Miscelanea II

CENTRUL ŞI PERIFERIA

Grigore Arbore

Este foarte curios destinul unor cărţi de factura celei recent publicate de Mihai Gramatopolinfo: reuşesc a trece aproape neobservate, în presa culturală, în ciuda faptului că ele marchează decisiv biografia unor domenii importante totuşi din cadrul disciplinelor umaniste. Aceasta în timp ce cartea de proză sau poezie a oricărui debutant mai energic ce vântură redacţiile este răsfăţată cu comentarii uneori numeroase şi tot uneori  pe spaţii destul de ample. Dar nu despre aceasta ne propunem  a discuta în însemnările de faţă, deşi pretextul este binevenit. Voi începe eu însumi cu o constatare a lui Otto J. Brendel care, într-un studiu (Roman Art in Modern Perspective) rămas neterminat la data dispariţiei sale (1973), afirmă că pentru a avea o „viziune sinoptică” a artei romane trebuie să fim în măsură „să înţelegem toate materialele de care dispunem, în multiplicitatea lor”. Tot Brendel reluase cu ani în urmă problema conţinutului însuşi al noţiunii de artă romană plecând de la premisa că „nu toate acele lucruri cărora Roma le împrumută numele sunt romane în acelaşi sens şi în acelaşi grad”! Dar ce este în acest caz arta romană?
Mi se pare că aceasta este, în fond, şi întrebarea fundamentală a cărţii lui Mihai Gramatopol care pentru a o elucida atacă într-un punctum dolens al istoriei artei, legat nemijlocit de istoria patriei noastre: problema raportului între Trofeul de la Adamclisi şi Columna lui Traian de la Roma. Ambele, ca expresii ale artei imperiale a domniei lui Traian sunt monumentele cele mai apte a oferi, în urma unei amănunţite acţiuni de decriptare, o „cheie de înţelegere”, cum spune chiar autorul (p. 6), a temeiurilor ei sociale, a motivaţiei politice aflată la baza iniţiativelor artistice de factură celebrativă şi a motivaţiei programelor iconografice. Indicaţii directe şi indirecte oferă monumentele respective şi relativ la atitudinea clasei conducătoare romane în vârtejul evenimentelor de la începutul secolului al II-lea e.n.; ele se propun martori elocvenţi ai unei istorii politice frământate, vorbind însă, în acelaşi timp, deşi nu cu aceeaşi elocvenţă, despre o tentativă de remodelare a limbajului plastic, din păcate nedusă mai departe şi datorită filoelenismului lui Hadrian. Pentru  a oferi o imagine cât mai complexă asupra semnificaţiei celor două monumente şi în general a artei traianice, în contextul artei romane, Mihai Gramatopol a elaborat un amplu capitol introductiv, trecând în revistă teoriile cele mai importante privind geneza şi specificul artei moderne. El reia în fond discuţia despre problema artei romane în viziunea modernă de acolo de unde a lăsat-o Brendel în 1973, readucând-o la zi şi marcând accentuat opţiunile personale ce i-au orientat propriul demers. Schiţează în continuare un succint tablou al artei romane în deceniile ce au premers domnia lui Traian, decenii marcate de domnia întunecată a lui Domiţian. Era necesar tabloul respectiv pentru înţelegerea mecanismului în virtutea căruia cultura, forţa creatoare sunt antrenate în sfera puterii. Sunt expresive paginile lui Gramatopol unde se referă, cu o formulare colorată, la lecaculismul persoanei împăratului şi la reflexele lui pe plan cultural. Autorul nu îşi uită pe drum obiectivele: ce se întâmplă cu arta şi cultura sub Domiţian îi serveşte a explora mai bine esenţa monumentelor imperiale ale lui Traian ca „întâile monumente majore ale propagandei culturale puse în slujba ideologiei politice”. Mihai Gramatopol vizează în fond să demonstreze, fapt evident şi în capitolele dedicate celor două monumente majore, că «noutatea şi autenticitatea artei traianice rezidă nu în mutaţii conceptuale esenţiale, ci în repotenţarea sculpturii oficiale, operând în limitele naturalismului şi formalismului elenic şi adăugarea acelui „ceva” în „mesajul” ei» (p. 49) pentru a cărui înţelegere este necesară investigarea cadrului politic, economic, social şi cultural al epocii. Analiza făcută, în buna tradiţie a metodologiei materialismului dialectic şi istoric, în chiar capitolul consacrat situaţiei intervenită în societatea romană prin trecerea de la „totalitarismul” lui Domiţian la „pragmatismul” lui Traian. Se oferă în carte o nouă lectură a decoraţiei sculpturale de la Adamclisi, bibliografia de până acum a temei fiind analitic reparcursă şi uneori drastic amendată. Nu putem intra, desigur, aici în detalii. Verva polemică a lui Mihai Gramatopol, trebuie să o spunem accentuând, nu se exercită de dragul demolării teoriilor. Ea este acidă dar decentă, vizând corectarea unei perspective asupra fenomenelor istorice bazate uneori pe interpretări ce sunt produsul unor generalizări pripite sau al unor conexiuni greşite, promovate de absenţa din orizontul cunoaşterii a elementelor de informaţie necesare unor conexiuni corecte. Indicaţiile privitoare la desfăşurarea războaielor dacice „smulse” de unii cercetători Trofeului sau Columnei îl fac uneori să surâdă, pentru ca apoi să repună tăios discuţia pe temeiul oferit de reprezentarea artistică. Trofeul de la Adamclisi îi apare ca o „cheie a întregii arte traianice” şi depistează pe Columnă aceeaşi „semnătură plastică”, a unui „programator” de „obârşie microasiatică”. Metopele artizanale, arată autorul, ocupă la Adamclisi „locul cel mai important în decoraţia unui monument oficial”. Această constatare este suportul altei expuneri de motive ce vizează a arăta că „adoptarea artizanalului provincial în arta imperială”, este o opţiune deliberată, „emanată de cercul puterii care implicit recunoştea astfel acestei maniere plastice un statut şi o existenţă de sine stătătoare” (p. 252). Cum s-ar spune, centrul artei imperiului era în acelaşi timp şi periferia sa. Spaţiul nu ne permite o prezentare mai amănunţită a problematicii ample - deşi aparent restrânse - a cărţii.  Mihai Gramatopol se mişcă extrem de lejer într-un spaţiu cultural dificil, despre care s-a scris enorm şi unde există permanent pericolul subordonării bibliografice. Este interesantă lucrarea lui nu numai pentru că este polemică, ci şi pentru că este plină de sugestii şi se racordează indirect la realităţi istorice ce excedează sfera artei traianice. Sper să nu greşesc afirmând că această microsinteză a artei imperiale traianice, tradusă într-o limbă de circulaţie, ar marca un moment esenţial în desfăşurarea studiilor despre arta romană.

cop-impart

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2