Miscelanea II

„MOIRA, MYTHOS, DRAMA”

Ov. S. Crohmălniceanu

mg---moira-prima-ed-cop-prelDorinţa de a se ridica peste exegeza filologică pură  a textului tragediilor greceşti, în sfera speculaţiei sociologice, etice, axiologice şi existenţiale, stăpâneşte deopotrivă lucrarea lui Mihai Gramatopol, „Moira, mythos, drama” info. Ne aflăm în faţa aceleiaşi materii, dar abordată altfel, deşi cartea  e închinată „memoriei profesorului Aram Frenkian”. Nici  Mihai Gramatopol nu subestimează importanţa unei exacte înţelegeri a sensurilor pe care numai o lectură avizată le poate restabili, când avem de-a face cu textele marilor tragici greci; de aceea şi aşează în fruntea volumului său dedicaţia amintită, dar strădania principală e de a trata subiectul din unghiuri cât mai diferite. Sentimentul unei mentalităţi, a cărei limitare istorică trebuie mereu învinsă, insuflă o anumită degajare comentariului; chiar definiţiile lui Aristotel sunt substanţial emendate ca bazate exclusiv pe o optică filozofică proprie momentului ilustrat de Euripide şi nu de Eschil şi Sofocle; tragicul adevărat se găseşte numai la aceştia, autorul lui Hipolit evoluează spre dramă; o bună parte din capitolele lucrării îndreaptă cercetarea spre vremurile noi: „Originile tragediei şi exegeza modernă”, „Tragedia attică pe scenele contemporane”, „Tragedia greacă şi teatrul modern”; „Valenţele moderne ale tragediei greceşti”.
Mihai Gramatopol aliază erudiţiei, care e pâinea principală a disciplinei sale, un spirit curios de noutate. În curent cu cercetările cele mai recente pe acest tărâm, cartea lui aduce interesante şi fine observaţii privitoare la esenţa tragicului. Se reţin disociaţiile: mit-istorie-caracter-mijloace de expresie în teatrul antic; remarcabile ni se par şi paralelele stabilite între acesta şi anumite tendinţe ale dramaturgiei moderne: paginile scrise despre teatrul absurdului sunt pe cât de judicioase pe atât de pertinente.
Mă surprinde însă că discutând reluarea temelor tragediei greceşti de către autorii moderni, Mihai Gramatopol trece complet peste Hoffmansthal, care a dat şi el o „Electră” şi un „Edip”. Mai degrabă poate decât Cocteau şi Anouilh, dramaturgul austriac merita să fie luat în consideraţie împreună cu Giraudoux.
Dacă în general spiritul disociativ al lui Mihai Gramatopol conferă interes cărţii sale, o slabă putere de sinteză o lasă cam împrăştiată. Autorul îşi urmează promisiunea de a încercui problemele din direcţii variate; sare însă prea repede de la  o chestiune la alta, omite să pună punctul pe i. Textul devine din această cauză cam pâclos; discipolul ajunge să valorifice prin contrast claritatea pe alocuri chiar voit schematică a magistrului (mă refer la felul cum despică net ideile Aram Frenkian).
Orizontul speculativ al lucrării e întunecat şi de prea desele trimiteri bibliografice, de inutilul aparat savant. Iată un singur exemplu elocvent luat la întâmplare. Pentru a aminti că la Homer mitul lui Edip apare menţionat doar într-o formă redusă, ceea ce se poate verifica uşor, trebuie invocat numaidecât K. Hamburger: Griechische Dramenfiguren antik und modern, Stuttgart, 1962, pp. 175-188. Acesta e un fel de a ne pune guler tare şi manşete scrobite când scriem. Nu e de mirare atunci că paginii i se răpeşte posibilitatea să respire în voie... şi totuşi grecilor le plăcea să umble mai mult goi!

cop-impart

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2