea studiului uimeşte pe profan” şi „poate pe drept cuvânt să-l facă să dea înapoi chiar pe elenistul de profesie, conştient de precaritatea ştiinţei lui...” (p. 12). Rezerva savantului, justificată doar de extrema exigenţă pe care munca onestă şi fără preget o imprimă omului  de ştiinţă, ne face să ne întrebăm, îndepărtându-ne de aforismul lui Heraclit: înţelepciunea poate ea fi desprinsă de mulţimea cunoştinţelor ?
François Chamoux respinge ca ridicolă pretenţia (dar cine ar fi cutezat-o ?!) de a oferi cititorului suma informaţiilor privitoare la Grecia antică „dobândite prin munca eleniştilor, arheologilor, filologilor şi istoricilor”. El îşi propune şi reuşeşte în chip magistral - să ne înfăţişeze, „sub o formă accesibilă şi antrenantă un fel de meditaţie asupra principalelor aspecte ale elenismului arhaic şi clasic”, urmărind să ne sădească „încrederea în vigoarea şi perenitatea unei civilizaţii” (p. 13) căreia îi datorăm atât de mult.
Cartea este scrisă sistematic şi inspirat totodată, de parcă un poet îndrăgostit de geniul poporului grec ar fi condus pana cercetătorului îngreunată de povara informaţiei. Savanţii englezi Michaël Ventris şi John Chadwick ajung în 1953 la concluzia că tăbliţele de argilă purtătoare ale unei scrieri necunoscute, scoase la lumină de-a lungul unei jumătăţi de secol la Cnosos în Creta, la Pylos în Mesenia şi, în sfârşit, la Micene, cuprind însemnări făcute în limba greacă. Descoperirea, cu adevărat epocală, împinge istoria elenismului cu cel puţin şase sute de ani înapoi. Textele descifrate – în număr de câteva mii, dar extrem de sumare – au fost cuprinse de cercetători, datorită unor caracteristici anume, sub denumirea de linearul B.
Fr. Chamoux schiţează, atât cât îi permit informaţiile sigure cât şi genul lucrării la care s-a angajat, cadrele Greciei miceniene, evocă aspecte ale organizării sociale, credinţele, originalitatea creaţiei artistice - în operele monumentale (palate, morminte), ca şi în ceramică, în sculptură şi pictură. Originalitate cu atât mai preţioasă cu cât ea mărturisea contactul nemijlocit cu civilizaţii mai vechi, înflorite în Creta, Asia Mică, Egipt. Aflăm astfel că arhitecţii micenieni au ridicat fortăreţe şi palate din blocuri gigantice de piatră, care păstrează până astăzi vestigii atestând o anume simetrie necunoscută în patria lui Minos; după cum necunoscută acolo este şi sala cea mare, mégaron, în jurul căreia gravitează numeroase încăperi, constituind toate locuinţa regală. La Palatul din Tirint apare pentru prima dată acea intrare monumentală destinată să înfrunte mileniile, propileele. Decoraţia rafinată a palatelor, cu dale de ghips şi fresce; ornarea, uneori stângace a vaselor – dar vădind „un admirabil simţ al eleganţei şi ritmului” – toate acestea ne ajută „să pătrundem direct în universul istoriei, ca celebrul vas  al războinicilor de la Micene, sau al legendei, precum craterul  de la Enkomi, în Cipru” (pp. 32-33).
Decăderea societăţii miceniene, considerată multă vreme drept o urmare nemijlocită a invaziei doriene, pare a fi survenit treptat în cadrul unui proces premergător coborârii din nordul peninsulei a acelei seminţii „rătăcitoare prin multe locuri” – cum îi numeşte Herodot pe dorieniinfo. Amintita decădere nu poate fi străină de migraţiile foarte complexe ale popoarelor mării, care au zdruncinat în decursul sec. XIII-XII întreg bazinul oriental al Mediteranei. Din acele vremi îndepărtate datează apariţia fierului în Elada şi ritul funerar al incinerării care a înlocuit treptat înhumarea, până şi în Attica – unde dorienii n-au pătruns niciodată. „Suntem aşadar siliţi – scrie Fr. Chamoux – să diminuăm importanţa venirii dorienilor drept cauză a unui fenomen ce a început a se manifesta înaintea ei” (p. 37). Lucrurile sunt însă mult mai complicate  – ne-am permite să adăugăm – din moment ce, după cum afirmă  Pierre Vidal-Naquet, urmându-l pe John Chadwick „Dorians”, „prezenţa dialectului dorian în tabletele miceniene pare dovedită”info.
Oricum, în „secolele întunecate” ale declinului civilizaţiei ridicate în jurul palatelor ciclopice (cca. 1200 - 900), mari mişcări de populaţii elenice transformă Marea Egee într-un lac grecesc. În căutarea unor zone mai primitoare, colonişti eolieni, ionieni şi dorieni – cele din urmă două seminţii, după ce se înstăpâniseră asupra Eladei continentale, la capătul unui proces extrem de complex – ocupă „franja” vestică a Anatoliei începând din dreptul insulei Lesbos, Cicladele, marile insule din vecinătatea continentului, extinzându-şi apoi dominaţia până în Rodos şi Creta. În secolul IX „grosul acestor migraţii a luat sfârşit” (p. 40). Zonele ocupate de cele trei populaţii – asupra delimitărilor nu este locul să ne oprim acum –  se disting net prin dialect, printr-un anume specific cultural, dar se apropie până la identificare în faţa pericolului comun venit din afară, deşi luptele între comunităţile greceşti, de la hărţuieli până la războiul fără cruţare, nu vor înceta nicicând. Pe acest teren mişcător va înflori totuşi, în decursul secolelor, civilizaţia greacă.
Pentru perioada amintitelor migraţii nici o dată istorică certă nu-1 poate ajuta pe cercetător. Numai arheologia oferă puncte de reper în conturarea unei cronologii relative. Construcţii mai mari, case, întărituri, nu s-au putut păstra. Documentele cruţate de urgia vremurilor au fost doar stelele mortuare şi vasele aflate pe teritoriul măruntelor aşezări umane sau ceramica păstrată ca ofrande în morminte; mai bine au rezistat însă frânturile de vase. Ceea ce smulge autorului cutremurătoarea sentinţă: „ciobul singur e nemuritor”.
Datorită decorului folosit, vasele care au putut fi datate ca aparţinând secolelor IX - VIII au fost studiate în literatura de specialitate sub denumirea de ceramică geometrică. Menţionatele vase fiind principalul martor privitor la civilizaţia materială a timpului, denumirea a fost extinsă apoi asupra întregii epoci, în care olari fără nume şi-au imortalizat seminţia prin creaţii originale – fruste la început, magnifice în geometricul matur (jumătatea  sec. VIII) şi în cel târziu (sfârşitul sec. VIII) (p. 45).

Fr. Chamoux consideră că epoca lui Homer aparţine civilizaţiei geometrice, deşi opera marelui ionianinfo transmite în mare măsură tradiţia miceniană. Este adevărat însă că Poetul „datorează tot atât de mult şi vremii sale” (p. 51) pe care  a cunoscut-o îndeaproape. Poemele, evocând expediţia aheeană împotriva Troiei sau minunatele - uneori înfricoşatele - peripeţii ale întoarcerii lui Odiseu, împărtăşeau realităţi revolute, fapte ale timpului sau construcţii ale închipuirii artistului. Totul era însă în aşa măsură însufleţit de măiestria creatorului, încât întâmplările şi sentimentele oamenilor se impuneau ca adevăruri simple, păstrând o veşnică tinereţe (p. 51). Afinităţile dintre opera homerică – situată de majoritatea savanţilor în  sec. VIII (p. 49)info – şi ceramica geometrică (autorul are în vedere, în primul rând, splendidele amfore şi cratere attice ale sec. VIII) aceste afinităţi deci se vădesc în „simţul compoziţiei” care permite „elaborarea marilor ansambluri”, în „intervenţia permanentă a unei inteligenţe lucide care interpretează lumea în funcţie de om” (pp. 51-52).
Darul de valoare universală adus umanităţii de Elada epocii geometrice este fără îndoială alfabetul. Semnele fonetice preluate de la fenicieni, probabil în sec. IX, au fost îmbogăţite -„inovaţie capitală” - prin „notarea vocalelor, pe care semiţii nu o practicau” (pp. 48-49). Privitor la introducerea notaţiilor pentru vocale,  Fr. Chamoux crede că un rol se poate să-l fi avut „amintirea vechiului silabar micenian, care făcea deosebire netă între silabele cu vocalism diferit” (p. 49). În pagina următoare autorul îşi exprimă însă îndoiala că (în furtuna „secolelor întunecate” - n.n.) silabarul micenian ar fi rămas în uz - faptul nefiind „câtuşi de puţin sigur”. În sprijinul acestei din urmă consideraţii am putea aduce relatarea lui Plutarh (din Despre Demonul lui Socrate, 577 e. n.) după care Agesilaos, regele Spartei (urcat pe tron în jurul anului 401 î.e.n.), cere ajutorul preoţilor egipteni pentru a descifra o tăbliţă de bronz, găsită într-un străvechi mormânt grec şi purtând semnele unei scrieri din cale afară de ciudateinfo.
Pentru studierea sec. VIII-VI, între care poate fi situată perioada arhaică, cercetătorul dispune de o serie de documente de arhivă – liste de nume aparţinând unor magistraţi, liste de învingători la Jocuri, menţiuni cu privire la consultarea oracolelor, texte de legi, decrete şi tratate. Totuşi, fenomenul istoric nu poate fi decât rareori conturat în detaliu (p. 54), nu doar pentru că aspectele complexe ale problemelor locale „descurajează analiza” (p. 55), ci şi pentru că faptele oamenilor apar, mai ales în zorii vremurilor arhaice, contopite cu elemente legendare (p. 54). Deşi, urmându-l pe  M. Granet, putem spune că – pentru vechime – într-un anume sens, legenda „este mai adevărată decât istoria”info; în aceeaşi direcţie se îndreaptă şi meditaţia lui M. I. Finley când formulează: „Mult timp înainte ca cineva să fi visat la istorie, mitul dădea un răspuns asupra trecutului”info.
Lumea aspră evocată de Hesiod aruncă o lumină asupra societăţii sec. VIII, dar Fr. Chamoux socoteşte mărturia poetului beoţian valabilă doar pentru o singură regiune şi pentru o perioadă restrânsă (p. 55). Câteva puncte timide de orientare pentru un început de istoriografie oferă, printre altele, poemul lui Eumelos (sfârşitul sec. VIII) privitor la Corint, Întemeierea Colofonului, poem epic „cu preocupări de ordin istoric” datorat lui Xenofan (sec. VI), sau istorisirile poetului Panyasis (începutul sec. V) asupra întemeierii, în timpuri străvechi, a primelor cetăţi din Ionia (pp. 337-338). Abia Genealogiile şi Periegeza lui Hecateu (sec. VI), de care Herodot s-a folosit din plin (p. 338), importanta operă a acestuia din urmă, ca şi a celuilalt mare istoric al veacului V, Tucidide, coroborate cu rezultatele dobândite de arheologie, îndreptăţesc pe cercetător să scrie – doar în linii mari – o istorie a secolelor arhaice.
O dată cu sedentarizarea populaţiilor elene - autorul nu ne-o spune, dar faptul trebuie menţionat, credem - o dată cu ostoirea invaziilor şi instalarea unei stabilităţi relative în zonele ferite de invazie, rolul conducătorului unic, regele, prezenţă imperios necesară pe câmpul de bătălie, acest rol deci, decade. În măruntele comunităţi umane pe care natura şi istoria acelor vremuri le îngăduie pe pământul Eladei, magistratura regală continuă să existe, pierzându-şi însă importantele prerogative de odinioară şi păstrând doar o funcţie de ordin religios (p. 56). Stăpână asupra pământurilor proaspăt cucerite sau apărate de invazie, aristocraţia gentilică ţine acum singură în mâinile ei frânele puterii. Dar puţinătatea solurilor prielnice agriculturii (doar 18% din teritoriu – p. 18) face ca, drept urmare a sporului demografic natural şi în cadrul regimului succesoral existent acum - instituit şi el ca urmare a sedentarizării, n.n. – o bună parte a populaţiei să sărăcească. Proprietatea funciară devine tot mai mult apanajul celor puţini  (p. 56) date fiind lacunele de informaţie de care istoricul se loveşte la tot pasul, Fr. Chamoux emite foarte rar – şi pe bună dreptate! – consideraţii generalizatoare. Generalizarea poate fi uneori un reflex ideologic, mai curând decât o judecată istorică. De aceea, respectăm întru totul avertismentul formulat de autor în încheierea lucrării: „Să ne ferim a proiecta în trecutul îndepărtat prejudecăţile şi himerele noastre!” (p. 368). Uneori însă, tocmai respectând informaţiile de care dispunem, anumite sistematizări devin nu numai posibile, dar şi necesare, întrucât faptele oamenilor, oricât de disparate, se ordonează oricum pe anumite făgaşe la care le obligă devenirea istorică. Suntem de aceea îndreptăţiţi, credem, să amintim aici că acea criză fundamentală, pricinuită de „lipsa de pământuri” care se deschide în Elada din zorii perioadei arhaice şi care va marca timp de secole întreaga ei istorie, se manifestă diferit şi dă naştere la urmări diferite şi ele - după zonă şi moment istoric. Cu toate acestea, se pot distinge două direcţii net deosebite ale acestor urmări: în zonele în care a avut loc ocupaţia doriană, populaţia cucerită a intrat, sub un statut sau altul, sub ascultarea noilor veniţi. Cei subjugaţi, de acelaşi neam cu cuceritorii, dar aşezaţi înainte vreme pe aceste meleaguri, ori aparţinând unor vechi populaţii mediteraneene, vor deveni în cursul timpului - la capătul unor mişcări sociale de mici proporţii, unor răscoale sau al unor adevărate războaie – hiloţii spartanilor, peneştii tesalienilor sau claroţii dorienilor pătrunşi în Creta. Toate aceste populaţii subjugate vor continua să fie considerate „popor al ţării”info – ele neputând fi, după unele mărturiiinfo, nici alungate, nici reduse la sclavie, dar fiind obligate să lucreze pământul în beneficiul purtătorilor de lance. În zonele ferite de invazia doriană, criza socială, datorată în primul rând lipsei de pământ, va cunoaşte cu totul alte urmări: loturile fărâmiţate din generaţie în generaţie, ca urmare a moştenirilor, nu vor mai putea asigura nici hrana mizeră a unei familii modeste. În condiţiile date, jocul datoriilor şi al sclaviei pentru datorii (p. 56) va arunca o pată neagră asupra istoriei acestor regiuni; exemplul Atticii presoloniene constituie o dovadă cutremurătoare.

Unul dintre fenomenele esenţiale ale perioadei arhaice afirmat pe tot cuprinsul Eladei este apariţia şi dezvoltarea cetăţii (polis), „creaţie originală şi trainică a poporului grec”, care „a dominat întreaga lui istorie şi gândire” (p. 276). Cetatea este în acelaşi timp o creaţie a naturiiinfo şi a istoriei, din ambele direcţii oamenii fiind obligaţi şi îndemnaţi să se adune în colectivităţi bine închegate spre a putea supravieţui. Spre în afară, legea cetăţii „este independenţa absolută”  (p. 144); în interior, criza socială pricinuită de „lipsa de pământuri” (semnificativ, în greceşte stenahoria, figurativ, se poate traduce prin spaimă, deznădejde), această criză deci  va fi agravată prin rivalităţi între familiile avute, prin modificări în sistemul de apărare al cetăţii - impuse de hărţuieli şi lupte purtate fără istov - modificări care vor aduce, în decursul vremii, noi forţe sociale - din rândurile populaţiei mai puţin avute - pe prima scenă politică a cetăţii (p. 73).
Viaţa în polis va cunoaşte în timp atâtea schimbări, încât Aristotel o va putea asemui, după secole de istorie politică, cu drumul izvoarelor şi al fluviilor – care reînnoindu-şi neîncetat apele  îşi păstrează în esenţă entitateainfo. Hotărârile numitei polis, ale patriei, trebuie urmate cu sfinţenie – atât în viaţa de fiecare zi, în practicile religioase, ca şi pe câmpul de luptăinfo, căci „în ochii grecului totul există prin prisma cetăţii” (p. 348).  De aceea, când „lipsa de pământuri” devine tot mai apăsătoare, la hotărârea cetăţii, grupe mai mari sau mai puţin numeroase de cetăţeni îşi părăsesc căminul plecând în necunoscut, în căutarea altor meleaguri care să poată hrăni un surplus de populaţie sufocat de cadrele strâmte ale patriei mame. Este vorba de marea colonizare, acţiune pornită în primele decenii ale sec. VIII, care va duce la stăvilirea parţială a crizei ce frământa Elada. Timp de trei secole, împins de nevoie, dar fiind nu mai puţin un purtător al hărniciei, perseverenţei şi al geniului civilizator, poporul grec a întemeiat pe ţărmurile Mediteranei şi ale Mării Negre zeci de colonii – dintre care unele au devenit cetăţi înfloritoare, altele au rămas aşezări mărunte, dar importante prin comerţ, şi prin schimbul de valori spirituale pe care îl mijloceau.
„Nu putem înţelege istoria grecilor” – ne avertizează  Fr. Chamoux – fără a ţine seama de particularismul exacerbat, „de fărâmiţarea politică extremă” (pp. 71-72) la care a fost condamnată Elada acelor secole. Cu toate acestea însă, conştiinţa unităţii greceşti întemeiată pe originea etnică comună, păstrată prin tradiţie în amintirea unui şir de generaţii, unitatea de limbă, de religie, de structură psihică au constituit o realitate de netăgăduit. În faţa tăvălugului persan chiar dacă au existat unele fisuri, se poate spune că întreaga grecitate a făcut zid în apărarea libertăţii. Ideea de libertate era desigur concepută diferit în Sparta, silită de împrejurări istorice concrete să devină un stat prin excelenţă războinic, de felul în care era înţeleasă libertatea în cadrul tinerei democraţii ateniene, de pildă – născută după profunde transformări sociale asupra cărora nu este locul să stăruim aici. Important este că istoria a păstrat atât amintirea eroilor îngropaţi în tumulul comun „care domină încă şi astăzi, din mijlocul măslinilor, câmpia litorală de la Maraton” (p. 95), ca şi a acelor căzuţi până la unul la Termopile, nemuriţi de versul lui Simonide, săpat pe mormântul – şi acesta – comun: „Trecătorule, du-te şi spune Spartei că am murit aici, supunându-ne legilor ei” (p. 100)info. „Era vorba nu numai de viaţa şi independenţa unui popor – scrie Fr. Chamoux –, ci de viitorul unei civilizaţii”, căci în imperiul ahemenid trăiau „nu cetăţeni, ci supuşi, gloată fără nume, în care individul  se sufocă. Acesta era destinul” pe care eroii Eladei au refuzat să-l accepte (p. 97).
După parcurgerea unor pagini de o atare frumuseţe îţi vine greu să formulezi rezervele pe care altele ţi le ridică. Şi totuşi. Autorul se referă succint, în repetate rânduri, la democraţia ateniană subliniindu-i măreţia, dar şi neajunsurile, limitele ei – inerente în epocă, ne permitem să adăugăm. Aflăm de asemenea că regimurile care se revendicau de la popor erau adesea alungate  de la putere, locul lor luându-l protagonişti ai aristocraţiei – moderaţi ori extremişti – sau tirani, unii luminaţi, care aduceau „avantaje considerabile” poporului (pp. 77-78), alţii de-a dreptul sceleraţi. Dar, întorcându-ne la democraţia ateniană, Fr. Chamoux, repetăm, îi subliniază clar limitele. Ni se arată că împotriva „celor ce s-ar putea crede, în practică, o cetate «democratică», precum era Atena, n-avea mai multă consideraţie pentru munca manuală decât cele aristocratice” (p. 288). În cazul procedurii de ostracizare, „6000 de voturi trebuiau exprimate (...) (dintr-un total aproximativ de  40 000 de cetăţeni). De obicei însă, asistenţa era mult mai puţin numeroasă” (p. 306). Iar „conducerea statului era lăsată, citim mai departe, în seama unei minorităţi de trândavi din cetate, cetăţenii nefiind atraşi nici de grija binelui public, nici de prestigiul unui orator, nici de ispita unei indemnizaţii. Respectiva minoritate însă, „oricât de puţin reprezentativă era, nu se vădea mai puţin mândră de prerogativele pe care constituţia democratică le acorda poporului”. A fost astfel în secolul lui Pericle, dar... acesta – se ştie – n-a durat decât treizeci de ani! Sentimentul general al democraţilor se exprima cel mai bine în adunare „prin strigătele mulţimii” (p. 307); interpretarea „intensităţii” strigătelor însă nu oferea, este limpede, nici un criteriu obiectiv de judecată. Şi Atena a plătit scump „sistemul” în cazul tragediei de la Arginuse, pe care autorul o evocă. De aceea, credem, textul trebuia să fie mai nuanţat atunci când se apreciază: „Rolul tribunalelor democratice nu era mai puţin însemnat decât al adunării: stăpân al votului său în tribunal, poporul era prin însuşi acest fapt stăpânul întregii vieţi politice din cetate”. Iar autoritatea lui Aristotel (Constituţia Atenienilor, IX, 1) nu trebuie invocată în sprijinul celor de mai sus, pentru că în Politica (VI, III, 2), luând în considerare şi alte forme de conducere a treburilor cetăţii, stagiritul ne spune textual: „În sfârşit, democraţia este cea mai tolerabilă dintre toate aceste guvernări degenerate”; şi aceasta cu atât mai mult cu cât, ţinând seama de slaba reprezentare a cetăţenilor în adunare, ca şi repetata manipulare a voturilor, însuşi Fr. Chamoux afirma puţin mai înainte: „Din cele de mai sus se vede o dată mai mult că «democraţia» antică este o ficţiune” (p. 306). În cuprinsul cărţii,  Fr. Chamoux revine în repetate rânduri asupra aserţiunii „războiul, mamă a tuturor lucrurilor” – atribuită lui Heraclit. Iar la p. 143, filosoful din Efes este citat explicit: „Polemos (...) a zămislit lumea, Polemos domneşte asupra ei”. Este adevărat că Heraclit a fost supranumit „obscurul”, considerându-se că „el însuşi, prin spusele sale, nu a vrut să fie înţeles”info. Ne permitem să cităm însă Fragmentul 80 (Origines, Contra Celsum VI, 42) care ni se pare şi clar şi neîngăduind grava sentinţă privitoare la destinul care ar lega într-un singur tot Lumea şi Războiul.

Căci iată ce citim în pasajul indicat: „Trebuie să se ştie că războiul este comun (adică universal, ne lămureşte la nota 61 ediţia consultatăinfo), că dreptatea este luptă şi că toate se nasc din luptă şi necesitate”. Pe de altă parte, amintind de conflictele de natură economică, pe care le consideră pricină a nenumărate războaie între cetăţile greceşti,  Fr. Chamoux ţine să sublinieze: „Rivalităţile economice nu constituie însă esenţialul. Dacă grecii au consacrat războiului atâta timp şi eforturi aceasta se datoreşte în primul rând unor motive psihologice care ţin de concepţia greacă despre cetate”  (p. 144). Concepţia greacă despre cetate a avut desigur  o importanţă covârşitoare în istoria Eladei, dar nu se poate trece cu vederea că însăşi apariţia cetăţii a fost, în împrejurările date, condiţia de supravieţuire a comunităţilor greceşti. Iar Platon, care cunoştea îndeaproape situaţia, nu ezită să formuleze: „Căci toate războaiele se produc din pricina stăpânirii asupra bogăţiilor” (Phédon, 66 c).
Sinceritatea credinţei la greci nu trebuie pusă în nici un fel la îndoială – este de părere Fr. Chamoux –, chiar dacă grecii obişnuiau să-i aducă pe zei pe scenă (p. 226), dojenindu-i pentru slăbiciunile omeneşti pe care li le atribuiau. Autorul socoteşte că „religia este elementul psihologic esenţial care asigură coeziunea grupurilor şi dăinuirea lor” (p. 195). Credinţa în Elada prezintă caracteristici cu totul deosebite. „Acest popor profund religios este în acelaşi timp – una n-o exclude pe cealaltă – îndrăgostit la cel mai înalt mod de raţionalismul logic” (p. 196) şi nu-i este deloc străin raţionalismul practic (p. 198); de aceea, societatea greacă n-a cunoscut niciodată o separaţie riguroasă între civil şi sacru (p. 216). Nemuritorii trebuiau îmblânziţi prin jertfele aduse, dar carnea animalelor sacrificate constituia un important mijloc de subzistenţă (vitele creşteau greu pe păşunile sărace ale Greciei, iar ospăţul sacru era gratuit) (p. 218). Oracolele erau consultate în toate situaţiile când hotărâri importante trebuiau luate pentru soarta unei comunităţi sau chiar numai a unor indivizi. Se ştie însă, de pildă, că majoritatea oracolelor delfice care au ajuns până la noi se prezintă în formă de versuri; de aceea, „trebuie să admitem - scrie Fr. Chamoux – că vaticinaţiile Pitiei erau supuse unei elaborări ulterioare, înainte de a fi remise celor interesaţi” (pp. 255-256). Despărţirea aici între politic şi religie este greu de făcut. Uneori, sfaturile oracolului nu erau tocmai luate în seamă, interpretarea şi reinterpretarea lor făcându-se în spiritul intereselor majore ale cetăţii. Este tocmai cazul pregătirii luptelor de la Salamina (vezi HDT, VIII, 140-144). Aşa se face că acest popor, „deosebit de dotat pentru abstractizare”  (p. 266) avertiza totuşi, prin glasul lui Pindar: „nu năzui, suflet al meu, către nemurire, ci istoveşte câmpul posibilului”  (p. 262), iar pe intrarea templului din Tasos a înscris maxime ce ar fi trebuit să-1 însoţească zi de zi pe omul de rând: ,,Cunoaşte-te pe tine însuţi”, glăsuia una din ele, „Nu întrece măsura”, spunea cealaltă (p. 254). În pofida religiozităţii lor, grecii ţineau la mare preţ pe filosofii care îi învăţau să cunoască îndoiala  (pp. 342-343) şi tot ei au formulat suprema cinstire pentru făptura omenească prin ideea lui Protagora, după care omul este „măsura tuturor lucrurilor” (vol. II, p. 108).
Exprimându-ne gratitudinea pentru autorul care ne-a prilejuit o reîntâlnire plină de interes cu pasionantul univers grec, nu putem omite să adresăm un gând de recunoştinţă profesorului Mihai Gramatopol pentru minunata tălmăcire în limba română, pe care ne-a dăruit-o.

cop-impart

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2