Miscelanea II

EDUCAREA OCHIULUI

Nicolae Manolescu

Kenneth Clark, cunoscut deja cititorului român ca autor al  Artei peisajului, e din nou prezent în librării cu Revolta romantică (Meridiane, 1981)info, în traducerea plăcută, fluentă, a lui  Mihai Gramatopol. În vârstă, azi, de şaptezeci şi şapte de ani, Clark e considerat drept unul din cei mai mari specialişti englezi în arte plastice, după ce a fost conservator şi director al mai multor galerii celebre şi după ce a publicat numeroase studii. Revolta romantică are la origine câteva conferinţe, începute prin 1947, pe tema raporturilor dintre clasicism şi romantism în pictura europeană de la David la Degas, adică în perioada cuprinsă, cu oarecare aproximaţie, între a doua parte a secolului XVIII şi sfârşitul celui de-al XlX-lea. În 1972,  la solicitarea televiziunii britanice, criticul a reluat textul acestor conferinţe, însoţindu-l de reproduceri, în vederea unui film serial. Succesul a întrecut toate aşteptările: o dată cu  Marea Odaliscă, cu Turner şi cu Millet, a devenit o adevărată vedetă a micului ecran şi bătrânul domn Clark, foarte telegenic, de altfel, se pare, inteligent, plin de umor şi pe deasupra ştiind  să dea ascultătorilor profitabila iluzie că văd, cu ochii lor, dincolo de pânză, secretul marilor maeştri de odinioară. Un lucru asemănător încearcă să facă la noi, din când în când, Andrei Pleşu, în cadrul Teleenciclopediei de sâmbătă seara: zi şi oră ideale, un om competent, strălucit, care ar merita mai mult decât cele câteva minute de emisiune, pe care le are la dispoziţie. Ascultându-1, am înţeles de ce Clark afirmă în prefaţa cărţii lui că televiziunea constituie „instrumentul ideal cu care poate fi trezit interesul publicului faţă de artă”. Educarea gustului pentru pictură presupune să înveţi să vezi, aşa cum cel pentru literatură presupune să înveţi să citeşti. Şi dacă televiziunea e adeseori considerată (poate şi din prejudecată, totuşi nu fără un anumit temei) o adversară a cărţii, în măsura în care răpeşte din timpul lecturii, ea se dovedeşte o posibilă aliată a picturii şi sculpturii, tocmai pentru că, bine folosit, ochiul camerei de filmat vede împreună cu noi ceea ce nu suntem în stare  să vedem singuri.
Mă întorc la cartea lui Kenneth Clark: editura n-a lăsat, desigur, textul criticului fără reproducerile necesare înţelegerii lui. Vai, aproape inutile! Dacă la „clasici” ca David sau Ingres, unde jocul liniei, desenul şi construcţia sunt totul, reproducerile ne ajută cât de cât să ne facem o idee de valoarea spuselor lui Clark, la Turner sau Constable, „romantici” prin culoare şi bogăţie a impresiei sensibile, ele sunt complet „ilizibile”. A trebuit să recurg la albume, apărute tot la Meridiane: nu chiar fără profit, deşi calitatea cărţii de artă e departe de  a fi satisfăcătoare. Sensul lecturii unui studiu ca acesta constă în putinţa unui du-te-vino între text şi ilustraţie: textul îţi arată tabloul, care, la rândul lui, se sprijină pe text. De aceea, televiziunea noastră ar trebui să-şi ia mai în serios rolul de popularizator al artelor plastice: prin natură, ea recurge la procedeul acesta de du-te-vino ca la cel mai firesc dintre toate: şi dacă cititorul cărţii poate ezita, din comoditate, să privească reproducerile în paralel cu parcurgerea textului, amatorului de televiziune alternarea îi este impusă fără greutate de specificul mijlocului respectiv de informare.
Ideea de la care pleacă Kenneth Clark este simplă: nu există nici clasicism, nici romantism în stare pură; mai mult: clasicismul şi romantismul se presupun reciproc. „Câteva din lucrările cele mai de seamă ale lui Rembrandt se bazează pe construcţia clasică — ne spune criticul de la început; Rafael însuşi avea o puternică vână de romantism”. Epoca pe care o studiază Clark se deschide  cu două lucrări deopotrivă de importante pentru istoria artei, deşi  complet opuse ca perspectivă: Cugetările despre imitarea artei greceşti, din 1755 ale lui Winckelmann (tipărite în româneşte de  Victor Ernest Maşek, în 1978, în De la Apollo la Faust) şi Cercetarea asupra originilor ideii de sublim, din 1756, a lui Burke (versiune românească, în 1981, a Andei Teodorescu şi Andrei Bantaş). Prima îndrumă imaginaţia artiştilor spre clasicismul cel mai ortodox şi a jucat un rol extraordinar în impunerea unei idei despre antichitatea elenă şi a unei arte bazate pe ea. A doua îndruma spre romantism, în măsura în care afirma că sursa sublimului o constituie sentimentul de frică. Numeroşi artişti de la finele veacului raţiunii şi din primele decenii ale veacului maşinilor au înţeles bine sugestiile lui Burke. Pentru Clark, cele două îndrumări au condus la o perspectivă dublă şi imposibil de separat. La toţi marii pictori, la Ingres, Turner, Degas, Delacroix şi la alţii, clasicismul şi romantismul se împletesc făcând valoarea însăşi a artei lor.
Această idee (care ni se poate părea discutabilă exact în măsura în care, prin bunul ei simţ, pare a fi la adăpost de contestare) nu e însă importantă în sine. Cartea lui Clark e mult mai mult decât documentarea, prin câteva analize, a unei teze. Cu o cunoaştere în detaliu a fiecărui tablou, cu o solidă „filosofie”, cu umor şi eleganţă, Clark ne introduce în secrete ale artei ce păreau inaccesibile sau pierdute. Oricine poate citi cu folos cartea, nespecialistul ca şi specialistul. Cel dintâi  va afla lucruri noi, spuse cu o claritate perfectă şi cu o logică a demonstraţiei la care criticul a ajuns după decenii de exerciţiu (la fel cu pictorii care, la bătrâneţe, devin deodată simpli şi clari). Cel de-al doilea va descoperi imediat că intuiţiile lui Clark sunt foarte originale şi că merită să priveşti împreună cu el corsajul doamnei Rivière de la Luvru (ca să înţelegi ce senzualitate caldă, ce tandreţe, se ascundeau în rigiditatea doctrinară a picturii lui Ingres) sau roabele ţărăneşti nelipsite din picturile lui Millet (spre a bănui fantasmele ce populau sufletul artistului); şi că spiritul plebeian şi catastrofic al lui Turner ne apare cu mult mai evident dacă-1 raportăm la morile de vânt şi la râurile calme din peisajele vechii Anglii pictate de Constable; în fine, pictorul de azi poate medita la caracterul politic al tabloului lui David înfăţişând pe Marat asasinat şi înţelege de ce Temniţele imaginare ale lui Piranesi din 1755 ne duc cu gândul la Kafka şi la Borges.
După o lectură ca aceea a Revoltei romantice, te simţi nu doar mai instruit, dar, dacă pot spune aşa, mai nuanţat sufleteşte. Câştigă mintea, dar şi ochiul. Nici n-ai lăsat bine cartea din mână şi simţi nevoia să intri într-un muzeu.

cop-impart

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2