Miscelanea II

DIPTIC ISTORIC

Vlad Russo

Prin Civilizaţia greacă în epocile arhaică şi clasică şi Civilizaţia elenistică, datorate, ambele, istoricului şi elenistului francez François Chamouxinfo, colecţia „Biblioteca de artă” a Editurii Meridiane, seria „Arte şi civilizaţii”, adaugă la şirul de studii şi eseuri consacrate Greciei antice un indispensabil ghid pentru istoria Eladei şi a spaţiului de influenţă al spiritului său. Meritul principal al acestor cărţi, spune în scurta sa prefaţăinfo  M. Gramatopol, este acela de a oferi o sinteză într-un domeniu al specializărilor care, tot mai stricte, îngustează funest orizontul cercetătorilor; o sinteză în înţelesul cel mai propriu, crescând din rezultatele cercetărilor arheologice şi epigrafice, din lectura vechilor texte istorice şi literare, din interpretarea miturilor şi operelor de artă create de grecii antici.
Temerară prin anvergură, tentativa îi reuşeşte autorului graţie stăpânirii sigure a vastului material documentar, cercetat la izvoare sau în studii de primă mărime. Dar numai calitatea surselor nu ar fi fost suficientă pentru succesul unei asemenea întreprinderi, istoria acestui spaţiu, de atâtea ori evocată în cultura europeană modernă, se cere, ca un omagiu adus unui spirit tutelar, şi frumos spusă. Or, darul de narator al lui Chamoux se dovedeşte a fi aici la înălţimea cerinţelor: în descrierea sa ruinele cetăţilor greceşti prind viaţă, monedele şi amforele îşi dezvăluie chipul secret, statuile sau mozaicurile par însufleţite, pentru a nu mai vorbi de galeria portretelor morale atât de mult preţuite de istoriografia greacă însăşi.
Faţă de un anumit mod de a înţelege istoria, preocupat mai degrabă să acrediteze o concepţie sau o metodă decât de relieful faptelor, cărţile autorului francez pot părea sărace,  într-adevăr, dezvoltările teoretice sau metodologice nu abundă în studiile sale, dar lipsa lor nu este neapărat un defect, evitarea schemelor rigide şi a argumentelor obosite prin repetare lăsându-i cititorului întreaga disponibilitate pentru urmărirea faptelor. Şi faptele - războaie, întâmplări ale vieţii zilnice, opere de artă - se urmăresc cu sufletul la gură. Ni se aminteşte parcă în aceste cărţi că historia este şi poveste, ţesătură a întâmplărilor ce trebuie lăsate să vorbească prin ele însele.
Când e vorba de istorie, spune totuşi Hegel undeva, în cuvinte ca exactitate şi obiectivitate rezidă întreaga ambiguitate a demersului. Căci o ştiinţă care aspiră să înţeleagă sensul faptelor umane, atâtea câte au supravieţuit trecerii timpului, trebuie într-un fel să cunoască dinainte acest sens, să-l caute în fapte ca pe un sens preexistent. De aceea oricât de libere de o „ideologie” a istoriei ar fi, sinteze cum este aceasta  a lui Chamoux încorporează totuşi una - în cazul de faţă,  o „ideologie” cu ecouri din Toynbee, prezentă ca un corp de idei vii iradiind din povestire. Iar elasticitatea concepţiei îi permite autorului configurarea firească a trăsăturilor distinctive ale civilizaţiei greceşti pornind din epoca miceniană până la sfârşitul regatelor elenistice, de-a lungul a cincisprezece secole.
Caracteristica cea mai frapantă a acestei civilizaţii, pe care Chamoux o subliniază la tot pasul, este unitatea ei; o unitate care, ţinând în primul rând de limba şi de miturile comune, se ridică din ce în ce mai mult deasupra fărâmiţării cetăţilor şi a luptelor dintre ele, rezistând chiar şi răspândirii elenismului până la Ind. Eroismul grecilor în războaiele medice s-a sprijinit astfel pe conştiinţa fermă a apartenenţei lor la un popor liber, incapabil să îndure dominaţia străină şi filosofia politică a marilor state orientale, unde, „sub autoritatea suveranului de drept divin, trăiesc nu cetăţeni, ci supuşi, gloată fără nume, în care individul se sufocă”. Şi, mai presus de toate poate, conştiinţa aceasta s-a nutrit din existenţa unor strămoşi comuni ale căror fapte s-au păstrat în memoria urmaşilor, pentru greci, ca pentru nici un alt popor până la ei, istoria (mai întâi, desigur, legenda, apoi însă istoria pur şi simplu) însemnând nemijlocită legătură a prezentului cu întreg trecutul. Un asemenea acut sentiment al tradiţiei va fi generat ostilitatea cu care a fost întâmpinat marele Alexandru atunci când a vrut să introducă în ritualul curţii sale de la Babilon obiceiul oriental al îngenuncherii: divinizarea regilor era funciarmente străină grecului, iar când a acceptat-o, cu deosebire în Egiptul lagid, el a rezervat monarhului epitete usturătoare menite să dezumfle efigia creată la curte.
Mărturia cea mai tulburătoare a acestei unităţi a elenismului rămâne însă stela descoperită de arheologii francezi în ruinele unui oraş aflat la mii de kilometri depărtare de Grecia continentală, în inima Asiei Centrale, stelă care poartă săpate în marmură inscripţiile oracolului de la Delhi. Pretutindeni unde au ajuns, arată autorul francez, în coloniile din jurul Mediteranei şi al  Mării Negre, în valea Nilului sau în văile Tigrului şi Eufratului, grecii au purtat cu ei nealterat spiritul locului de unde  au purces. Izbânzile militare ale lui Alexandru Macedon au fost astfel totodată triumful unui spirit civilizator care a pregătit terenul pentru riguroasa organizare romană ce avea să succeadă regatelor elenistice în veşnică dispută.
A rămas însă acest spirit al elenismului acelaşi în timp? Chamoux înclină să creadă că da, şi într-adevăr mărturiile (cele arheologice îndeosebi) par să-i dea dreptate. Totuşi  a conchide asupra profilului unei epoci pe baza templelor ei este întrucâtva riscant. Istoria nu este paleontologie: măreţia edificiilor poate lesne ascunde o micime a spiritului. Sigur, teza lui Chamoux e îndreptată împotriva acceptării necritice a cezurii care desparte civilizaţia clasică de cea elenistică, dar demonstraţia ei merge prea în răspăr cu tradiţia istoriografică pentru a putea fi pe deplin acceptată. Decăderea elenismului a fost mai puţin o consecinţă a „barbarizării” grecilor, cât urmarea unei evoluţii începute cu mult înainte. „Moartea” zeilor cetăţii este anterioară asimilării lui Zeus cu Amon şi n-a afectat doar elitele societăţii din regatele elenistice, chiar dacă  a fost pregătită de speculaţiile filosofice asupra miturilor purtate în rândul populaţiei culte. Cei mulţi o vor fi resimţit şi ei în ciuda faptului că păstrau cultul zeilor tradiţionali, şi încă cu un fast necunoscut înainte; căci cultul închinat acestora s-a păstrat până târziu după căderea Imperiului Roman, dar ca o formă moartă, ca un fapt fără semnificaţie. Ce vid lăuntric traduce în fond chiar zeiţa norocului, a soartei, Tyché, adorată acum de greci, ei care avuseseră o concepţie atât de virilă despre destin şi despre relaţiile muritorilor cu zeii! Măsura a ceea ce s-a pierdut nu este aici alta decât rafinamentul nemăsurat al artei elenistice faţă cu austeritatea epocii clasice.
Arta este de altfel, cum era şi firesc, un capitol important al portretului pe care Chamoux îl face civilizaţiei greceşti. O suită de imagini bine alese şi pertinent comentate însoţesc fiecare din cele două studii alcătuind, împreună cu un tabel cronologic şi un util indice documentar (conceput ca un adevărat dicţionar), câte un al doilea volum complementar studiilor propriu-zise. Istoricul are într-adevăr multe de spus în acest domeniu, dacă n-ar fi decât corectarea unor impresii false pe care, necunoscători ai detaliilor istorice, le-au încercat privitorii, atribuind operelor semnificaţii conforme cu scheme de percepere proprii spiritului modern (a se vedea comentariile asupra Atenei, „melancolice”). Cât despre evoluţia artei greceşti, autorul înregistrează tendinţele de alunecare în baroc ale artei elenistice, gustul pentru monumental şi pentru miniatural deopotrivă, pentru exotism şi individual, obsesia originalităţii şi cultul variaţiunii, ferindu-se însă a da verdicte, admirând doar operele ca atare şi subliniind rolul lor de prim ordin în modelarea culturii moderne.
Este semnificativă preţuirea aceasta a elenismului de către un istoric al epocii noastre marcată ea însăşi de alexandrinism. Fiindcă acum, ca şi atunci, alexandrinism înseamnă tocmai dureroasa conştiinţă a staturii înaintaşilor, dezechilibru fecund, neodihnă creatoare. Studiile lui François Chamoux poartă pecetea unor asemenea febrile căutări, împlinind rostul istoriei dintotdeauna, acela de a ne aminti cine suntem cu adevărat.

cop-impart

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2