Miscelanea II

MIHAI GRAMATOPOL

Mircea Iorgulescu


Născut la 14 februarie 1937, în Sibiu.
Bibliografie: Moira, mythos, drama, Editura Univers, 1969; Civilizaţia elenistică, Editura Enciclopedică, 1974.

Fără a avea ca obiect exclusiv literatura şi cu atât mai puţin literatura română, lucrările lui Mihai Gramatopol despre tragedia antică greacă şi despre civilizaţia elenistică sunt totuşi indispensabile pentru cunoaşterea gândirii literare româneşti de azi şi numai o înţelegere mărginită a „specializării” a făcut să nu li se dea atenţia cuvenită. Deloc un eseist facil ce actualizează agreabil antichitatea, Mihai Gramatopol este un cercetător serios, un erudit chiar, istoriograf, istoric de artă, filolog, estetician, având solide cunoştinţe de filosofie veche şi modernă, familiarizat cu arta contemporană şi vădind în totul un gust şi o sensibilitate estetică foarte actuale. Dacă nu aparţin mondenei eseistici, cărţile lui Mihai Gramatopol nu sunt însă nici aride studii apăsate de uriaşa documentaţie presupusă de obiectul lor, după cum nu fac parte nici din categoria lucrărilor de simplă popularizare; atât Moira, mythos, drama, cât şi Civilizaţia elenistică sunt contribuţii temeinice, de referinţă, aducând un punct de vedere personal în chestiuni în care strângerea onestă a informaţiilor şi sistematizarea lor sunt adevărate examene; fapt remarcabil, autorul nu se pierde în lămurirea unor detalii ceţoase, ci are întotdeauna o vedere a ansamblului nestânjenită de amănunte. În fond, interesul cărţilor sale stă chiar în această putere de sinteză, judicioasă îmbinare a cercetărilor existente cu propria pătrundere a domeniului investigat. Analizând opera „tragicilor greci” în raport de câteva „teme” (Moira - simbolul filosofic al destinului, mijloacele poetice şi scenice ale tragicului, iraţional şi tragic, conceptul de armonie în stilistica greacă şi tragedie), urmărind şi evoluţia contextului social, istoric şi cultural, Mihai Gramatopol formulează într-un chip nou trecerea de la structura operei lui Eschil la aceea a lui Euripide. Iată, de pildă, cum apar aceste schimbări sub latura relaţiei dintre tragic şi iraţional. „Tragicul este la Eschil, în sens raţional, lupta cu iraţionalul, ţelul său ultim fiind reducerea acestuia din urmă, tragicizarea iraţionalului, raţionalizarea lui. Legată de concepţiile arhaice, tragedia eschileană situează eroul în angrenajul universal, într-o schemă impersonală a opoziţiei dintre cunoscut şi necunoscut, spre deosebire de Sofocle, unde eroul conştient şi individual, de data aceasta are drept scop realizarea sa pe plan uman, depăşind situaţia afirmării umanului în general, pe care Eschil o urmăreşte în întreaga sa operă pe planul raţionalului şi al divinului. [...] Înţelesul destinului la Eschil şi Sofocle în raport cu tragicul şi iraţionalul este cu totul diferit sau aproape diametral opus accepţiunii acestuia în opera lui Euripide. Destinul eschilean şi sofocleic este implacabil, dar tolerează, mai mult chiar, condiţionează şi presupune lupta, tragicul. În concepţia acestor doi poeţi, raportul dintre destin şi om pe care l-am denumit simţământul tragicului este de factură agonală, tragicul fiind activ în cel mai înalt înţeles al cuvântului. Cu totul altfel stau lucrurile în structura dramei lui Euripide. Aici accentul căzând pe fapte, pe acţiune în desfăşurarea ei, aceasta se subordonează total ideii destinului, tragicul înţelegându-se ca o zdrobire a umanului efectuată cu instrumentul simţămintelor şi pasiunilor, ca o stare pasivă, disperată, căreia îi urmează moartea. Accepţiunea euripideică este apropiată de înţelesul modern al cuvântului tragic, de noţiunea folosită de secole în teatrul tradiţional. Euripide banalizează şi schematizează ideea destinului, dezbrăcând-o de haina ei filosofică şi transformând-o într-un pretext al dramatismului, tragicul devenind implicit dramatic şi prin faptul că cei doi poli ai opoziţiei dramatice sunt situaţi pe plan uman. Pentru optica contemporană, legătura dintre tragic şi destin la Eschil şi Sofocle, şi destin şi dramatic la Euripide  ar fi mai uşor sesizabilă prin asemănările ce pot fi stabilite între tragedia antică şi Teatrul Absurdului pe de o parte şi drama euripideică şi teatrul tradiţional pe de alta”. De un mare interes sunt consideraţiile despre tragedia greacă în raport cu teatrul contemporan, după cum observaţiile în legătură cu noţiunile de katharsis şi mimesis, pe lângă un anume caracter polemic, restabilesc semnificaţiile iniţiale („mimesis implică mai degrabă o manevrare liberă a datelor mitului pentru a le adapta scopului poeziei dramatice”). Pentru autor, „fondul tragediei greceşti este eroismul omului în luptă cu sine însuşi, cu destinul său care nu este decât el însuşi”, fiindcă „ideea sacrificiului pentru adevăr, pentru cunoaştere, nu trebuie s-o înţelegem la greci aşa cum o va dezvolta mai târziu creştinismul, punând mai mult accentul asupra sensului canonic al sacrificiului. Pe când ideea sacrificiului creştin capătă rost numai în lumina existenţei vieţii de apoi, sensul sacrificiului pentru cunoaştere la greci este acela al împlinirii vieţii pe pământ, al găsirii rostului ei cel mai ascuns conform condiţiei umane. Nimic din ceea ce este omenesc nu poate face ruşine omului, dar omenesc este numai ceea ce este mereu conform cu măsura entităţii sale încercate în luptă”. Cultura ateniană a secolului cinci î.e.n. este raportată la viaţa politică şi socială a epocii: „Creştinismul este fără îndoială realizatorul cel dintâi al statului ca propagator al dogmei, al statului total înlăuntrul căruia nu e posibilă nici viaţa, nici gândirea liberă, stat care pentru a-şi dovedi dreptatea raţiunii de a exista, prin unicitatea dogmei care-i stă la bază, nu va tolera nici în interiorul, nici în afara sa o altă formă de existenţă aberantă de la normele imuabile care-1 constituie. De aceea, faţă de tot ce evoluţia gândirii politice omeneşti  a înregistrat ulterior, democraţia ateniană a secolului cinci î.e.n. ne apare ca o desăvârşire comparabilă Partenonului sau poeziei tragice”. Despre autoritatea „represivă” a creştinismului va fi vorba, în treacăt dar nu superficial, şi în Civilizaţia elenistică, atrăgându-se atenţia, între altele, asupra riscului de a se proiecta asupra elenismului o optică influenţată de „mentalitatea” creştină. Lucrarea conţine un amplu tablou al diverselor aspecte ale elenismului („fenomenul istoric şi cultural rezultat din campaniile lui Alexandru III al Macedoniei - cel Mare, n.n. - şi din constituirea acelor regate «multinaţionale» pe fundamentul imperiului său abia înjghebat”), istoric, economic, artistic, cultural, ştiinţific. Aplicarea unor categorii moderne (clasicism, baroc, realism, rococo), cu delimitările fireşti, îmbinarea descripţiei unor fenomene cu interpretarea lor printr-o dublă raportare, la cultura greacă şi la civilizaţia romană, indicarea unor similitudini estetice structurale (între, de pildă, poezia alexandrină şi caligramele lui Apollinaire) fac importantă cartea nu doar informativ, ci şi în latura metodologică.

cop-impart

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2