Miscelanea II

ARTA IMPERIALĂ A EPOCII LUI TRAIAN

Alexandru Cernatoni

La numai patru ani de la apariţia valoroasei monografii pe care Eugen Cizek a consacrat-o împăratului Traian şi vremii sale, Mihai Gramatopol readuce în actualitatea culturală românească acelaşi saeculum dominat de personalitatea inconfundabilului Optimus Princeps. Sfera investigaţiei a fost simţitor restrânsă, autorul oprindu-se asupra unui singur aspect, esenţial însă. Într-adevăr, ceea ce ni se oferă acum, sub îngrijirea excelentei Edituri Meridiane, este o investigare competentă şi sistematică, făcută în profunzimile problematicii Artei imperiale a epocii lui Traian. Alegerea temei comporta anumite înlesniri şi riscuri certe. Din perspectiva ultimelor, oportunitatea demersului  se defineşte cu precizie. Pe de o parte, exegeţi de faimă universală ai altor meleaguri au tratat îndelung şi cu remarcabile rezultate problematica enunţată, fără ca totuşi cineva să fi putut revendica un ultim şi decisiv cuvânt. Pe de altă parte, din raţiuni unanim evidente, istoriografia naţională a acordat întotdeauna o prioritară atenţie descifrării logico-istorice a scenelor figurând pe cele două celebre monumente legate de etnogeneza românilor: Trofeul de la Adamclisi, din România şi Columna din inima Cetăţii Eterne.
Pe această linie de abordare, lucrarea lui M. Gramatopol înregistrează punctul ei de maximă originalitate, prin lectura atât de personală la care supune grupajul circular de metope ale Trofeului dobrogean, considerat de autor drept cheia întregii arte imperiale din vremea lui Traian. Credem că de un interes egal, dacă nu superior chiar, este prin însăşi natura sa, produsul analitic global. Complet eliberată de mania compilatorie, ca şi de servitutea descriptivismului, ispititoare mai cu seamă în cazul unei asemenea teme, lucrarea se recomandă cititorului avizat ca o sinteză originală, a cărei realizare presupunea cu necesitate nu simpla parcurgere, cât asimilarea critică a unei vaste bibliografii. Aderând circumstanţiat la o opinie sau alta, formulându-şi propriile ipoteze de lucru la capătul cărora aşază adesea concluzii personale, autorul se achită scrupulos de obligaţia de a semnala, pe lângă stadiul actual al cercetării, şi măsura în care tezele avansate rămân îndatorate antemergătorilor săi, adesea purtători ai unor nume ilustre în cultura românească sau universală.
O face uneori cu căldură, alteori cumpătat ori cu senină detaşare, deşi în treacăt fie spus, în câteva rânduri comentariile lui arată o temperatură excesiv de boreală pentru gustul critic comun. Dacă însă lucrarea dobândeşte o atât de distinctă fizionomie  într-un context ştiinţific naţional câtuşi de puţin sărac sub raportul menţionat, dacă totodată ea se înscrie în mod valid în amplul dialog al specialiştilor de pretutindeni, este în primul rând graţie substanţialului aport al argumentului de ordin estetic în formularea judecăţilor de valoare. Nu doar o dată şi nici în mărunte privinţe, elemente atent circumscrise după criterii aparţinând istoriei de artă şi esteticii sunt făcute să prevaleze în faţa caracterului lacunar al informaţiei pur istorice. Se aduce, în fond, un interesant punct de vedere românesc în chestiuni care au determinat vii controverse şi, mai ales, în înţelegerea de ansamblu a specificului artei imperiale din epoca traiană. Filiaţia estetică a acestei arte, mediul social-politic şi cultural generator - cu un judicios accent pe rolul discretelor opţiuni ale unui principe de o luminoasă normalitate - trăsăturile dominante ale respectivei plastici şi corespunzător, raţiunile includerii în discuţie a unor piese importante, dar incerte ca apartenenţă, sunt numai câteva din aspectele esenţiale în a căror deliberare M. Gramatopol probează fineţe în gândire, un acut simţ de observaţie şi o subtilă cunoaştere a perimetrului investigat. Cartea se dezvoltă clar şi firesc pe o structură judicios concepută, interdependenţa compartimentelor determinând o nesilnică unitate, vizibilă înainte de orice în continuitatea ideilor pe care analiza globală este întemeiată. Consemnăm aici autentica ţinută teoretică a capitolului al IV-lea - Arta imperială şi estetica artizanului - concluziile acestuia răsfrângându-se verificator asupra unor teze enunţate şi parţial susţinute anterior. Surprinzător ca noutate şi îndrăzneală, capitolul secund - Trofeul de la Adamclisi şi locul său în arta imperială - va provoca probabil reacţii aprinse în rândul specialiştilor. Autorul consideră că metopele care încingeau monumentul erau dispuse în hemicicluri rezonante în desfăşurarea istorică a celor două înverşunate războaie purtate de Traian împotriva dacilor, oarecum asemănător naraţiunii plastice de pe friza continuă şi spiralată a Columnei. Încredinţat fiind că rostul edificiului era acela de a inculca vizitatorului antic anumite idei şi sentimente, M. Gramatopol îşi propune să determine logica intimă care a prezidat succesiunea iniţială a metopelor, făcând inteligibil un mesaj presupus clar. Între elementele luate în calcul amintim: natura triumfală şi decorativă funerară  a complexului alcătuit din Mausoleul circular, Altar şi Trofeu; bifacialitatea concepţiei arhitecturale şi decorative, inclusiv simetricitatea celor două inscripţii cu conţinut identic de pe monument; prezenţa mai multor scene pereche; raporturile create deliberat prin amplasamentul unor metope; semnificaţia intrinsecă a fiecărei scene şi continuitatea relativă a întregii naraţiuni. În spaţiul interpretării, pe care o găsim pasionantă, autorul aglomerează argumente ce se susţin şi se completează reciproc. Fără îndoială că artistul programator era capabil de o performanţă care să nu aibă subtilitatea drept ultimă virtute. Avea însă vizitatorul provincial predispoziţii şi exigenţe de acelaşi nivel? Nu este mai puţin adevărat că abordările anterioare lasă suficient loc unor întrebări justificate, cărora cu greu li s-ar găsi un răspuns irefutabil. Ţinând seama atât de maniera artizanală a execuţiei metopelor, insistent relevată de M. Gramatopol, adăugând aici efectele distrugătoare ale trecerii timpului, orice posibilă lectură a scenelor enigmaticului monument va fi forţamente aleatorie. Iată însă, în rezumat, schema dezvoltată în lucrarea ce ne preocupă. Accesul pe colină producându-se dinspre vest, privitorul, presupus cunoscător de carte, ar fi început prin a lua cunoştinţă de textul inscripţiei care-1 întâmpina, prevenindu-1 că monumentul, închinat lui Mars Ultor (Marte Răzbunătorul) eternizează victoria împotriva coaliţiei etnice instrumentate şi conduse de Decebal şi dacii săi. Întrucât contemplarea se făcea opus sensului acelor de ceasornic, privitorul ar fi trebuit să descifreze întâi naraţiunea hemiciclului sudic, conţinând după M. Gramatopol scene pe care el le pune în relaţie directă cu evenimentele celui de-al doilea război dacic (105-106) sfârşit, cum se ştie, prin cucerirea capitalei Sarmizegetusa şi ocuparea majorei părţi a Daciei. Inevitabil, el urma să se întrebe de ce era în definitiv necesară... răzbunarea unei victorii decisive! Să observăm că răspunsul îl afla nu atât prin simpla continuare a periplului său, căci metopele hemiciclului nordic, în redistribuirea operată de autor, sugerează tot o izbândă romană, dar în primul război dacic (101-102), anume în cadrul sângeroasei campanii moesice.

În schimb, autorul are perfectă dreptate să sublinieze că orice nedumerire era definitiv spulberată, citindu-se pe altarul din partea estică a monumentului, enorma listă a romanilor căzuţi în lupta de pe meleagurile dobrogene (victoria fiind decisă, după cum  se presupune în ultimul moment, prin intervenţia salvatoare a acelui enigmatic praefectus). Schema se arată interesantă, iar multiplele argumente sunt pertinente în sine (bifacialitatea monumentului, fără a fi decisivă, nici minoră nu este). Mai mult încă, ni se înfăţişează şi proba inversă, dovedindu-ni-se adică de ce succesiunea şi înţelesul metopelor nu puteau fi altfel decât autorul le indică. Demonstraţia ni se pare a fi seducătoare şi, în orice caz, merită atenţia acordată contribuţiilor, de o coerenţă variabilă, care au precedat-o. Subzistă, fireşte, diferite nedumeriri. Aşa, de pildă, prezenţa în metopele XXIV şi XXXI - corespunzătoare, în respectiva lectură, înfruntărilor din  a doua conflagraţie, purtate în munţii împăduriţi ai Daciei -  a unor luptători de o neîndoielnică şi prea puţin dacică nuditate marţială! Nu respingem de plano ipoteza unei raportări la ambele războaie, putând fi aduse argumente şi pro şi contra, tot aşa cum interpretarea unor metope rămâne deschisă, şi cu atât mai mult cu cât 5 din 54 de metope – ceea ce nu este deloc puţin – nu vom şti probabil niciodată ce relatau. Poate tocmai luptele din munţi, indispensabile ipotezei făurite de autor.... Subscriem fără rezerve la o altă concluzie a cărţii, relativă la maniera artizanală a execuţiei frizei narative, potrivit rostului şi adresei monumentului însuşi. Tot astfel, considerăm ca foarte posibilă originea microasiatică atribuită artistului programator al decoraţiei sculpturale, argumentul extras din comparaţia cu Nimfeul milesian părându-ni-se convingătoare. Este de asemenea demnă de interes observaţia că pe faimoasa Columnă din forul lui Traian figurează, discret dar identificabil, acelaşi tip de palmiroizi care împodobesc frapant crenelurile insolitului monument dobrogean. Întrucât analogiile dintre schemele compoziţionale ale unor scene de pe cele două frize  ne apar ca mai puţin evidente, faptul este, credem noi, insuficient spre a reţine, altfel decât ca pură ipoteză, ideea unui unic artist programator pentru ambele monumente. De altfel, autorul subliniază în repetate rânduri şi cu elegantă modestie, că nu priveşte elaboratele sale argumentări altfel decât ipoteze supuse, spre confruntare şi verificare, colegialei atenţii a specialiştilor domeniului. Încheiem subliniind că un serviciu meritat care s-ar face acestei pasionante lucrări ar fi traducerea în limbi de circulaţie internaţională, în vederea unei corespunzătoare difuzări, capabile să producă un număr suficient de relevante înscrieri la cuvânt.

cop-impart

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2