Miscelanea II

MOIRA, MYTHOS, DRAMA

A. Piatkowski

Această carte, apărută în anul 1969, bine primită atât de cercurile de specialitate, cât şi de marele public, se înfăţişează ca o serie de eseuri asupra tragediei greceşti, fără stringentă legătură între ele. În „Cuvântul înainte” autorul explică acest mod de abordare a subiectului sau mai bine zis a subiectelor ce şi le-a ales drept un „înconjur precaut al unei realităţi (respectiv, drama tragică la vechii greci) care, datorită mulţimii veacurilor, se lasă greu surprinsă”. Alinierea acestor studii dinspre problematica antică a tragediei spre problematica modernă nu echivalează cu o coerenţă tematică la care ne-am fi aşteptat, după enunţul formulat în titlu. Cu toate că la începutul capitolului Istoricul teoriilor asupra Dramei (p. 153) autorul se străduieşte să lămurească motivele care l-au determinat să atace şi subiecte de istorie literară, poate n-ar fi fost rău ca din punct de vedere editorial să se facă o distincţie între grupajele de studii.
Moira, Mythos, Drama, iată un titlu cu rezonanţă, amintind de alte titluri asemănătoare care se află pe coperta unor cărţi semnate de un Nestle sau de un Ridgeway. Dacă totuşi ar fi  să facem o clasificare privind substanţa şi finalitatea studiilor scrise de M. Gramatopol, după alte criterii decât o face autorul la locul citat, am recunoaşte următoarele compartimente:  a) studii cu fond filozofic şi istoric, ca de pildă: „Moira, simbolul filozofic al destinului”; „Iraţional şi tragic la Eschil”; „Eroismul lui Oedip”; b) Studii de estetică literară: „Tragedia şi conceptul armoniei”; „Mijloacele poetice şi scenice ale tragicului”;  c) Studii de istoria teoriei literare: „Istoricul teoriilor asupra dramei”; „Originile tragediei şi exegeza modernă”; d) ultimele studii, privind relaţiile dintre tragedia greacă şi teatrul modern, cât şi pe acelea dintre tragedia greacă şi lumea contemporană - înfăţişează discuţii la ordinea zilei asupra tragediei greceşti în viziunea oamenilor din secolul XX.
Lipsa de unitate în tratarea unor subiecte a căror singură trăsătură de unire este referirea la drama tragică nu este câtuşi de puţin supărătoare. Fiecare capitol se citeşte cu plăcere fiindcă autorul are de obicei ceva de spus, observaţii sau comentarii care reflectă o îndelungă meditaţie. Argumentarea academică a unor teze cu care poţi sau nu să fii de acord, dar care, din punct de vedere al demonstraţiei este expusă cu eleganţă şi claritate, adaugă un surplus de interes lecturii capitolelor din Moira, Mythos, Drama.
Din păcate, valoarea intrinsecă a studiilor care ne preocupă nu se menţine constant la nivelul atins, printre altele, de articolul Iraţional şi tragic la Eschil, pp. 55-71, care mi se pare unul dintre cele mai izbutite şi care continuă linia trasată acum 20 de ani de E.R. Dodds în The Greeks and the Irrational (1951). Maniera în care autorul analizează conceptele de raţional şi de iraţional în lumea vechilor greci, raportate la conceptul de real (p. 61) - sau relaţia dintre iraţional şi tragic, aşa cum se află expusă pe plan dramatic în opera lui Eschil (p. 68 şi urm.) mi se pare convingătoare şi sugestivă. „Eroismul lui Oedip”, deşi învăluit într-o coajă prea groasă de considerente fără pertinenţă la titlul capitolului - conţine la rândul lui unele pasaje frumoase despre mutaţiile pe care timpul le poate aduce în caracterul omenesc  (pp. 88-89). Asemenea exemple, grăitoare pentru puterea de pătrundere a autorului, când este vorba despre esenţa spiritului grec în drama antică, se pot înmulţi. Nu înţeleg însă de ce  M. Gramatopol a crezut potrivit să insereze într-un volum în care îşi propune să trateze despre Moira, despre Mythos (în tragedie) şi despre Drama pagini ca acelea cuprinse în capitolul „Originile tragediei şi exegeza modernă”, alcătuit în bună măsură dintr-o înşirare de lucrări despre originile tragediei. Această înşirare, fatal seacă, de nume de autori şi de titluri de cărţi, care în intenţia autorului trebuia să fie o trecere în revistă a principalelor direcţii urmate de cei care s-au străduit să aducă lumină într-un domeniu îndeobşte numit „preistoria” tragediei (p. 174), prin caracterul ei extrem de succint, prin acumularea de rezumate stereotipe făcute de autor, nu poate interesa marele public, iar pentru specialist nu are altă valoare decât aceea de a-i pune la îndemână un îndreptar lesnicios. Chiar dacă un asemenea capitol - alături de care Introducerea şi Realităţi contemporane în tragedia attică fac suită - poate sluji ca material documentar, regretăm că Mihai Gramatopol le-a intercalat printre celelalte studii ale cărţii d-sale pe care, în ansamblu, o considerăm o izbândă. O prezentare asemănătoare, dar într-un context diferit, poate fi citită în cartea lui  Harald Patzer, Die Anfänge der griechischen Tragödie (1962), intitulată Die modernen Hypothesen (pp. 39-88). Afară de sistematizarea exemplară a materialului comentat, rostul unui asemenea capitol în cartea lui Patzer este de la sine înţeles, pentru că învăţatul german dorea să ajungă la propriile sale propuneri relative la naşterea tragediei şi a dramei satirice, pe când în cartea lui M. Gramatopol, ordinea expunerii este inversată: o schemă (pur ipotetică, fără alt sprijin decât textul aristotelic, Poetica, cap. III-IV) construită de autor relativ la procesul de constituire al tragediei, ambiţie meritorie dar care-i depăşeşte forţele, este urmată de pagini întregi înţesate cu referinţe bibliografice.
Şi acum câteva cuvinte despre documentaţia articolelor de care ne-am ocupat. Autorul foloseşte o vastă gamă de lucrări asupra tragediei greceşti, majoritatea aparţinând literaturii în limba engleză, bine pusă la punct şi adusă la zi. Prin aceasta interesul ştiinţific al articolelor se află considerabil sporit, îndeosebi pentru cei familiarizaţi cu lucrările citate de autor, fapt care îngăduie aprecierea aportului original din fiecare capitol.
Îmi îngădui totuşi să-mi expun o nedumerire şi câteva observaţii. De ce la p. 121 dianoia este interpretată drept „liberul arbitru” (vezi şi mai departe p. 135: „Plasându-ne deci pe poziţia că operele lui Eschil şi Sofocle sunt tragedii în sensul că ele exală sentimentul tragicului prin ciocnirea liberului arbitru uman, caracterul şi judecata - ca să ne exprimăm în termeni aristotelici - cu determinarea şi voinţa divină”...), când mai înainte,  la p. 117 dianoia este tradusă prin „judecată”? Dacă aceste confuzii în interpretarea terminologiei aristotelice aparţin autorului sau reprezintă un reflex, cum bănuim, al unor lecturi făcute în vederea redactării capitolului, Mythos, drama, mijloacele poetice şi scenice ale tragicului nu reiese din paginile articolului.
Iată acum şi cele câteva observaţii pe care le aduc în atenţia autorului. „Hiketidele” lui Eschil nu mai sunt de mult considerate drept o „tragedie de tinereţe” a lui Eschil; tezele expuse cu privire la această tragedie se cuvin deci rectificate. Îndoielnice ni se par şi interpretările asupra atitudinii lui Socrates şi a lui Anytos de la p. 82. În sfârşit, regretăm că într-o carte frumos şi cursiv scrisă se strecoară metafore de tipul „cancerul marţial” sau exprimări bombastice ca aceea de la  p. 213: „Străină dar venerabilă Antichitate, cu care raporturile noastre vor părea mai clare abia după ce revolută va fi epoca de astăzi...”

cop-impart

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2