Miscelanea II

ICONOGRAFIA MONETARĂ DACICĂ AUTOHTONĂ

C. Preda

Monetăria geto-dacică şi celtică în general, prin specificul său, continuă încă să constituie un domeniu dificil de cercetare. Din această cauză, cunoaşterea ei, departe de a fi pe deplin realizată, s-a făcut treptat şi anevoios. Au rămas încă o serie de probleme insuficient rezolvate sau chiar în stadiu de ipoteză. În ciuda dificultăţilor întâmpinate se poate spune totuşi că dispunem astăzi de o cunoaştere ceva mai bună a caracterului general al acestei monetării sau, oricum, a problemelor ei de bază. De pildă, progrese evidente s-au obţinut în privinţa cronologiei, atribuirii etnice, clasificării şi localizării principalelor tipuri monetare. Contribuţii de seamă în acest sens au adus E. A. Bielz, A. Blanchet, R. Forrer, dar mai ales Const. Moisil şi Karl Pink. Studii mai noi vin să completeze  o serie de lacune ale lucrărilor anterioare.
Ceea ce s-a stabilit până acum, ca urmare a mai bine de o jumătate de veac de cercetare, nu poate fi înlăturat cu uşurinţă. O astfel de încercare a făcut totuşi de curând M. Gramatopol, în articolul său intitulat Iconografia monetară dacică autohtonăinfo. Deşi aici sunt abordate mai multe aspecte ale numismaticii geto-dace, dintre ele două probleme mai importante reţin, în special, atenţia autorului. Este vorba de datarea şi de identificarea iconografică a trei tipuri de imitaţii monetare din Dacia, cunoscute sub numele de Larissa-Amphipolis, cu cap janiform şi Prundu-Jiblea. În concepţia autorului, cele trei tipuri monetare alcătuiesc la un loc, într-o clasificare nouă care-i aparţine, seria monetară autohtonă. Celelalte emisiuni formează alte două grupe, şi anume, seria de imitaţie şi seria de influenţă. Nu este în intenţia noastră să discutăm justeţea şi criteriile unei astfel de grupări a monedelor geto-dace. Ţinem doar să relevăm faptul că ea păcătuieşte chiar prin denumirea acordată fiecărei serii în parte. O serie de monede pot fi autohtone în raport cu monede emise în alte regiuni şi care au circulat în Dacia. Dar ea nu-şi mai poate păstra aceeaşi denumire în raport cu monedele emise în Dacia, aşa cum este cazul cu seriile zise de imitaţie şi de influenţă. Nici acestea din urmă nu pot fi situate în afara sferei de „autohtone”, indiferent de caracterul lor iconografic.
Despre cele trei tipuri de monede pe care le-am amintit, socotite seria autohtonă, autorul afirmă că au fost emise în prima jumătate a secolului al IV-lea î.e.n. şi că nu au nici o legătură cu tetradrahmele lui Filip al II-lea. În plus, se arată că pe aversul monedelor de tip Larissa-Amphipolis apare chipul zeiţei dacice Bendis. Aceeaşi zeiţă este redată călare şi pe reversul monedelor de tip Prundu-Jiblea. Pe aversul emisiunilor cu cap janiform  ar fi vorba de natura solară chtonică a lui ,,Zamolxis-Gebeleizis”.
În legătură, mai întâi, cu noua cronologie pe care o fixează M. Gramatopol pentru cele trei tipuri monetare şi care ar avea repercusiuni asupra întregii monetării din Dacia, trebuie să recunoaştem că ea depăşeşte orice aşteptare. Nici susţinătorii celei mai timpurii cronologii nu s-au gândit să ridice data începuturilor emiterii acestor monede mai înainte de perioada de batere şi de circulaţie a tetradrahmelor lui Filip al II-lea. Nimeni până acum n-a situat vreo categorie de monede de acest fel în afara aşa-zisei „monetării barbare de tip macedonean”. Ceea ce surprinde însă şi mai mult la această nouă datare este lipsa totală a unei argumentaţii. Autorul păstrează o totală tăcere supra argumentelor pe care-şi sprijină afirmaţia sa fără rezerve.
Am arătat de curând, cu prilejul publicării tezaurului de la Scărişoara, că începuturile monetăriei din Dacia nu pot fi datate mai înainte de sfârşitul secolului al IV-lea î.e.n. şi că despre prima fază principală de dezvoltare a aceleiaşi monetării nu putem vorbi decât de la mijlocul secolului al III-lea î.e.n.info Analiza descoperirilor şi stilul celor trei tipuri monetare la care ne-am referit permit ca acestea să fie datate în cursul celei de  a doua jumătăţi a secolului al III-lea î.e.n. sau, oricum, după alte păreri, nu mai devreme de începutul secolului al III-lea î.e.n.info, ceea ce înseamnă cu un secol mai târziu decât data propusă de M. Gramatopol. Noi nu ştim, de pildă, cum ar putea explica autorul componenţa tezaurului de la Hinova, unde apar împreună monedele de tip Larissa-Amphipolis cu tetradrahme originale şi imitaţii de la Alexandru cel Mare şi Seleucos I, sau a celui de la Jiblea, unde imitaţiile de tip Prundu-Bârgăului sunt la un loc cu imitaţii locale din a doua jumătate a secolului  al III-lea î.e.n. şi cu o tetradrahmă de la Alexandru cel Mare.
Împotriva unei cronologii aşa de timpurii pledează însuşi stilul monedelor, care este inferior multor categorii de imitaţii. Privite în general, cele trei tipuri monetare, dar mai ales emisiunile de tip Prundu-Jiblea, prezintă evidente caracteristici proprii monetăriei de tip greco-macedonean din Dacia.  Am lăsat însă la urmă un alt argument, a cărui valoare nu numai că nu poate fi pusă la îndoială, dar nici cel puţin supusă discuţiilor. Ne referim la rezultatele cercetărilor arheologice din ţara noastră, care arată destul de limpede că, în prima jumătate a secolului al IV-lea î.e.n., triburile geto-dace, în cea mai mare parte a lor, se aflau încă în stadiul de dezvoltare social-economică caracteristic primei epoci a fierului. În această etapă de dezvoltare, cu o economie naturală exclusivă, în care schimbul monetar nu ajunsese să fie cunoscut şi folosit decât cu totul sporadic la contactul cu lumea greacă, nu putea fi vorba de o monedă proprie. Rostul ei nu ajunsese să se facă simţit, iar condiţiile apariţiei unei monede locale nu ajunsese să fie coapte pentru a favoriza un asemenea salt. Toate acestea se vor petrece abia cu un secol mai târziu.
Ce-a de-a doua problemă importantă pe care o găsim tratată în articolul recenzat se referă, aşa cum am arătat, la identificarea zeităţilor geto-dace pe monedele caracteristice celor trei tipuri de emisiuni. Asupra identificării capului dublu de pe emisiunile cu cap janiform cu dubla natură a lui Zamolxis-Gebeleizis, care nu este comentată în nici un fel, nu găsim necesar să ne oprim. Socotim că cele ce s-au spus până acum cu privire la aceste monede ne scutesc să mai readucem în discuţie legătura lor cu emisiuni din lumea greco-romană. Un spaţiu ceva mai larg acordă autorul prezenţei zeiţei Bendis pe aversul monedelor de tip Larissa-Amphipolis, dar mai ales pe reversul celor de tip Prundu-Jiblea. În sprijinul unei astfel de identificări sunt amintite câteva descoperiri arheologice, departe însă de a fi concludente, precum şi unele observaţii stilistice. Prezenţa a două globule pe pieptul călăreţului de pe monedele de tip Prundu-Jiblea ar fi, în judecata autorului, un argument peremptoriu în favoarea tezei sale. Într-adevăr, tradiţia antică acordă zeiţiei Bendis aceleaşi atribuţii pe care le avea zeiţa greacă Artemis. În consecinţă, ei i se atribuie un relief din Tracia şi o statuie din Bithinia, unde este înfăţişată ca o zeiţă a vânătorii, înarmată ca şi Artemis. Într-o ţinută similară ea pare să fie înfăţişată şi pe unele monede ale regelui Nikomedes I şi pe emisiuni ale oraşelor Anchialos şi Deultuminfo.

Nimic din ceea ce are comun şi specific Bendis în reprezentările amintite nu se întâlneşte la capul uman de pe monedele de tip Larissa-Amphipolis, la bustul de pe fibulele-falere de la  Coada Malului şi Herăstrău, şi nici la bustul de bronz de la Piatra Roşie. Aceleaşi reprezentări nu-şi găsesc nici o aplicare sau identificare pe reversul monedelor de tip Prundu-Jiblea, unde ar trebui, după M. Gramatopol, să vedem o „Bendis călare” şi cu ramură de „brad” în mână. În plus, nu ni se pare deloc elocvent faptul că cele două proeminenţe din zona bustului şi a umărului călăreţului de pe aceste monede ar putea să reprezinte sânii unui personaj feminin. Dacă ar fi aşa, cum am putea explica împrejurarea că pe monedele de tip Adâncata şi Vârteju-Bucureşti, care derivă şi succedă stilistic şi cronologic celor de tipul Prundu-Jiblea, acestea nu mai apar. Să nu se uite de asemenea nici un moment că monedele de care am vorbit aparţin unei monetării ce se dezvoltă sub influenţa monedelor greco-macedonene, în special a tetradrahmelor lui Filip al II-lea, şi unde schematizarea constituie caracteristica principală.
Referitor la aceeaşi problemă ar mai putea fi făcute şi alte precizări deloc lipsite de interes. De pildă, în cuprinsul articolului la care ne referim se vorbeşte despre Bendis ca de o zeiţă sigur dacică. Nu se face nici cea mai mică aluzie la faptul că originea ei dacică este doar o deducţie şi că tradiţia literară antică o pomeneşte insistent în patria sa Tracia. Chiar şi Herodot, care avea ştiri nu numai despre geţi, dar şi despre religia acestora, spune că Bendis era foarte adorată de femeile traceinfo. Şi, pentru a încheia această parte a discuţiei, ţinem să amintim că nu avem nici pe departe dovada făcută că cele trei tipuri monetare asupra cărora am stăruit sunt emisiuni sigure dacice. Ultimele cercetări din acest domeniu sunt în măsură să dovedească din ce în ce mai mult că la emiterea lor nu trebuie exclusă şi o contribuţie celtică.
În cuprinsul articolului, care nu rămâne pe deplin fidel titlului, mai este inclusă şi o scurtă relatare despre tezaurul de la Jiblea, cu o schiţă de clasificare a tipurilor monetare existente, dar fără să se precizeze de unde provin informaţiile asupra condiţiilor de descoperireinfo.
Printre altele este adusă în discuţie şi problema turnării unora dintre monedele acestui tezaur. Autorul, pe bună dreptate, se declară împotriva tezei emise de I. Winkler că cea mai mare parte din monedele de la Jiblea au fost turnate. Nu mai suntem însă de acord cu autorul atunci când atribuie denumirea de monede pan-dacice emisiunilor de tip  Prundu-Jiblea şi nici atunci când consideră că aceste monede au fost bătute în egală măsură în zona subcarpatică, Ardeal şi Muntenia. Documentarea de până acum ne arată ca descoperiri sigure tezaurele de la Prundu-Bârgăului şi Jiblea, precum şi câteva descoperiri izolate în nordul Olteniei. Indicaţiile pentru prezenţa acestor monede în Moldova, dar mai ales în Muntenia, apar ca incerte. Deci zona lor de circulaţie şi mai ales de emitere trebuie să fi fost mult mai restrânsă, încât denumirea lor de pan-dacică nu poate în nici un fel să fie justificată.
Deşi ar mai fi încă de discutat pe marginea articolului care ne-a reţinut atenţia în legătură cu metoda de lucru, clasificarea diferitelor categorii de monede geto-dacice, raporturile stilistice dintre ele, delimitarea lor teritorială, folosirea unor termeni ca succedaneu, urmăribile, neclasibil etc., nu găsim necesar să mai insistăm asupra nici unuia dintre ele. Sperăm că cele prezentate de noi în această recenzie vor avea darul să ajute la o mai bună înţelegere, nu numai a problemelor discutate, ci şi a unor aspecte cu caracter general din monetăria locală din Dacia.

cop-impart

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2