Miscelanea II

CIVILIZAŢIA PLENARĂ SAU CALEA FORMELOR RAŢIONALE

Blaga Mihoc

Propensiunea exegeţilor din ţările occidentale faţă de fenomenul cultural grecesc, ilustrată cu strălucire de Winckelmann, Coulanges, Burckhardt sau Nietzsche,  se explică între altele şi prin posibilitatea detaşării faţă de obiect, în folosul unei perspective, pe care cunoscutul istoric latin Tacitus, dacă ar defini-o, s-ar limita la pronunţarea acelui  „sine ira et studio”. Totul, însă, în limita posibilului, căci o doză de subiectivism va exista la oricine şi oricând. Cu această rezervă să precizăm că una dintre relevanţele civilizaţiei greceşti ar fi, după Chamoux, oroarea de materie, aplicată la obiectul creaţiei, în cazul artelor plastice, şi la întreprinderile lucrative, în cazul exercitării drepturilor politice. Spre exemplificare amintim că creatorilor din domeniul sculpturii, picturii şi arhitecturii li se refuza acordarea preţuirii totale, interzisă fiindu-le până şi reprezentarea plastică a chipurilor proprii, iar cei care practicau efectiv o meserie manuală sau făceau comerţ, erau dispreţuiţi, neputând să ocupe nici o funcţie politică în cetate. Esenţială este la vechii greci, şi, mutatis mutandis, cu prezenţă, poate, doar la poporul evreu, o anumită psihologie a independenţei elementului uman faţă de spaţiul de locuire, căci etnia grecească, o dată constituită în polis, poate fi mutată de ici colo, din Grecia ei, în ţinuturi îndepărtate, rămânând, în cazul păstrării sale compacte, tot o cetate. Mutarea etniei însemna şi o mutare cu continuitate religioasă, pentru că la greci „patria este înainte de toate religia transmisă de strămoşi” (vol. I,  p. 217), o religie tolerantă, receptaculară, cu divinităţi tangibile, lipsite de infailibilitate, cu care, după expresia unui exeget, grecii trăiau într-o stare de devălmăşie edenică. Reprezentarea umană a zeilor, ca formă şi comportament, demonstrează în primul rând o viziune antropocentrică. De aceea creştinismul s-a putut înscrie oarecum în acest circuit religios, descoperind în om perfectibilitatea ca fiinţă a lui Dumnezeu, sosit pentru mântuire „la faţa locului”, prin latura sa umană, identificată de evanghelii în persoana lui Christos. O atare formaţiune socială, închegată şi adunată în jurul divinităţii, devenea independentă de mediul habitat. De aici şi fluenţa culturală între grupurile de civilizaţie din Grecia antică, şi relativa continuitate religioasă a societăţii greceşti; de aici şi reuşita colonizării, a diasporei, succesul în întemeierea Tarentului bunăoară, atribuit de legendă statornicilor spartani conduşi de Falantos; de aici şi reuşita întemeierii coloniilor pontice etc., etc. Şi peste veacuri locuitorii acestora vor rămâne tot greci prin psihologie şi civilizaţie, purtând în ei o matrice stilistică, un spaţiu vital, asemenea saşilor transilvăneni de peste veacuri, observaţi în unul dintre eseurile lui Lucian Blaga. De altfel la vechii greci exista o coabitare între fenomenul religios şi cel estetic, ultimul născându-se, precum se ştie, din primul, o dată cu apariţia literaturii din serbările dedicate diferitelor divinităţi, sau din cinstirea eroilor divinizaţi, a căror existenţă, reală la început, ei fiind în multe cazuri atleţi câştigători ai jocurilor olimpice, a fost sublimată în mitologie. Naşterea literaturii din serbările culteice a fost facilitată de ambianţa expiatoare, ce ocaziona acea curăţire, catharsisul aristotelic, capabilă să-i facă apţi deopotrivă pe oficianţi şi participanţi pentru apariţia stării de inspiraţie literară, pe de o parte şi pentru participarea la „degustarea” produselor acesteia, pe de alta. Armonia spre care tindeau cei mai buni promotori ai civilizaţiei greceşti, marii gânditori, consfinţită de normele intenţionale ale legilor, se poate concretiza într-una din epinikiile, adică odele lui Pindar, în care se spunea: „Nu năzui suflet al meu către nemurire ci istoveşte câmpul posibilului”. Era o minunată învăţătură pe care ar fi trebuit s-o cunoască, probabil, şi nefericitul şi atemporalul „prinţ din levant” din nu mai puţin minunata baladă a lui  Şt. Aug. Doinaş, şi cu el toţi cei pe care acesta îi reprezintă, adică aceia ce se vor a fi mai mult decât trebuie şi pot fi, mâniind divinitatea, asemenea lui Asclepios, care înviind un mort a fost aspru pedepsit de Zeus. Mânierea zeului răzbunător, stârnirea phthonosului, adică a geloziei divine, cum scrie E. Dodds, crea adevărate tulburări publice, speria orice guvernare. Forma de guvernământ a polisului putea fi, la întâmplare, democratică sau aristocratică, fiecare cu avantajele şi dezavantajele ei, şi la o comparaţie, greu de deosebit în benignitatea lor, una de alta. Se pledează de regulă, şi Chamoux se pare că face o excepţie, doar pentru binele social al democraţiilor, uitându-se prea lesne, în dezavantajul conducătorilor luminaţi, aşa cum spunea  Marguerite Yourcenar că „nu există regim politic care să nu poată fi perfect, dacă omul care-1 aplică este perfect şi tot perfecţi sunt şi cei care-l acceptă”. Să nu uităm, însă, că Sparta, al cărei Weltanschauung limitat, adăugat la tarele oricărui polis, au frustrat-o de o politică continentală de anvergură, şi-a educat o vreme privilegiaţii puţini la număr e drept, în spiritul egalităţii „inter pares”, al dragostei de patrie şi lege, şi că, în timp ce după înfrângerea Atenei în războiul peloponeziac (404 î.e.n.) cetăţile democratice anti-ateniene cereau distrugerea strălucitoarei cetăţi, Sparta s-a opus prin generalul Lysandros, limitându-le doar la impunerea dărâmării unuia dintre zidurile de apărare (zidul cel mare). Cumpăna aprecierii va trebui să fie ţinută drept, între avantajele şi dezavantajele celor două tipuri de regimuri, căci dacă cultura greacă s-a dezvoltat mai ales la Atena, şi dacă cetăţeanul delibera în agora asupra chestiunilor politice, e drept că de cele mai multe ori manevrat de retorica demagogilor, de această formă rafinată a violenţei, cum o defineşte Paul Ricoeur, în Sparta spartanilor egalitari, unde elecţiunea magistraţilor era relativ riguroasă, demagogii nu găseau nici un teren, şi ca urmare personalităţile dornice să acapareze puterea nu aflau ascultare, nu o puteau acapara. Nu este sigur, apoi, referitor la condamnarea lui Socrate, că ceea ce mulţi consideră o vină cetăţenească ateniană n-a fost în realitate decât o datorie civică, pentru că, aşa cum afirmă Chamoux, efectele activităţii lui Socrate, „dialecticianul” inspirat, dacă ar fi să-1 credem, nu de zeii cinstiţi de toată lumea, ci în taină, doar de „daimonul” său, erau într-adevăr dăunătoare cetăţii. Ţinerea dreaptă a cumpenei de apreciere este, însă, şi aici dificilă, la proces fiind ascultată doar o parte, una tantum parte audita, cum zice latinul, lipsind acuzarea, Platon păstrându-ne doar apărarea mentorului său, care cu întrebările sale clătina convingerile cele mai solide ale oricărui bun cetăţean, iar cu metodele sale educative a creat discipoli-cetăţeni de moralitate îndoielnică. E suficient să ne gândim aici doar la versatilul Alcibiade, inspiratorul nefericitei campanii din 415 î.e.n. pentru cucerirea Siracuzei, soldată cu distrugerea flotei ateniene şi în fond cu declinul prestigiului Atenei, şi la violentul Critias, fost discipol al lui Socrate, devenit după înfrângerea Atenei din 404 î.e.n., unul dintre cei treizeci de tirani, care a condamnat la moarte pe Teramene şi pe alţi politicieni fruntaşi ai partidei moderate.

Marile procese politice intentate de atenieni fără nici o oprelişte deopotrivă celor pe care îi urau sau îi iubeau, constituie, însă, şi astăzi modele de procedură juridică modernă, respectarea legii urmărind buna ordine inspirată de înţelepciune (eunomia), înţelegerea (homonoia) şi dreptatea (diké). Discuţiile preopinente, certurile în eclesia polisurilor, dominanţa unor retori, violentatori dibaci ai elecţiunii generale, incapabili din punct de vedere militar, a făcut, în sfârşit, ca polisul, măcinat şi de alte neajunsuri, să piardă teren, şi în conflictul cu „barbarul” macedonean, regele Filip, să fie înfrânt (Cheronea 338 î.e.n.). Atena, dispunând de rezerve umane şi materiale mai mari ca adversarul ei, se prăbuşea, astfel, mai degrabă datorită defecţiunii regimului său politic, decât cutezanţei, de altfel deloc de neglijat, a falangei macedonene. Succesul Macedoniei se baza, nu pe o înflorire corespunzătoare a vieţii economice, cum ar trebui să-l explice orice istoric pozitivist, ci, aşa cum ne lămureşte Chamoux, mai degrabă pe forţa de coeziune a unităţilor militare, pe sentimentele de simpatie personală faţă de suveran ale nobililor din anturajul regelui (hetairii), şi ale pedestraşilor (pezetairii) proveniţi dintre ţărani faţă de aceşti nobili.

cop-impart

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2