Miscelanea II

„MOIRA, MYTOS, DRAMA”

Dan Culcer

Cartea tânărului specialist în filologie clasică,  Mihai Gramatopol (E.L.U, 1969), repune în actualitate câteva concepte esenţiale pentru înţelegerea teatrului attic, completând într-un fel ultima carte a magistrului său:  Aram Frenkian: Înţelesul suferinţei umane la Eschil, Sofocle, Euripide. Recunoscând dificultăţile reconstituirii complexului cultural - politic - religios, autorul socoteşte metoda cea mai indicată o înconjurare a chestiunii centrale din „toate părţile, o marcare a datelor şi etapelor principale şi o situare în contextul istoric şi cultural respectiv pe baza tuturor izvoarelor arheologice, artistice şi istorice”, dând libertate cititorului în a-şi forma el însuşi o părere. Considerând cunoscute ab initio textele tragice puse în discuţie, miza pe cultura cititorului este destul de mare şi restrânge implicit sfera de circulaţie a cărţii, dar riscul ni se pare de neocolit şi de aceea, împreună cu autorul cărţii, îl acceptăm. Dintre cele 11 capitole, studii autonome la prima vedere, de fapt încercări de apropiere, din diverse direcţii, a esenţei conceptelor de móira, tragedie, dramă, katharsis, prépon (armonie), mit (în raport cu tragicul şi istoria), se pot desprinde câteva idei dacă nu, fără îndoială, noi, oricum rezultatul unui gând personal, unei reluări fără complexe de inferioritate  a opiniilor unor cercetători importanţi într-un spirit liber, dar supus condiţiilor severe ale informării exacte şi, pe cât se poate acum, exhaustive. Merită a fi reţinute unele afirmaţii cu privire la funcţia tragediei considerată a fi una politică în sensul attic al cuvântului,  adică cetăţenească şi elogiul indirect adus acelor naţiuni care ştiu a înţelege importanţa instituţiei şi rolul ei ca o tribună liberă a spiritului. În privinţa noţiunii de móira cercetată pe fondul discutării raportului între raţional şi iraţional (ca două coordonate ale realului) şi a legăturii pe care minciuna (în concepţia grecului) înţeleasă ca o cale de a transforma irealul în real, iraţionalul în raţional, „de a materializa un gol logic dintre două realităţi, pentru a le uni şi a deschide drum liber către acea sinteză în care legătura dintre două elemente nu mai contează în definirea unei categorii”, o realizează între extreme, Mihai Gramatopol optează pentru formula în care destinul (móira) este considerat ca o „expresie a existenţei obiective a universului, fie în principiul unităţii substanţei, fie în acela al mişcării”, destin care în cazuri particulare îmbracă forma de daímon, şi care nu implică fatalitatea, ci dimpotrivă este legat de extensiunea unui liber-arbitru pentru că numai astfel tragicul nu este distrus. [În această direcţie a cercetării (minciuna) există şi un studiu românesc Originile magice ale minciunii şi geneza gândirii de Constantin Georgiade (1938)]. Disocierea noţiunilor de tragic şi dramatic, aplicate la Eschil şi Sofocle pe de o parte şi la Euripide pe de alta, aduce precizări importante asupra funcţiei tragicului, care la Eschil înseamnă o luptă cu iraţionalul pentru reducerea acestuia, tragicizare însemnând raţionalizare, funcţie activă deci şi pozitivă. Euripide „banalizează şi schematizează ideea destinului”, „tragicul devine implicit dramatic şi prin faptul că cei doi poli ai opoziţiei dramatice sunt situaţi pe plan uman”. Tragicul aristotelic  (de fapt dramaticul pentru că, ni se spune, Aristotel a avut în vedere mereu teatrul lui Euripide) este deosebit şi la polul opus de cel cultivat de Eschil şi Sofocle, luciditate la primul, voinţă cognitivă şi libertate la Sofocle. Conceptul armoniei (prépon) în stilistică, atât de important în definirea operei de artă este văzut în diversele sale ipostaze, ca procedeu stilistic, categorie stilistică şi mai apoi condiţie esenţială a realizării operei. Este cercetată relaţia dintre tragic şi mister (ultimul văzut ca o sursă pentru tragic) precum şi rolul mitului în teatrul attic (la Eschil şi Sofocle folosit pentru a justifica destine supraumane, la Euripide - pasiuni supra-omeneşti) şi este enunţată o definiţie a tragicului - „formă de cunoaştere născută din suferinţă pe care lupta inegală o implică şi a cărei semnificaţie este victoria prin însăşi existenţa luptei şi suferinţei”. În directă relaţie cu disocierea dramă-tragedie stă aceea dintre purificarea dramatică care „rezolvă chinurile individului prin raport cu lumea înconjurătoare a muritorilor, ale vieţii sale particulare în raport cu ea însăşi, atenuând contradicţia dintre ceea ce ea este în realitate şi ceea ce ar fi vrut individul să fie” şi purificarea tragică care rezolvă chinurile individului ca parte integrantă a genului uman, referindu-se la problema existenţei, la modalităţile acesteia, atenuând contradicţia între condiţia umană şi univers. „Sunt pagini interesante despre public, funcţia corului, decor, în legătură cu creşterea ponderii iluziei teatrale în organizarea spectacolului de la tragedie la dramă euripideică.” Partea a doua a cărţii dedicată istoricului teoriilor asupra dramei, originilor tragediei, spectacolelor contemporane cu tragedii attice, unei comparaţii între tragedia greacă şi teatrul modern (în speţă teatrul absurdului) şi valenţelor moderne ale tragediei greceşti mi se pare sub nivelul primei, nu din lipsă de informaţie sau din aglomerarea ei, ci pentru că suferă de uscăciune, nuanţele fiind uneori uitate şi pare scrisă în grabă. Oricum ea are importanţa ei în economia volumului şi pentru un public larg oferă date utile. Există în această carte şi neaşteptate pagini de poezie izvorâte din analiza rolului iraţionalului în arta greacă (p. 57) şi dacă uneori Mihai Gramatopol pare a se împotrivi ideilor lui Nietzsche cu privire la tragedie, paragrafele cărţii sale sunt construite cu eleganţă stilistică.
Pentru aceste virtuţi, pentru concentrata reconstituire  a lumii şi istoriei greceşti din primele două capitole, pentru pasiunea care străbate dintre rânduri, cartea tânărului filolog merită atenţie şi preţuire.

cop-impart

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2