Miscelanea II

DOUĂ STUDII DESPRE TRAGEDIA ATTICĂ

Viorica I. Constantinescu

Tragedia attică este legată de timpul nostru nu numai prin problematica general umană pe care o dezbate, prin calitatea de a genera mereu noi interpretări, ea refuzând să se dezvăluie în întregime spiritului uman, dar şi prin acele „laturi obscure” (aparţinând istoriei şi teoriei teatrului grec) care suscită mereu interesul cercetătorului dornic să ajungă la concluzii mai mult sau mai puţin definitive. Cele două studii apărute mai demult, dar a căror valoare este încă intactă - Aram Frenkian: Înţelesul suferinţei umane la Eschil, Sofocle, Euripide, şi Mihai Gramatopol: Moira, mythos, drama - readuc în actualitate atât mesajul uman transmis de teatrul grec, cât şi problemele nerezolvate definitiv legate de istoria şi teoria tragediei antice.
Poeţii tragici greci nu au acceptat suferinţa ca pe o fatalitate a condiţiei umane, ci au încercat să pătrundă „înţelesul” acestei suferinţe, cauza divină sau umană care o produce. Adevărata tragedie se naşte atunci când ea capătă un sens filozofic, când poetul nu se mai mulţumeşte să pună în scenă legende eroice despre oameni care înfruntă vitregiile soartei, ci caută îndărătul faptelor acestor eroi cauzele lor misterioase. Aram Frenkian, bazându-se pe cunoaşterea în original a textului şi pe cercetarea unui imens material bibliografic de-a lungul întregii sale vieţi,  a căutat să descifreze acest „înţeles” al suferinţei umane din care s-a născut sentimentul tragicului.
Sensul tragicului este determinat, după opinia autorului, de evoluţia raportului om-divinitate, raport care, o dată stabilit de Eschil, dă teatrului o concepţie filozofică şi ajută la cristalizarea tragediei adevărate. (v. şi Alfred Croiset, Histoire  de la littérature grecque). În cursul sec. V şi IV a evoluat în bună măsură concepţia despre zei; de la zeii homerici antropomorfi, la divinitatea transcendentă concepută de Platon este un drum lung. Tragedia urmează o evoluţie paralelă: la Eschil există o interferenţă între planul divin şi cel uman, Sofocle imaginează divinul într-un plan transcendent, dirijând viaţa omenească fără a se amesteca în ea direct. Euripide, sceptic, îl eliberează pe om de sub tirania zeilor şi aşază tragicul în străfundurile fiinţei omeneşti, la fel de necunoscute omului ca şi lumea divină. În teatrul lui Eschil cele două planuri – uman şi divin – se interferă, în sensul că oamenii fie că acţionează direct sub imboldul zeilor, fie că sunt pedepsiţi de zei. Depăşind măsura, omul lezează un anumit echilibru al naturii, pe care zeii, din spirit de dreptate, îl refac, strivind adesea pe individul slab. ,,Opera poetului nostru tragic - conchide Frenkian - este o sublimă teodicee. Tragedia umană la el nu-şi dezvăluie înţelesul decât proiectată în planul zeilor” (p. 51).
Dacă la Eschil există un raport direct între vina omului şi pedeapsa zeilor, la Sofocle oamenii sunt loviţi pe nedrept de divinitate, dintr-o raţiune ce scapă înţelegerii umane. Puterea zeilor este iraţională, misterioasă. O dată destinul omului fixat, zeii nu mai intervin, iar eroul tragic se conturează singur, în felul în care răspunde loviturilor unei soarte pe care el n-o cunoaşte. „Degajat de acea veşnică interferenţă între lumea divină şi cea umană, prima dând acesteia din urmă sensul ei la Eschil, Sofocle va fi preocupat în primul rând de acţiunea umană în sine: stabilirea caracterului personajelor sale şi punerea de acord a acţiunilor lor cu caracterul o dată stabilit” (p. 54).
Euripide trăieşte într-un moment de scepticism, suferind influenţa sofiştilor presocratici. Concepţia sa despre divinitate este complexă: există în tragediile lui zei homerici, antropomorfi, apoi aceşti zei sunt repudiaţi şi poetul concepe existenţa unui Zeus-eter[n], o inteligenţă universală, apropiat de cel platonic, pentru ca apoi să-i redea pe zei oamenilor (în Ion) purificaţi de atributele lor antropomorfice, ei executând doar dreapta judecată. Dar Euripide descoperă tragicul interior al inimii omeneşti; nu zeii, ci caracterele felurite ale oamenilor conduc acţiunea spre deznodământul ei. Omul nu mai este ameninţat dinafară ca la Eschil şi Sofocle, ci de forţele sale interioare pe care el însuşi nu le cunoaşte şi nu le poate stăpâni.
După Aram Frenkian „înţelesul” suferinţei umane, sensul tragicului s-ar afla în primul rând în acest raport om-divinitate, om-destin, raport privit din unghiuri de vedere deosebite de către cei trei tragici: „unitatea divină şi umană la Eschil, resemnarea la Sofocle în final, la ultimul poet tragic negarea acestei unităţi şi, în urmă, armonizarea ei dintr-un punct de vedere mai înalt, rămânând în cadrele raţiunii”. Obiecţiile care s-ar putea aduce unei astfel de cărţi nu s-ar referi, aşadar, la definirea acestui sens al tragicului, care este unul dintre cele mai posibile, ci poate la caracterul ades pronunţat didactic, la schematizarea unor analize literare.
Abordând acelaşi obiect - tragedia greacă - studiul lui  Mihai Gramatopol, Moira, mythos, drama, [ E.L.U., 1969 ],  îşi propune să reia într-o viziune modernă marile probleme ale tragediei attice. Dacă în studiul lui Aram Frenkian impresiona claritatea, detaşarea „apolinică” faţă de materialul cercetat, depăşirea erudiţiei în favoarea clarităţii, în studiul lui Mihai Gramatopol, mai ales în partea a II-a (ultimele cinci capitole), cititorul este impresionat de pasiunea cercetătorului tânăr care nu-şi ascunde erudiţia, care dimpotrivă îl obligă pe cititor  să profite tocmai de aceste cunoştinţe pe care autorul şi le-a însuşit şi care nu-i umbresc propriile-i păreri. Chiar dacă uneori autorul violentează spiritul dornic de claritate, chiar dacă unele idei se reliefează mai greu din pricina digresiunilor întinse, cartea lui Mihai Gramatopol, atât prin partea ei eseistică cât şi prin cea riguros ştiinţifică, te face să revii mereu, să o redescoperi de fiecare dată, să o consideri un punct de plecare în abordarea unor probleme pe care doar le sugerează. În sfârşit, acest studiu mai are o mare calitate: aceea de a ne face să simţim foarte puternic că tragedia attică şi toate problemele legate de ea sunt actuale, că suntem direct interesaţi în descoperirea ei perpetuă.
Definirea celor trei concepte – moira, mythos, drama –  ar ţine de partea oarecum eseistică a lucrării, deşi şi aici autorul are la bază cercetarea unui bogat material bibliografic. În definirea moirei, autorul pleacă de la părerile lui Aram Frenkian, dar completează definirea conceptului prin evidenţierea substratului său filozofic, moira fiind simbolul filozofic al dependenţei fiinţei umane, ca parte integrantă a universalului, de legile ce guvernează lumea. Din opoziţia om-destin se naşte la Eschil şi Sofocle sentimentul tragicului. Euripide va „banaliza” şi va „schematiza” ideea destinului, dezbrăcând-o de haina sa filozofică şi transformând-o într-un pretext al dramatismului.
Pentru a redefini mythosul, M. Gramatopol pleacă, la fel ca şi în alte ocazii, de la Poetica lui Aristotel. El distinge însă între mitul ca „tipar” al tragediei, ca element interior alături de caractere şi judecată, şi mitul ca simbol al tragicului, ce implică misterul, iraţionalul. La Eschil nu numai că mitul este tiparul tragediei, „exemplul divin” – subiectul tragediei, dar simbolul tragic, misterul se află în acest tipar. În teatrul lui Sofocle eroul  se detaşează de tiparul mitului; asistăm la „remodelarea mitului”, „tragedia sofocleică devine ea însăşi un mit”.

În ceea ce priveşte simbolul mitului, misterul, acesta este transferat de la tiparul mitic la erou. Astfel se împlineşte conceptul de erou şi tragedia însăşi îşi găseşte firea adevărată, eroismul fiind natura ei proprie. Euripide va demitiza mitul şi în primul rând îl va lipsi de mister. Euripide nu mai creează eroi, personajele sale sunt muritorii de rând. Astfel, ajungem la o idee de bază a cărţii; Euripide creează drama. Deosebirile dintre teatrul lui Eschil şi Sofocle, pe de o parte şi cel al lui Euripide pe de altă parte, îl determină pe autor să ajungă la această disociere în teatrul attic: tragedie la Eschil şi Sofocle, dramă la Euripide. Tragicul la Eschil şi Sofocle rezultă din opoziţia om-zeu, opoziţie care creează eroi, tragicul fiind „acea formă de cunoaştere născută din suferinţa pe care lupta inegală o implică”; dramatismul la Euripide se naşte din opoziţia dintre doi indivizi umani stăpâniţi în egală măsură de pasiuni supraomeneşti şi acest conflict „are nevoie pentru a fi pus în evidenţă mai mult de fapte decât de atitudini”. Partea  a doua a cărţii urmăreşte receptarea „tragediei greceşti, a esteticii şi spiritului tragic de către cultura modernă”. Capitolul Istoricul teoriilor asupra dramei evidenţiază modul cum au fost receptate de către moderni teoriile aristotelice, atât timp cât, de fapt, nu se mergea la cercetarea directă a textului. Capitolul Originile tragediei greceşti îşi propune să reia opiniile (inclusiv pe cea a autorului) legate de teatrul grec, opinii care au la bază critica filozofică a textului, noile descoperiri arheologice, detaşându-se oarecum de canonul Poeticii.
Suntem legaţi de lumea attică prin acele probleme care privesc strict individul şi care, aşa cum observa Eugen Ionescu în Note şi contra-note, nu au putut fi rezolvate, condiţia umană fiind deasupra condiţiei sociale.

cop-impart

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2