Miscelanea II

PROFIL-MIHAI GRAMATOPOL

Mircea Iorgulescu

mg---civilizatia-elenistica-vechi-cop-versoNăscut în 1937, Absolvent al Facultăţii de filologie, Universitatea din Bucureşti.
Bibliografie: Moira, mythos, drama, 1969; Civilizaţia elenistică, 1974.

Fără a avea ca obiect exclusiv literatura şi cu atât mai puţin literatura română, lucrările lui Mihai Gramatopol despre tragedia antică greacă şi despre civilizaţia elenistică sunt totuşi indispensabile pentru cunoaşterea gândirii literare româneşti de azi şi numai o înţelegere mărginită a „specializării” a făcut să nu li se dea atenţia cuvenită. Este necesar totuşi să precizez de la început că Mihai Gramatopol nu este un „eseist” ce actualizează agreabil antichitatea, ci un cercetător serios, un erudit chiar, istoriograf, istoric de artă, filolog, estetician, având solide cunoştinţe de filosofie veche şi modernă, familiarizat cu arta contemporană şi vădind în totul un gust şi o sensibilitate estetică foarte „actuale”. Dacă nu aparţin mondenei eseistici, cărţile lui Mihai Gramatopol nu sunt însă nici aride studii apăsate de uriaşa documentaţie presupusă de obiectul lor, după cum  nu fac parte nici din categoria lucrărilor de simplă popularizare; atât Moira, mythos, drama cât şi Civilizaţia elenistică sunt contribuţii temeinice, de referinţă, aducând un punct de vedere personal în chestiuni în care strângerea onestă a informaţiilor şi sistematizarea lor sunt adevărate examene; fapt remarcabil, autorul nu se pierde în lămurirea unor detalii ceţoase, ci are întotdeauna o vedere a ansamblului, nestânjenită de amănunte. În fond, interesul cărţilor sale stă chiar în această putere de sinteză, într-o judicioasă îmbinare a cercetărilor anterioare cu propria pătrundere a domeniului investigat. Analizând opera „tragicilor greci” în raport de câteva „teme” (Moira - simbolul filosofic al destinului, mijloacele poetice şi scenice ale tragicului, iraţional şi tragic, conceptul de armonie în stilistica greacă şi tragedia), urmărind şi evoluţia contextului social, istoric şi cultural, Mihai Gramatopol formulează într-un chip nou problema transformărilor survenite în trecerea de la structura operei lui Eschil la aceea a lui Euripide. Iată, de pildă, cum apar aceste schimbări sub aspectul relaţiei dintre tragic şi iraţional: „Destinul eschilean şi sofocleic este implacabil, dar tolerează; mai mult chiar, condiţionează şi presupune lupta, tragicul. În concepţia acestor doi poeţi, raportul dintre destin şi om pe care l-am denumit simţământul tragicului este de factură agonală, tragicul fiind activ în cel mai înalt înţeles al cuvântului. Cu totul altfel stau lucrurile în structura dramei lui Euripide. Aici accentul căzând pe fapte, pe acţiune în desfăşurarea ei, aceasta se subordonează total ideii destinului, tragicul înţelegându-se ca o zdrobire a umanului efectuată cu instrumentul simţămintelor şi pasiunilor, ca o stare pasivă, disperată, căreia îi urmează moartea. Accepţiunea euripideică este apropiată de înţelesul modern al cuvântului tragic, de noţiunea folosită de secole în teatrul tradiţional. Euripide banalizează şi schematizează ideea destinului, dezbrăcând-o de haina ei filosofică şi transformând-o într-un pretext al dramatismului, tragicul devenind implicit dramatic şi prin faptul că cei doi poli ai opoziţiei dramatice sunt situaţi pe plan uman. Pentru optica contemporană, legătura dintre tragic şi destin la Eschil şi Sofocle, şi destin şi dramatic la Euripide ar fi mai uşor sesizabilă prin asemănările ce pot fi stabilite între tragedia antică şi Teatrul Absurdului pe de o parte şi drama euripideică şi teatrul tradiţional pe de alta”. De un mare interes sunt consideraţiile despre tragedia greacă în raport cu teatrul contemporan, expuse în ultimul capitol, după cum observaţiile în legătură cu noţiunile de katharsis şi mimesis, pe lângă un anume caracter polemic, tind să restabilească semnificaţiile iniţiale („mimesis, implică mai degrabă o manevrare liberă a datelor mitului pentru a le adapta scopului poeziei dramatice”). Pentru autor, „fondul tragediei greceşti este eroismul omului în luptă cu sine însuşi, cu destinul său care nu este decât el însuşi”.
Concepută în chip monografic, Civilizaţia elenistică conţine un amplu tablou al diverselor aspecte ale elenismului („fenomenul istoric şi cultural rezultat din campaniile lui Alexandru III al Macedoniei - cel Mare, n.n. - şi din constituirea acelor regate «multinaţionale» pe fundamentul Imperiului său abia înjghebat”), istorice, economice, artistice, culturale, ştiinţifice. Aplicarea unor categorii, „moderne” (clasicism, baroc, realism, rococo), cu delimitările fireşti, îmbinarea descripţiei unor fenomene cu interpretarea lor printr-o dublă raportare, la cultura greacă şi la civilizaţia romană, indicarea unor similitudini estetice cu epoca noastră (între poezia alexandrină şi caligramele lui Apollinaire, de pildă) fac importantă cartea şi sub latură metodologică.

cop-impart

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2