Miscelanea II

REVOLTA ROMANTICĂ

Dan Grigorescu

Cu opera lui Kenneth Clark se produce un fenomen dintre cele mai ciudate. Cel puţin în aparenţă. Pentru că destinul ei e, de fapt, foarte caracteristic multor creaţii eseistice, foarte adesea scânteietoare, al căror ţel nu e, în primul rând, afirmarea unor idei personale, ci prezentarea ideilor altora într-o formă care să le facă accesibile publicului larg. El e unul dintre cei care, în epoca noastră, epocă a unei dezvoltări fără precedent a mijloacelor de difuziune a imaginii vizuale, a ştiut să se adapteze noilor împrejurări şi să se dedice unei activităţi superior didactice. Probabil că, dintre cărţile lui Clark, cele mai cunoscute sunt cele care au provenit din adaptarea textelor scrise de el pentru programele de televiziune destinate popularizării artelor vizuale. Mai bine de un an, volumul lui, Civilisation, s-a aflat în fruntea listei best-seller-urilor din Anglia şi din America, pentru că admirabilele emisiuni televizate care îl precedaseră s-au bucurat de o imensă popularitate.
Nici istoriile esteticii contemporane, nici cele ale istoriilor de artă nu îl menţionează (decât, cel mult, în treacăt). Şi îl nedreptăţesc. Pentru că, nu încape, discuţie, Kenneth Clark e un istoric de artă şi e, într-o măsură, un estetician. În sensul că aplică observaţiile sale privind o anume epocă, o anume creaţie, un anume artist la ansamblul fenomenelor de cultură şi încearcă, astfel, să extragă elementul caracteristic, definitoriu. E tot atât de adevărat că nu e un creator de sistem.
Nu încape îndoială, şi în textura ideilor din Revolta romantică info de curând publicată de Editura Meridiane, se pot descoperi surse, de cele mai multe ori mărturisite. Nu numai în istoriile de artă, ci şi în exegezele literaturii (mi se pare, de pildă, că se pot desluşi ecouri ale Romantismului reconsiderat de Northrop Frye, mai ales în capitolul paradoxal dedicat lui Millet, ale Imaginii romantice de Wilson Kermode, ale Cupolei înstelate de Wilson Knight). Dar unul dintre meritele lui Clark este de a şti să se îndrepte numai spre scrieri critice de înalt prestigiu şi de a asigura astfel o perspectivă epurată de orice platitudini.
Ce susţine, de fapt, Kenneth Clark? Că, înainte de toate, „clasic şi romantic sunt cuvinte care (...) pot fi aplicate, ca termeni de critică, artei tuturor epocilor”. Ideea nu este, evident, nouă şi se pot evoca numeroase scrieri care susţin permanenţa unor atitudini ce denotă înţelesuri clasice şi a altora în care se desluşesc sensuri romantice. Nici George Călinescu nu susţinea altceva în eseul din 1946. Dar istoricul englez al culturii nu e un adept al catalogărilor rigide: el descoperă trăsături romantice nu numai la Caravaggio şi la Rubens (unde, e drept, ele stau în vecinătatea barocului), ci şi la Poussin şi la Rafael.
Pentru că, susţine el, „clasicismul şi romantismul merg totdeauna mână în mână şi se întrepătrund în cazul artiştilor de primă mărime”.
Aceasta mi se pare a fi esenţiala noutate a cărţii; permanenţele nu sunt înţelese ca o necontenită pendulare între extreme, ca în atâtea alte istorii ale culturii vechi şi moderne, ci ca elemente ale unei sinteze în care uneori ies în relief unele, alteori celelalte componente ale fenomenului. Demonstraţia lui Clark e întotdeauna convingătoare. Nu numai din cauza eleganţei şi a plasticităţii argumentaţiei (care poate, e drept, să-1 fure chiar şi pe cititorul cel mai sceptic, pentru că autorul e un adevărat artist al elocinţei); ci, fără îndoială, pentru că argumentele  se sprijină pe fapte incontestabile.
Există, e adevărat, o primejdie ascunsă în viziunea lui Kenneth Clark: mă tem că, dat fiind că romantismul şi clasicismul „se întrepătrund în cazul artiştilor de primă mărime”, alegerea cazurilor limită poate deveni arbitrară.  De ce, de pildă, David şi nu Ingres, a cărui Baie turcească transmite, evident, o senzaţie mai complexă decât nudurile monumentale greceşti, ale autorului lui Leonida la Thermopile? De ce Millet şi nu şi Courbet, dintre realişti? Trebuie, totuşi, să înţelegem că intenţia Revoltei romantice nu a fost să epuizeze, ci să sugereze câteva exemple menite să-l apropie pe cititor de o problemă deloc simplă.
O carte frumoasă, scrisă inteligent, fără paradă de erudiţie, cu o informaţie solidă, convingătoare, accesibilă, atractivă aşa cum şi-ar dori mulţi istorici ai culturii să poată scrie.  Tradusă foarte bine, nuanţat, fluent de Mihai Gramatopol,  ea marchează încă un punct de referinţă în activitatea de traduceri a Editurii Meridiane.

cop-impart

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2