Miscelanea II

FASCINAŢIA ANTICHITĂŢII

Ion Bălu

Unul din atributele esenţiale ale antichităţii greceşti ni se pare a fi permanenta ei fascinaţie exercitată asupra omului modern. Cultura greacă îi este intelectualului de astăzi continuu contemporană. Medităm mereu la atomismul lui Lucip şi Democrit, la materialismul ionienilor, la viziunea politică  şi istorică a lui Thucidides, ori recitim fără istovire dialogurile platoniene. Artele, ştiinţele, mitologia se adresează deopotrivă imaginaţiei şi minţii, stimulând fără excepţie facultăţile creatoare ale individului.
Umanitatea a preluat, dezvoltat şi adâncit pe o arie largă idei ivite în bazinul antic al mării Mediterane. Nu demonstrează oare aceasta că gândirea acelor oameni avea undeva principii solide? Aceste principii ce alcătuiesc esenţa culturii clasice sunt mai greu definibile. S-a vorbit de echilibru, de armonie, de hegemonie a raţiunii, de perfecţiune a formei... Iată însă că cercetările moderne reliefează iraţionalitatea lumii antice greceşti. Răpirea unei femei aruncă lumea greacă într-un război de un deceniu; Ulise rătăceşte pe mări cu gândul necontenit la Ithaca. Cu o necrezută lipsă de chibzuinţă Prometeu îl înfruntă pe Zeus; asupra lui Oedip apasă necruţător un destin damnat, iar dârzenia Antigonei stă în faţa trufiei lui Creon. Există neîndoielnic aici o trăire de inexprimabilă intensitate, ce duce numaidecât gândul spre piesele fundamentale ale romantismului.
Atracţia fascinantă a acestei lumi se datoreşte, am impresia, printre altele, faptului că literatura epică şi dramatică greacă pune în centrul preocupărilor sale omul şi condiţia lui umană. Pentru tragicii greci - şi fără îndoială şi pentru spectatorii vremii - omul era o oglindă care capta imaginea întregului cosmos. Gândindu-şi eroul, tragicii meditau inclusiv la cunoştinţele lor despre lume. Viaţa individului e efemeră, iar soarta schimbătoare. Şi o întrebare se năştea numaidecât: de ce se întâmplă astfel? Care este rostul mai adânc al acelor neaşteptate răsturnări ale vieţii? Este posibil oare ca totul să fie lăsat la discreţia unei soarte capricioase? Îşi poate omul cunoaşte destinul? Care este sensul mai profund al suferinţei umane? De la aceste întrebări generale porneşte - şi încearcă a le găsi un răspuns - cartea profesorului Aram Frenkian, Înţelesul suferinţei umane la Eschil, Sofocle şi Euripide.
Studiul a fost clădit în urma unei atente lecturi integrale a pieselor păstrate în întregime de la cei trei mari tragici şi pe Fragmentele rămase din tragediile pierdute ale acestora. La începutul fiecărui capitol, autorul este preocupat de a găsi nişte principii generale în jurul cărora polarizează semnificaţiile fundamentale ale tragediilor analizate.
În scrierile lui Eschil sunt conturate trei planuri: unul „material uman” ce alcătuieşte subiectul de fapt al dramei, interferenţa planului uman cu cel divin - din aceasta rezultând „interpretarea adâncă pe care poetul tragic o dă suferinţelor şi nenorocirilor de care sunt loviţi eroii săi” - şi, în fine, apariţia, uneori, a conflictului între orânduirea „instituită şi garantată de Zeus şi orânduirea unor divinităţi mai vechi decăzute”. Un scurt examen al gândirii lui Sofocle, cu specială insistenţă asupra atitudinii sale faţă de divinitate, precede parcurgerea operei, iar Euripide, nedând curs exagerărilor dintr-o parte sau alta, e aşezat undeva la mijloc:  „...nu trebuie să facem din Euripide nici un partizan fără rezervă al credinţelor religioase tradiţionale ale poporului său, dar nici un revoluţionar ireductibil, un răsturnător al acestor credinţe”.
Pe scurt, tehnica e următoarea: după o succintă prezentare de ansamblu a operei, Aram Frenkian rezumă amănunţit fiecare tragedie. Din loc în loc întrerupe expunerea subiectului pentru a introduce una sau mai multe consideraţiuni de ordin general sau special: atrage atenţia asupra cutărui pasaj al corului, având impresia că ar putea trece neobservat de cititor, explică cu grijă sensul anumitor versuri, îşi însuşeşte sau respinge punctul de vedere al altui cercetător asupra aceleiaşi chestiuni.
După ce rezumă, să zicem, acţiunea Hiketidelor, autorul reconstituie, după mărturiile altor scriitori antici, subiectul celorlalte două piese pierdute ale trilogiei, subliniind interferenţa acţiunii umane cu planul divin. Deoarece pune conflictul dramatic sub semnul hybris-ului, autorul analizează sfera semantică a noţiunii, încercând să-i stabilească sensul cât mai exact. Hybris ar fi „fapta nedreaptă săvârşită sub imperiul unei trufii nesăbuite”, care depăşeşte dreapta măsură. Omul devine făuritorul propriei sale nenorociri. Pe aceeaşi idee  este parcurs şi conflictul celorlalte tragedii.
În analiză, Aram Frenkian dă dovadă de multă prudenţă şi reticenţă. Acceptă cu rezerve substanţiale ipotezele cercetătorilor moderni, acordând mai totdeauna prioritate textelor antice. Mă opresc, dintre mai multe, la un exemplu. În Arta poetică, Aristotel afirmase caracterul de improvizaţie iniţială a tragediei, naşterea acesteia din ditiramb: „Cu toată părerea diferită a unor învăţaţi moderni - scrie Aram Frenkian - nu vedem motivele pentru care să ne îndoim de informaţiile lui Aristotel, filozof dotat cu un mare simţ istoric şi care, desigur, a cercetat toate izvoarele pe care le putea descoperi pe timpul său, neaccesibile nouă astăzi”.
Surprinde plăcut, deşi lucrurile sunt evidente pentru toată lumea, accentuarea ierarhiei valorice. Homer rămâne „cel mai mare poet pe care 1-a creat Grecia”; între Eschil şi Sofocle, profesorul Frenkian evidenţiază hotărât superioritatea ultimului; în Euripide vede „un mare poet, un cunoscător rar al sufletului omenesc”, superior, în ansamblu, predecesorilor.
Înţelesul suferinţei umane la Eschil, Sofocle şi Euripide ilustrează exemplar ceea ce numim de obicei „critica ştiinţifică”. Autorul a citit operele fundamentale în întregime, a consultat bibliografia de specialitate. Nu este greu de observat că tragedia greacă este înţeleasă de Aram Frenkian drept o dominaţie mai mult sau mai puţin tiranică a destinului asupra omului, idee tributară în mare măsură tradiţiei exegetice a tragediei attice, - şi pe care nu o împărtăşim.
Expunerea autorului e moderată, tonul aproape neutral. Profesorului nu-i plac ipotezele prea îndrăzneţe, respinge tot ce nu se sprijină pe document. De aici a rezultat imposibilitatea de a sugera prin mijlocirea cuvântului inefabilul operei. Când caracterizează o situaţie sau un personaj ce, evident, l-au impresionat, utilizează epitete banale şi convenţionale; cutare versuri alcătuiesc o „cântare minunată”, altele „cântări minunate”, corul face „reflecţii minunate”; mai cu seamă, „cântări minunate” sunt obsedant repetate. Firesc era deci ca autorul să-şi interzică ispita oricărei divagaţii ce ar fi servit la nuanţarea expunerii.

Pentru Aram Frenkian, caracterul Antigonei - luăm exemplul la întâmplare - rămâne liniar: „Ea suferă o moarte cruntă fiindcă a pus legile divine deasupra deciziilor unui om” (op. cit., p. 70). Însă versurile în care Antigona îşi deplânge soarta nefericită au altă tonalitate: „...Ce lege-a zeilor eu am călcat? / Să-mi mai ridic ochii spre ei? Şi sprijin cui / Să cer? Vai, ce cucernică am fost / Iar azi / Ca pe-o necredincioasă toţi mă socotesc. / Dar dacă zeii cred că-i drept să-ndur ce-ndur, / Prin pătimiri eu vina mi-o voi ispăşi; / Greşeala-mi recunosc! Dar alţii vinovaţi / De-or fi, dea zeii-atât să pătimească ei / Atâta doar, cât pe nedrept eu pătimesc!” (traducerea de George Fotino; sublinierile ne aparţin). Nu răsună aici glasul de revoltă al unui nedreptăţit? Disperarea Antigonei nu e determinată de inechitatea săvârşită de zei faţă de persoana ei? Voalat, Antigona acuză. Ştie că e nevinovată în faţa zeilor şi a oamenilor. Ştie că alţii sunt vinovaţi. Acel „cât pe nedrept eu pătimesc” conţine atâta revoltă surdă! Resemnarea Antigonei este resemnarea omului constrâns să-şi recunoască neputinţa, a omului care nu poate opune arme egale constrângerii exercitate asupra lui.

*


La antipodul temperamentului lui Aram Frenkian se află Mihai Gramatopol. Tânărul  elenist dovedeşte o remarcabilă mobilitate a spiritului, o curiozitate de nestăpânit, o nespusă plăcere pentru stabilirea filiaţiilor. Orice prilej este folosit spre a lumina un aspect sau altul al operei analizate.
Într-o anume măsură, Moira, Mytos, Drama constituie  o bună introducere de ansamblu în problemele generale şi speciale ale tragediei antice. Bizuit pe o amplă bibliografie adusă la zi, Mihai Gramatopol întreprinde un studiu exhaustiv începând cu reflectarea realităţilor contemporane în tragedia antică şi încheind cu receptarea ei de către lumea modernă. Întregul eseu e construit pe o idee surprinzător de fertilă în sugestii multiple: elementul esenţial al tragediei greceşti îl constituie „eroismul omului în luptă cu sine însuşi, cu destinul său, care nu este decât el însuşi, dacă această luptă se sfârşeşte prin înfrângere sau, dimpotrivă, prin împăcare”.
Şi Mihai Gramatopol mută deodată toată discuţia în sfera filozofică atunci când consideră, cu multă îndreptăţire, că tragedia ocupă în ansamblul filozofiei antice greceşti un loc anume, perfect delimitat.
Reprezentativ rămâne în acest sens capitolul Moira - simbolul filozofic al destinului, pledoarie pentru înţelegerea tragediei „ca o înflorire logică, sub aspectul filozofic, a gândirii greceşti anterioare, în acele direcţii către care o îndreptau legăturile spirituale, multiplele şi străvechile relaţii ale istoriei epocii arhaice”.
Considerând moira drept simbolul filozofic al unei concepţii materialiste străvechi, autorul atrage de la început luarea aminte asupra complexităţii şi a sferei semantice a noţiunii, aşa cum se desprinde din textele antice. Este subliniată totodată opoziţia reliefată de autorii tragici „între forţa omenească, fie ea de natură fizică sau intelectuală, şi forţa destinului”. De-a dreptul pasionantă este căutarea izvoarelor gândirii poeţilor tragici: analiza dialectică a gândirii milesiene, reticenţa cu care  se apropie de textele aristotelice, circulaţia ideilor în lumea veche, raporturile antichitate-contemporaneitate, totul e subordonat demonstrării ideii că tragedia greacă este o reflectare pe plan artistic a gândirii elenice de până la ea. Textul ne pune în faţă o meditaţie particulară, caracterizată printr-un mare coeficient de personalitate şi, chiar dacă nu totdeauna suntem de acord cu concluziile cercetătorului, îl citim cu plăcere fiindcă dincolo de sobrietatea expunerii simţim permanent refuzul acceptării necritice a unei opinii, oroarea de dogmatism, dorinţa de a nuanţa la maximum relatarea, străduinţa de a aborda din unghiuri felurite acelaşi aspect al problemelor. Textul incită la rândul său la meditaţie şi nu o dată eşti ispitit să reciteşti un pasaj ori altul. Pentru supleţea argumentării şi continua raportare a tragediei la contemporaneitate sunt de amintit capitolele: Iraţional şi tragic la Eschil, Eroismul lui Oedip, Tragedia şi conceptul armoniei, Mijloacele poetice şi scenice ale tragicului.
Foarte sigură este făcută, de pildă, distincţia dintre mitul „ca element interior, poetic” - trecut la Aristotel între elementele interne ale tragediei - şi mitul „ca element exterior conceptului de tragic”. Sumară mi se pare, în schimb, secvenţa  Tragedia greacă şi teatrul modern. În locul unei treceri masive în revistă a dramaturgilor care au valorificat valenţele spiritului tragic antic, era de preferat restrângerea expunerii la analiza temeinică a unui număr limitat de scriitori fundamentali.

 

cop-impart

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2