Miscelanea II

„MOIRA, MYTHOS, DRAMA”

Studiul lui Mihai Gramatopol, Moira, mythos, drama, [E.L.U., 1969] îşi propune să reia în discuţie, într-o viziune modernă, marile probleme ale teatrului grec. Cele trei concepte - moira, mythos, drama - sunt definite în lumina ultimelor cercetări şi ele constituie pretextul unor discuţii mult mai ample pe care teatrul grec le impune.
Trebuie menţionat de la început că, deşi autorul nu  a urmărit o demonstraţie din aproape în aproape, există o idee care dă unitate studiului; este vorba de acea deosebire pe care autorul, pornind de la părerile unor cercetători străini, o face între teatrul lui Eschil şi Sofocle, pe de o parte, şi teatrul lui Euripide pe de altă parte.

V. Constantinescu

În definirea destinului - moira - Mihai Gramatopol porneşte de la concepţia lui Aram Frenkian (v. Înţelesul suferinţei umane la Eschil, Sofocle, Euripide, E.L.U. 1969), completând însă definirea conceptului prin reliefarea substratului filozofic, moira fiind un simbol al dependenţei fiinţei umane, ca parte integrantă a universului, de legile ce guvernează lumea. Destinul nu este obsesiv, el lasă loc desfăşurării tragicului, tragic ce rezultă din opoziţia pe care omul o face destinului. Euripide va banaliza  şi schematiza ideea destinului, dezbrăcându-l de haina filozofică şi transformându-l într-un pretext al dramatismului. Tragicul este înlocuit cu dramaticul.
Plecând de la Poetica lui Aristotel, M. Gramatopol îşi propune să deosebească, în definirea „mythosului”, între mit ca element interior al tragediei alături de caracter şi judecată, şi mitul ca simbol ce implică misterul. Se observă astfel că la Eschil mitul se află ca element interior, el formează subiectul însuşi al tragediei. Simbolul şi, implicit, misterul se află în acest tipar. Eroul eschilian se găseşte sub stăpânirea „exemplului divin”, adică a legendelor divine. La Sofocle însă suntem martorii unei evoluţii însemnate a personalităţii eroului, la detaşarea acestuia din tiparul mitului, la remodelarea mitului în sensul în care tragedia sofocleică devine ea însăşi un mit al eroului respectiv. La Sofocle predomină caracterul şi judecata eroului în raport cu tiparul mitului, iar simbolul, implicit misterul, este transferat eroului, nu mai aparţine „exemplului divin”. Euripide va „demitiza mitul”. El şi-a făurit personajele aşa cum există ele în viaţa de toate zilele, desfiinţând misterul tragic al mitului. Dacă acest mister rămâne totuşi, el este transferat din sferele celeste în inima omenească. Euripide „folosea simbolul (implicit misterul) mitului pentru a justifica nişte pasiuni supraomeneşti, aşa după cum Eschil şi Sofocle justificau nişte destine supraumane” (129).
Intenţia lui Mihai Gramatopol este de a înfăţişa poezia attică într-o dublă perspectivă, a rezonanţei pe care va fi avut-o în secolul al V-lea şi a ecoului pe care îl are în conştiinţa omului modern. Erudiţia şi pasiunea asigură împlinirea acestei intenţii.

cop-impart

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2