Gustul eternității II

SPRE EDEN ŞI SPRE VEST DE „EDEN“

Nu, nu e un calambur ieftin, ci a fost o realitate tristă ale cărei urmări sunt căderea generală de astăzi. Spre Eden s‑au grăbit să ajungă cei ce după 1964 supravieţuiseră închisorilor exterminatoare şi avuseseră norocul să moară în „libertate“, acasă. „Acasă“ nu mai era casa lor, care le fusese luată, de multe ori cu mobile, aşternuturi şi veselă, ci locul în care le ajunsese familia, îndeobşte într‑o singură cameră, cu sau fără baie comună, ori cu closet comun şi în tot cazul cu bucătărie comună. Comunism de la nivelul de bază al societăţii, „celula“ familială, până câtre vârful ei unde comunismul se rarefia pe familii în apartamentele, vilele sau locuinţele obişnuite din care fuseseră daţi afară proprietarii cărora li s‑au confiscat casele, acolo lăfăindu‑se acum proţopindada teoriei luptei de clasă! Aceasta era realitatea instaurată şi generalizată repede după 1947.

Intelectualitatea colaboraţionistă pe care regimul o plătea bine spre a nu se spune că bolşevismul distruge cultura, colaboraţionism care mergea de la osanale trâmbiţate solemn şi hieratic până la discrete gesturi de adeziune, cum fusese cel al lui Vianu, atare intelectualitate stresată şi îmbătrânită prematur de frică, de remuşcări, de comparaţia cu vestul edenic de unde se întorcea mortificată şi cu valizele burdujite de bunuri elementare pe care înainte de război nu i‑ar fi trecut prin cap să le care de la Atlantic la Carpaţi, căci le putea găsi oriunde sau comanda în Occident din oricare oraş al ţării – ei bine, atare intelectualitate pornise prematur pe calea eternităţii. Această masivă plecare „ad superos“ în anii de după 1964 corespundea unei oarecare „normalizări“ sau „liberalizări“, în tot cazul cu o schimbare de regim, de la dictatura tot mai domolită a lui Dej la cea tot mai virulentă care avea să fie guvernarea lui Ceauşescu. Între 1964 şi 1974 (istoricii preferă hotarul tezelor din iunie 1971) s‑a înscris un deceniu respirabil, un deceniu în care societatea interbelică şi în primul rând indivizii de formaţie interbelică au dispărut cu toţii, iar în fruntea lor intelectualitatea al cărei nefericit apogeu (akmé) a fost tocmai vremea războiului şi cea postbelică.

Este semnificativ faptul că după 1947 aproape nici un intelectual interbelic nu a „rămas“ în Occident. Situaţia nu era spre gloria şi confirmarea comunismului din România, ci dimpotrivă fiindcă cei vârstnici nu‑şi mai puteau găsi un rost altundeva decât în mediul natal care, el însuşi, nu mai era al lor. Emigraţia, cu precădere de natură politică, de dinainte de 1948 s‑a stins în vestul Europei sau în cele două continente americane. Generaţiei tinere, cu începere din 1964, a început să i se pună problema opţiunii radicale. Şi nu era vorba numai de fiii fostei protipendade, ci de lumea tânără sau încă tânără de rând. Nu numai de intelectuali care la finele anilor ’60 şi începutul deceniului al 8‑lea, au emigrat masiv în vest, ci şi de elita tânără a clasei muncitoare (a adevăratei clase muncitoare, nu a celei declasate, adică muncitori calificaţi ai căror părinţi şi bunici fuseseră ei înşişi muncitori de înaltă calificare în regimul precomunist).

După 1974, ţărănimea însăşi (minorităţile etnice ale saşilor şi şvabilor, care ca şi evreii îi plăteau lui Ceauşescu eliberarea) avea să părăsească România ca urmare a sugrumării şi deposedării acestei clase de către dictator.

După plecarea regelui, vârfurile neocomuniste ori nedispuse a pactiza cu comunismul spoliator, ale nenumăratelor etnii (evrei, greci, armeni, italieni, germani, unguri, cehi etc.) s‑au îndreptat spre vest, departe de raiul (edenul) adus, instaurat şi diversificat de armata roşie şi de cozile de topor locale printre care, în afara celor băştinaşe se numărau, dovedind foarte mult zel, şi „conlocuitorii“, în genere foşti agenţi ai Moscovei.

Exodul spre eternitate şi cel spre vest de edenul comunist au lipsit acest portaltoi excepţional care a fost încă de la Traian, poporul român, de factorul etnic alogen creator de cultură şi civilizaţie europeană! După ce dispăruse civilizaţia ca relaţie dintre indivizi, dispărea masiv elita indivizilor ca atare.

Dimensiunea a ceea ce a mai rămas, după executarea Ceauşeştilor, din „societatea“ românească, din adevăratul popor român (devenit în covârşitoarea lui majoritate o populaţie) ne este dată de fenomenul Pieţii Universităţii (care a alarmat într‑atât puterea neocomunistă încât a recurs la suspendarea statului prin organizarea mineriadelor) şi de cel al vizitei regale de Paştele lui 1993.

Exodul intelectualităţii de vârf a cunoscut uneori forme acute, cum a fost de pildă cel pricinuit de desfiinţarea de către dictator şi academiciana analfabetă a Institutului de matematică, în 1975, fără ştirea directorului său, acad. Miron Nicolescu, care a murit de inimă la aflarea veştii!

Vreau însă a pune în evidenţă o idee personală care poate să nu fie exactă ori adevărată. Părerea mea este că dispariţia în moarte a clasei politice interbelice şi a lumii interbelice însăşi, a marii intelectualităţi româneşti, a altoiului alogen multietnic precum şi exodul la vest de „Eden“ al vârfurilor generaţiei tinere din orice clasă socială, a deschis calea şi a făcut posibilă dictatura ceauşistă în formele ei cele mai abisale. Atare fenomen a demonstrat totodată europenismul românilor prin chiar vârful acelui val. După ’89 o altă creastă de val a trecut spre Occident şi faptul se va perpetua atâta vreme cât în ţară va dăinui pseudomorfoza democratică actuală, ostilă şi distrugătoare a elitelor, a adevăratelor valori.

Ofer o singură confirmare venită dintr‑o sursă autorizată, o sursă de excepţie: un strungar de înaltă calificare de la uzinele 23 August, privind trist, de la marginea lui fizică (adică cea a „zonei libere de comunism“) fenomenul Pieţii Universităţii. Mi‑a spus că tatăl şi bunicul său au fost strungari la „Malaxa“. — Ei bine, unde e clasa muncitoare românească? — Ea nu are ce căuta aici! — De ce? — Fiindcă această «clasă» este eminamente declasată, ea nu se înmulţeşte prin natalitate, fiii ei nu devin muncitori, ci «intelectuali»; ea se înmulţeşte prin partidogeneză. — Adică? — Adică rudele ei din mediul rural din care provine în proporţie covârşitoare i se adaugă prin venire la oraş şi intrare în uzini. Aşa se face că această zisă clasă e declasată, legată de mediul rural unde nu se va mai întoarce şi neintegrată celui urban care îi sporeşte frica. Eu cumpăr toate alimentele de care are nevoie familia mea. Această clasă declasată primeşte toate alimentele de bază de la ţară, de unde suge totul până la secătuire, atrăgând în industrie şi pe ultimul fiu de ţăran.

Când unul din părinţii bătrâni moare, supravieţuitorul e adus la oraş şi el, devenind slugă în casă, la copii, la curăţenie, la gătit. Asta e «clasa muncitoare» românească. Eu sunt strungar de oţeluri speciale, aduse din import. Lucrez într‑o cuşcă de sârmă unde preţiosul metal mi se aduce cu acte şi gardă militară. Ţin în spatele meu o secţie de peste 100 de persoane care se fac că fac ceva. Nici unul din reperele lucrate de mine nu este rebutabil!         

— Bine, adică rău, dar unde este chiar această clasă «muncitoare» căci până şi paraziţii declasaţi şi necalificaţi de la mitingurile puterii au lipsit cât au putut mai mult, ca de pildă cei de la IMGB? — E speriată, derutată, dar mulţumită. Speriată şi derutată fiindcă se ştie declasată, neprofesionistă şi necompetitivă. Ea ar distruge maşinile de înaltă tehnicitate şi ar ucide pe cei ca mine care le deservesc fără a le defecta, ori ar irosi preţioasa materie de prelucrat sau pur şi simplu ar fura‑o. E mulţumită fiindcă acum are ceva mai multă mâncare, în afara celei de bază, rudimentară, de obârşie rurală (tot mai puţină) şi ceva mai mult salam cu ceva mai puţină soia. E mulţumită fiindcă, în fine, poate duce o viaţă sexuală normală, fără frica de a avea mai mulţi copii decât ar putea cu foarte mare greutate hrăni (adică doi). Habar nu aveţi la ce perversiuni recurgeau bieţii oameni, mai tineri ori încă tineri, de multe ori fără nici o jenă, între ei. — În pauza de masă? am întrebat eu maliţios. — În pauza de lucru, care adesea era de opt ore!

Desigur că cele şase milioane de rurali, chemaţi la oraş şi deveniţi masă de manevră politică, constituie unul din aspectele degradării populaţiei româneşti, enumerate mai sus. Pe lângă ele există însă atâtea alte cauze ale uriaşei căderi, cauze ce se vor vădi şi resimţi în anii de după ’89.

Să ne întoarcem însă la începuturile abia schiţate ale amplului fenomen deconstructiv, apelând o dată mai mult la scrisorile lui Mihai Sturdza. Nu însă înainte de a adăuga, dacă mai e nevoie, că exilul nu e un lucru vesel, nici uşor, nici lipsit de dureri şi riscuri. Dar cine nu şi le asumă pe toate acestea nu‑şi poate făuri o nouă viaţă.

Nu mi se pare de prisos constatarea că expresia unui segment social e elocventă doar în genere pentru o societate, nu şi în detaliul specific. De aceea recunosc prezentei scrieri neputinţa de a fi cuprinzătoare şi edificatoare aşa cum aş fi dorit‑o dacă toţi oamenii ar fi fost la fel chiar sub comunism. Prin forţa lucrurilor, fiecare din noi suntem prizonierii involuntari ai mentalităţilor propriului mediu şi astfel de consemnări nu pot fi „multilateral dezvoltate“. Nici dacă autorul lor ar fi vreun romantic Peer Gynt.

„Paris, 29 mai 1964

Dragul meu, chiar acum am primit scrisoarea de la bunica mea prin care am aflat moartea profesorului Vianu. Nu‑mi stă în obicei să fac elogii funebre, dar îţi mărturisesc că această ştire m‑a lovit şi m‑a întristat. Era un om de o mare demnitate şi de o măreţie senină a cărui pierdere mă doare şi cred că pe tine încă şi mai mult, pentru că îţi dovedise o prietenie şi o înţelegere deosebite. Dacă aş ţine seama doar de faptul că numai şi numai datorită lui am avut posibilitatea să petrec atâtea clipe unice pentru mine în Biblioteca Academiei şi încă aş avea destule motive să‑i deplâng dispariţia. Aşa trec toate şi se duc pe lumea asta şi nu văd cum ar putea fi înlocuit, căci, vorba nu mai ştiu cărui academician francez: În sfârşit, ce să‑ţi spun, poate te miri văzând că deşi sunt la Paris totuşi mai pun la inimă asemenea evenimente, dar ce vrei să fac, el era una din figurile luminoase ale trecutei mele tinereţi, care oricât de cenuşie şi de irosită va fi fost, a cuprins destule clipe pe care le voi regreta întotdeauna, ştiind că nu le voi mai regăsi. Sunt de‑abia câteva luni de când am plecat, totul mi se pare atât de aproape, dar gândindu‑mă mai bine îmi dau seama cât de insesizabil a devenit totul. Nu mă pot împiedica totuşi să mă gândesc cu drag la toţi amicii mei deveniţi acum năluci îndepărtate parcă cu ani în urmă. De aceea te rog să consideri cele ce‑ţi scriu ca scrisori şi nu ca obiecte cu care să mergi să sorcoveşti stampele şi numismatica dumitale. Nu sunt Ion Ghica şi nu eşti Alescandri (deocamdată, hai să zicem spre consolare). Am îmbătrânit moralmente foarte mult, căci în acest mediu în perpetuă mişcare trebuie să fiu mereu prezent şi treaz spre nu numai a mă menţine, dar şi spre a progresa. Alte pretenţii, alte posibilităţi, agitaţie; nu‑mi caută nimeni noduri în papură dar şi concurenţă permanentă. Dacă pentru dumneata treceam drept om cult, aci sunt doar la medie, dar onorabilă, profitând însă de avantajul pe care mi‑l dă surpriza oamenilor care se aşteaptă să vadă un fel de ostrogot: când apar toată lumea se minunează văzând că vorbesc limbi creştine, că am auzit de Gide şi că ştiu să spun mer­ci beaucoup. Mofturile şi fleacurile sunt aici foarte importante, iar ca să fiu în ton, trebuie să mă pun la punct cu o grămadă de prejudecăţi. Astfel înainte de a fi prezentat contesei de Toulouse‑Lautrec am fost prevenit să nu aduc vorba de unchiul ei pictorul, considerat drept ruşinea familiei. În fond, şi ai mei au făcut la fel cu madam Bulandra! Parisul este un oraş unic şi minunat, îmi pare rău că mi‑am pierdut atâta vreme la Atena; dacă mai stăteam mult acolo mă prosteam definitiv, fără altă soluţie decât să mă agăţ de zestrea vreunei fete de plăcintar sau de măslinar. Aci se poate trăi foarte plăcut, atmosfera Parisului este fermecătoare, nu vorbesc de atmosfera respirabilă care este asfixiantă, plină de gaze, fum şi tot soiul de îmbâcseli. Metroul este uneori un coşmar, bae de abur cu funingine şi mă gândesc cu frică la schimbările subterane de metrou când trebuie să alerg prin catacombe irespirabile.

Dar metroul este singurul sistem graţie căruia se mai poate ajunge la timp undeva, distanţele fiind enorme şi circulaţia maşinilor un iad, numai carambolaje şi ambuteiaje. Prăvăliile sunt foarte atrăgătoare, lumea îmbrăcată cu gust, dar peste tot se văd negri, negrese, algerieni, arabi şi portughezi cam jerpeliţi. Studenţii şi turiştii umblă jumătate ca oamenii şi ceilalţi cum dă Dumnezeu: desculţi, cu buricul gol, cu bărbi, laţe, plete, vezi toate exemplarele posibile şi ajungi să nu mai ştii uneori cărui sex aparţin. Femeile sunt în general foarte nostime; acum constat că Bucureştiul este o bună imitaţie a Parisului, în mult mai mic, cu mult mai mult aer, mai multă verdeaţă şi mai ales mai multă linişte, lucru care nu poate fi apreciat îndestul. Peste tot sunt bodegi cu mese cochete pe trotuar, unde se mănâncă bine, ieftin şi plăcut. Hainele sunt mai pe nimic, la fel articolele tehnice, dar multă lume fiind snoabă se furnizează la magazinele de lux. Cărţile însă, din păcate, spectacolele, chiriile sunt de obicei de o scumpete nemaipomenită. Marile magazine sunt grozave, cu scări rulante peste tot, aşa că de la parter poţi vedea şiruri de oameni care se înalţă nemişcaţi tot mai sus şi mai sus, de la etajul IV la etajul V şi mai departe încă, parcă s‑ar duce în rai, dar de fapt se duc la raionul articole de menaj. Sunt atâtea lucruri de văzut încât nu ştiu cum să mă împart, totul este încântător. Ţine te rog chestia asta pentru tine, la toamnă am de gând să‑ţi trimit un pachet. Ţine‑mă te rog la curent cu ceea ce apare ca literatură, ediţii de clasici sau romane bune, dar mai ales producţia Călinescu, mă refer şi la chestii de istorie literară: eu îţi trimit un pantalon şi dumneata mie un foileton. Scrisoarea pe care mi‑ai trimis‑o mi‑a făcut mare plăcere. Am aflat ultimele jelanii ale lui Otty şi m‑a bucurat mult să aflu de la Mama că te duci din când în când împreună cu sisters (surorile Ghica ale de curând răposatului doctor biolog Grigore Ghica, copiii lui Alexandru Ghica, fostul prefect legionar al poliţiei Capitalei, n.n.), să‑i faci o vizită. Nu ştii cât preţ pune ea pe asemenea lucruri. Mulţumesc pentru mavrofori, dar neaşteptat. Dă‑i te rog vederea asta lui Harnav (Sorin Mărculescu, n.n.). Eu v‑aş trimite de pe acum reviste de studii despre artă şi cataloage de librărie, dar mai mult ca sigur că rămân cu cheltuiala. Eu zic să încercăm, vorba aceea trimiţi un pachet, dar ştii că n‑ajunge. Ce să‑ţi spun că fac, alerg pe la diverse feţe simandicoase spre a găsi ceva, dar sper că nu voi găsi nimic până la toamnă căci aş vrea să mă duc pentru vară în Grecia. Apoi alerg prin muzee, monumente publice, cinemateci, acolo se dau filme bune din trecut, librării şi spre oroarea bunicii mele prin marile magazine unde casc gura până obosesc. Vineri seara, ca toată lumea, mă sui în maşina unuia sau altuia şi plec la câte o reşedinţă de vară mai mult sau mai puţin luxoasă. Ce e prost e că toată lumea are boala jardinajului şi în loc să stea şi să se odihnească, prăşeşte, sapă, altoieşte, eu însă trag chiulul cât pot. Tineretul aci este mult mai rafinat ca în Grecia, studiile băieţilor sunt serioase, francezii au spirit şi haz, se ştie, dar fetele, în afara toaletelor şi coafurilor nu sunt nici mai grozave, nici mai cuminţi şi nici mai stricate ca aiurea.

Dacă ai pile, reuşeşti, nu ştiu dacă ştii asta; aici mulţi papălapţi sunt puşi în situaţii grase unde până la urmă fac faţă, dar îmi amintesc că citisem undeva că nu e nevoie întotdeauna să ai pregătire sau capacităţi deosebite spre a trona la câte un birou. Întreabă‑l te rog pe Vlad (Georgescu, n.n.) dacă poate să‑mi ia şi volumul despre Ştefan cel Mare, ori dacă i se pare că mă întind la caşcaval să‑mi spună. Ce fac împopistraţii şi în ce solstiţiu se află? (băiatul unui doctor din Cotroceni şi prietena acestuia, Grigore Locusteanu, n.n.). Totul ar fi bine şi frumos dacă de exemplu aş putea veni la vară să stau cu voi, dar întotdeauna n‑am nimerit‑o cu exemplele. Şi cu asta basta, e târziu şi ţi‑am scris destul renunţând astfel la o plimbare în apropiata Place Pigalle unde sunt localurile celebre şi rău famate, ca Moulin‑Rouge şi altele, cu strip‑tease şi cu fotografii sugestive la intrare. Fauna care circulă acolo este de mirare, dar pentru mine acum multe lucruri sunt banale şi boatele nu mă interesează. N‑am bani destui pentru cărţi şi n‑o să mi‑i cheltui la strip‑tease, posibilităţi de distracţie sunt însă nenumărate. Peste o lună mă mut din Montmartre, unde stai ieftin dar departe, lângă Place Victor Hugo, dans le XVI‑me, unul din cele trei arondismente chic, în centru şi cu o odaie mai mare, din fericire iarăşi ieftin şi mai ales cu copaci, care sunt aci o raritate. Vezi cât m‑am snobat, dar asta e altă condiţie esenţială (f. frumos!). Ce‑ai zice dacă aş trimite revistele de artă «Oeil» şi «Connaissance des arts» la Stampe? Eu n‑am loc de colecţie şi astfel mă gândesc că le vei putea avea câtva timp. Dar nu umple lumea! Scrie‑mi, dar cu caligrafia dumitale de zile mari, nu cu aceea ineptă de Power‑gas. Al dumitale devotat Mihai.“

Se spune că atunci când omul schimbă locul schimbă şi norocul. Şi aşa este! Cel mai nedescurcat, mai împotmolit şi mai placid funcţionar tânăr al Bibliotecii Academiei era Mihnea Penescu, de altminteri un om cultivat, fără a fi avut însă o pregătire specială. Mihai Sturdza se mira surprins de apariţia sa lipsită de viitor la Paris. Dar şi acolo exista o Bibliothèque Nationale, unde de altminteri l‑am regăsit şi eu peste un sfert de veac, când mi‑a fost dat să ajung pe malurile Senei.

Oricum, Mihnea Penescu nu plecase la Paris într‑o aventură, solicitând paşaportul de la Biroul de paşapoarte fiindcă aşa i se năzărise. Ca şi Sturdza, el plecase prin insistenţe diplomatice depuse de familia sa la care se şi ducea, fără grija zilei de mâine. Tot prin relaţiile acesteia i se găsise şi postul, în mod secret invidiat de Sturdza, a cărui avere din Franţa şi Grecia (moştenirea in spe a Arghiropolilor) vor fi putut compensa din plin precaritatea salarizării unei sinecure de şoarece de bibliotecă!

„Paris, 10 septembrie 1964

Dragul meu,

Mă plimb de nu ştiu câtă vreme cu hârtia asta după mine şi nu găsesc o clipă liberă. Cum crezi că ţi‑aş putea scrie în metrou, după citirea ziarului? E o scuturătură şi o vâjială care, deşi durează ¾ oră la dus şi tot atâta la întors, se petrece în înghesuiala cea mai mare. Aşa că‑ţi scriu de la birou, deşi să te ocupi cu altceva decât treaba este foarte riscant. Se munceşte pe brânci orişiunde, fără a scoate nasul din hârţoage. Plec dimineaţa la 7,15, cel târziu la 7,30 de acasă şi mă reîntorc seara la 10 sau la miezul nopţii, după cum sunt sau nu invitat. De la slujbă ies la 6, dar nefiind timp să mai trec pe acasă, trebuie să fiu fercheş şi lustruit spre a face faţă obligaţiilor serale. De oboseală nici nu se poate pomeni, problema este exclusă de la început.

Mă gândesc amuzat la serviciul de operetă pe care l‑am împărţit o vreme cu tine. Ceainicul care circula între bibliotecă şi secretariat, madam Enculescu turbată prin diferite birouri să‑l beştelească pe unul şi pe altul, pantofii şi fustele care se încercau la şefă, şuetele de la bufet, Nunuţă care progresa pe sub planurile Power‑Gas (este vorba despre un studiu despre Nunuţă Roznovanu, candidat nenorocos la domnia Principatelor, n.n.) şi organizatoarele de ceaiuri care năvăleau peste mine strigând: sau difuzorul cu Bongo cha cha cha… Francezii sunt de o conştiinciozitate care mă uluieşte, nu întârzâie, nu chiulesc, nu pleacă un minut mai devreme. Rezultatele se văd dealtfel; este o prosperitate zăpăcitoare şi multicoloră. Aşa că atunci când îmi spui că nu trebuia să plec etc., n‑ai dreptate decât pe plan afectiv, căci cu dorul şi cu fibra voi rămâne cât voi trăi; altfel însă călătoriile şi ţările străine deschid capul şi mintea, constituie o experienţă interesantă şi necesară, dar uneori penibilă.

Te felicit pentru numirea ta ca expert la maşinile de răsucit naftalină, văd că te inspiră. Ce face Gelu? I‑am scris de mult o lungă scrisoare, poate că n‑a primit‑o. La fel şi Harnav (Sorin Mărculescu, n.n.) a amuţit di tăt. Îţi mulţumesc pentru lunga scrisoare şi pentru pachetul masiv de cărţi; nu ştii ce plăcere mi‑au făcut. Am alte rugăminţi pe lângă adresa Danei Ştefănescu pe care nu vrei cu nici un chip să mi‑o dai. Fă te rog rost cum ştii de Literatura premodernă a lui Piru, cum şi de Regiunea Bacău care a apărut sau trebuie să apară la Editura Meridiane. Mama nu le‑a găsit. La fel, văd că nebunul Ioanide publică în continuare „Studii de istorie literară şi folclor“. Scoate‑mi te rog de acolo, din ultimile numere, contribuţiile sale biografice şi dacă e vreun articol biografic‑literar despre un scriitor al secolului trecut, tot aşa te rog trimite‑l. Te rog să isprăveşti cu ipostazele de om dezinteresat, n‑are nici un rost să cheltui în neştire. Spune‑mi ce vrei, am de exemplu o sursă de cămeşi cadrilate de toată frumuseţea. Pantalonii aici sunt de bună calitate, te asigur, spune‑mi cum îi preferi, cu sau fără manşetă, lungi, scurţi, numai spune‑mi.

A apărut Mihnea Penescu, dar n‑am reuşit să‑l văd încă. De băiatul ăsta poţi fi sigur că slujba pe care a avut‑o n‑o va găsi nici pe departe aici. În principiu nu mă pot plânge, dar tot nu m‑am aclimatizat pe deplin. Trebuie să‑mi fac o bază şi nu e uşor într‑o lume care nu te cunoaşte, nu‑şi bate capul cu tine şi în care nu devii interesant decât atunci când ai bani foarte mulţi. Esenţialul este că am pornit‑o bine.

Am terminat cu dumneata pentru moment. Dă‑i te rog vederea asta lui Vlad împreună cu cele mai distinse salutări. Ştii cum se termină scrisorile aici? «Et je vous prie de croire, Monsieur, à l’assurance de mes sentiments les meilleurs» sau «Agréez, cher Monsieur (asta când îl cunoşti) l’expression de ma haute considération». Te rog să alegi din aceste două fraze goale pe care dacă le‑ai omite eşti un om mort. Al tău, Mihai. Spune‑i, domnule, lui Harnav să‑mi dea două‑trei amănunte de la traducători.“

La orice om normal, desprinderea de matrice nu se poate face brusc. Preocupările, interesul faţă de cele rămase în urmă sunt încă vii. Dovadă frecvenţa şi conţinutul scrisorilor lui Mihai în primii ani după ce a părăsit România. Pe lângă interesul lor complex, ele prezintă şi unul psihologic.

Angajarea lui la Renault reprezenta şi o virtuală posibilitate de a vizita ţara, căci fără să vrea soarta l‑a adus în situaţia de a împlini recomandarea „organelor noastre dragi“ făcută cu ocazia „turului României“, înaintea plecării în Grecia, anume aceea de a‑şi ajuta ţara dacă va avea posibilitatea. Şi a avut‑o atât la Renault, dar şi mai târziu când lucra la oficiul de relaţii cu oaspeţii străini ai Ministerului de externe francez, calitate în care l‑a însoţit şi pe de Gaulle în România, după cum reiese din scrisorile de mai jos.

„Paris, 19 noiembrie 1964

Dragul meu, am câteva clipe libere şi‑ţi scriu pe această hârtie imposibilă. Îţi mulţumesc foarte mult pentru scrisoarea din 28 oct., pentru Arta în epoca lui Ştefan cel Mare (superbă lucrare) pentru buletinele de editură şi mai ales pentru faptul că eşti atât de drăguţ faţă de mama, o plimbi, o scoţi la aer şi‑i arăţi schelete (aluzie la vizitarea şantierului neolitic al lui Cantacucu de la Cernica, despre care am pomenit în vol. I, n.n.). N‑am primit Literatura premodernă a lui Piru, probabil că n‑ai trimis‑o. Săptămâna viitoare mă duc să‑ţi iau un pantalon conform dorinţei tale. Îl voi cumpăra lung, căci ai uitat să‑mi spui dacă‑l vrei lung sau scurt. Mă bucură foarte mult noua situaţie a lui Harnav (Sorin Mărculescu trecuse în fine de la traducătorii de la IPROCHIM ca redactor la Editura Univers, n.n.), de acum înainte va scoate plagiate în ediţii de lux. Ştiam dealtfel acest lucru ca şi vestea morţii bietei Sanda Lorenţi de la… Aurora economică (Aurora Leicand, traducătoarea lui Faulkner, pornită de la IPROCHIM în lumea largă, n.n.) care mi‑a scris de la Roma.

A avut nişte aventuri rocamboleşti:  trebuia să meargă în Israel, dar la Napoli a fugit de pe vapor, numai cu rochia de pe ea şi a nimerit la o amică din Roma. Acum se luptă să‑şi aranjeze situaţia nelegală şi mai ales ne‑economică; este fleoşcăită şi foarte mirată că nu vede câini cu colaci în coadă. Mi‑a scris pentru a mă ruga să‑i găsesc o situaţie şi să‑mi spună cât de mult m‑a admirat întotdeauna etc.. I‑am spus că nu am nici o trecere şi nu i‑am putut da altceva decât sfaturi (în cele din urmă, când Vlad Georgescu a devenit director la Europa liberă, secţia română, printre alţi rescapaţi printre care se număra Mihai însuşi, a angajat‑o şi pe Aurora economică română, precum îi spuneam noi la IPROCHIM, n.n.). Aici există nu handicapul putreziciunii nesănătoase, ci acel al vârstei; când ai peste 45 ani eşti un caz aproape disperat. În fine, sper că s‑o aranja. Mihnea Penescu a avut un noroc unic (e la Bibliothèque Nationale, leafă foarte mică, dar ore puţine şi la alegere. Pe deasupra, lume foarte simpatică). În sfârşit, după lupte seculare, m‑am căpătuit şi eu, n‑aş fi crezut niciodată că va dura atât. Am intrat la Renault, la , ceea ce înseamnă că mă voi ocupa de relaţiile acestei firme cu străinătatea. Va mai trebui ca atare să mai studiez drept comercial, taxe vamale etc., dar am avantajul nepreţuit al limbilor străine, ceea ce peste câteva luni îmi va permite să călătoresc pe seama firmei, poate chiar şi în cabinetul dumitale. Francezii sunt în genere incapabili să înveţe altă limbă decât franceza, cunoştinţele mele au stârnit o oarecare neîncredere la început. Voi începe noua slujbă la 1 dec., încep la 8 dim., termin la 6 seara, cu o oră liberă la prânz. Este un orar de tortură, noroc cu sâmbăta liberă şi cu leafa bunicică, mai ales pentru început. Unde pui că e în afara Parisului, două metrouri şi un autobuz. Va trebui să mă mut înspre acolo, acolo fiind Neuilly, cel mai şic, dar şi cel mai scump foburg al Parisului; seamănă oarecum cu Cotrocenii (zic oarecum). Dar, ce să mă plâng, este bine, avui noroc. Nu‑ţi pot spune în câte locuri şi la câte feţe simandicoase am colindat de când sunt aici: numai promisiuni încântătoare şi vorbe goale expuse în felul strălucit al francezilor. Slujba asta am găsit‑o din întâmplare, printr‑un lanţ de şase persoane dintre care nici una nu o cunoştea personal pe cealaltă. Aşa se face că am în sfârşit o situaţie. Acolo unde am lucrat astă‑vară nu era decât conţopeală. Trebuie să‑ţi spun că talentele mele au stârnit mare interes, mult mai mare decât în ţara natală; am început pertractări editoriale. Cred că Nunuţă va apare în englezeşte peste ocean. Va trebui să compun o prefaţă la o lucrare de istorie medievală, deşi am mult material la Paris te voi ruga eventual să‑mi asiguri dactilografierea unor articole din reviste româneşti. În schimb te voi acoperi cu pantaloni de n‑ai să mai ştii pe unde să scoţi mâneca. Cred că nu ştii că m‑am repezit acum zece zile în trenul de Madrid unde am petrecut o săptămână cu adevărat de neuitat. Prado, Toledo, Escorial, palate şi muzee mult mai frumoase ca în Franţa. Nu‑mi trimite te rog Pescuitul în România. M‑ar interesa în schimb Istoria istoriografiei române sau aşa ceva, care trebuie să apară. Al tău cu drag, Mihai. Atacă‑l te rog pe Năsturel şi roagă‑l să‑ţi dea pentru mine câte un extras din recentele sale lucrări despre Ţările Române şi Muntele Athos şi despre Moldova şi Crimeea“.

În vreme ce la vest de „eden“ o ţară întreagă, Franţa, sora noastră de „giantă latină“ se cufunda într‑o formă a luptei de clasă interzisă nouă, pe malurile Dâmboviţei se petrecea în bairame şi revelioane, întru ospitalitatea cărora familia Dan şi Ioana Berindei plus copiii (Ruxandra şi Mihnea) excela, vestea acelor reuniuni ducându‑se în tot oraşul spre a stârni invidia celor ce nu erau invitaţi (casa din str. Carol Davila nu putea cuprinde mai mult de 60‑80 persoane). Scrisoarea care urmează ar putea purta titlul de „Lupta de clasă ca petrecere“!

În fine se încheiase şi comedia pantalonilor! Această pantalonadă care consta din trimiterea în trecut, dar şi în viitor a numeroase pachete de cărţi ce aveau să‑i formeze lui Sturdza o frumoasă bibliotecă pariziană, nu avea drept scop recompensa mult trâmbiţată, care nu mă interesa, cum nu mă interesau nici cărţile ori revistele apărute acolo, pe vremea aceea ele sosind în număr mare la Biblioteca Academiei. Scopul acestor trimiteri era de a‑l dota pur şi simplu cu un material bibliografic de care avea nevoie şi care, în virtutea amiciţiei, nu se cerea în nici un fel recompensat. De aceea mare mi‑a fost mirarea şi amuzamentul când dna Sturdza mă anunţă că a primit ceva de la Mihai pentru mine. La Sturdzeşti verbul a da e rar folosit! Era vorba de o pereche de pantaloni electrizanţi, din plastic foarte aspru şi incredibil de lungi, precum şi de o cămaşă egal de înţepătoare dar remarcabil de scurtă (ar fi ieşit mereu din pantaloni). Dacă pantalonii erau „pe gratis“, pentru cămaşă însă mama „prinţului de lapte“ mi‑a cerut o sumă cu care‑mi puteam achiziţiona patru, din lână fină, la Bucureşti. Dar calul de dar nu se caută la dinţi, ci te cauţi frumuşel încă o dată în pungă! Ambele obiecte vestimentare le‑am făcut cadou unor depozitari din Bibliotecă, cu busturi şi picioare corespunzătoare! Astfel am urmat întocmai recomandarea de mai jos pe care am reţinut‑o ca pe un precept al moralei comportamentale a civilizaţiei de consum: „Să‑ţi îngrijeşti pantalonii!“ (poate un atavism al groazei de a nu rămâne cu curul gol!).

„12 ianuarie 1965

Dragul meu, îţi scriu de la birou, în pauza de la prânz spre a‑ţi mulţumi de scrisoarea trimisă în ziua de Crăciun. Bine ai făcut că ai poftit‑o pe Ioana (Ghica) la revelionul epocal, singura dorinţă pe care o mai am este să aflu cum a fost acel revelion şi cum v‑aţi distrat. Sper că bini. Te rog nu uita să dai felicitările şi să‑ţi îngrijeşti pantalonii. Deocamdată asta este. I‑am scris o misivă consistentă Ioanei (Ghica) spre a‑i descrie cum se petrece la bairamele de aici. Sper că a primit‑o, dar deocamdată nu ştiu nimic.

Cred că nu ştii că, năpădit de mizerii şi greutăţi, am practicat o formă a luptei de clasă şi anume greva. A fost o grevă generală care a paralizat Parisul, când spun paralizat apoi înseamnă că vreme de 24 de ore nu mergeau nici metroul, nici autobuzele, nici CFR‑ul francez, nici poşta. Apa nu curgea; lumină la fel, nu s‑a făcut decât a doua zi.

Semnalizarea circulaţiei fiind electrică, nu funcţiona nici ea, Place de la Concorde, pentru o dată, nu mai era o vastă aiureală, ci un ambuteiaj nemaipomenit. Toată lumea claxona şi se apostrofa. În general, circulaţia maşinilor particulare se făcea cum dădea Dumnezeu, taxiurile însă făcând excepţie, erau şi ele în grevă. Am văzut haosul cu ochii mei şi o uriaşă capitală aruncată în întuneric de la o clipă la alta. Numai că, francezii fiind deştepţi, s‑a nimerit ca greva să cadă din întâmplare într‑o vineri – sâmbăta fiind nelucrătoare, iar Duminica fiind sărbătoare legală, toţi greviştii şi‑au luat maşina şi au pornit‑o la ţară să petreacă aceste clipe de revindecare la aer curat, împreună cu familia. În Paris existând o maşină la patru locuitori, îţi dai seama câtă lume şi‑a luat valea, pentru că şi patronii, a căror maşină este oricum luxoasă, nu s‑au dat nici ei înapoi de a pleca la ţară, unde au vile şi grădini cu trandafiri. Eu însă, făcând parte din cea mai oropsită categorie, aceea a celor fără de maşină, am simţit din plin nedreptatea acestei lumi şi am fost obligat să fac şase kilometri pe jos până la un amic (Flondor Miona şi Radu Miclescu, n.n.), locuind Bd. St. Germain, care, deşi grevist şi el, mă poftise la un dineu snob unde am mâncat pateu de căprioară şi am băut    Bordeaux din cel mai fin, la lumânări de spermanţet, ca pe vremea bombardamentelor. În sfârşit, ce să‑ţi mai spun, utemist am fost, optimist sunt. De obicei se întâmplă să fiu jemanfişist, în fiecare vară sunt vilegiaturist. Acum, iată, m‑am pomenit grevist. Rămâne să mai fiu adventist, poate chiar liber‑schimbist, cine ştie, şi voi fi cunoscut toate ipostazele posibile ale unei vieţi omeneşti. Al dumitale devotat, Mihai. Nu mi‑am cumpărat nimic, în schimb le‑am luat Ruxandrei, Ioanei şi Oanei câte ceva. Urmează Dundy (toate aflate acum la vest de «Eden»: Ruxandra Racoviţă, Ioana Ghica, Oana Gheorghiu şi Dundy Botea, n.n.)“.

Relaţiile comerciale reluate cu Occidentul după plata (se va vedea cum) a datoriilor pretinse de societăţile şi cetăţenii occidentali ca urmare a naţionalizării bunurilor lor din România erau dublate în acea epocă de liberalizare relativă de un flux al pachetelor alimentare sau cu îmbrăcăminte care venea dinspre vest de „Eden“ în România şi nu numai aici unde, faţă de restul „lagărului“ avusese loc doar o superficială şi trecătoare destindere. Erau anii în care colegii şi mărimile academice făceau totul spre a mă împiedica să public în revistele de specialitate din ţară. Mi‑am putut trimite atunci studiile în Occident, fără cenzură, direct prin poştă, cu taxe care azi îmi par ridicol de mici. Am debutat deci ca om de ştiinţă în Occident, în Spania, în 1962, cu un mare studiu umplând aproape un număr din revista hispanică „Numisma“. Abia mai târziu şi încetul cu încetul am fost „acceptat“ şi în ţară. Dar tuturor acestor avataruri ştiinţifice, datorate în primul rând invidiei şi dihoniei lui Pippidi şi Condurachi şi ale trepăduşilor lor de care nu mai puteai avea loc, le va fi dedicat un capitol special.

Iată încă o scrisoare a lui Sturdza din care reiese intensul schimb de publicaţii româneşti contra ceea ce era mai ieftin acolo şi care pe mine nu mă interesa deloc: îmbrăcămintea, căci şi aici se găseau multe lucruri de bună calitate, frumoase şi ieftine. Aş fi dorit să capăt de acolo anumite cărţi (manuale, dicţionare de specialitate) dar acelea erau enorm de scumpe faţă de cele pe care le expediam eu contra unei taxe derizorii. În acei ani Academia căpătase însă un fond valutar pentru achiziţionarea de cărţi destinate oamenilor de ştiinţă, putând să comand trei titluri pe lună, cu plata în lei, care era accesibilă. Am profitat copios de această facilitate, graţie bunăvoinţei funcţionarei căreia i se dăduse în grijă atare treabă, oarecum confidenţială fiindcă valuta nu se putea întinde precum caşcavalul topit.

„Paris, 2 aprilie 1965

Dragul meu,

Când ai dreptate, ai dreptate, nu am altceva de făcut decât să recunosc că rău am făcut nerăspunzându‑ţi.

Ţi‑am primit de mult cărţile şi mi‑au plăcut foarte mult. Nu ştiu cum se face, nu numai că nu ţi‑am mulţumit, dar că nici nu ţi‑am scris de atâta vreme. Aş fi putut cel puţin să‑ţi confirm prin mama despre primirea pachetului.

Aştept cu nerăbdare coletul următor să văd ce conţine. Te rog însă să nu‑mi trimiţi lucrări gen şi greco‑latine, căci nu numai că nu am când să le citesc, dar mă împovărez în spaţiul restrâns şi neorganizat de care dispun. Vreau să am cât mai puţine lucruri de cărat după mine (Nu lua în nume de rău ceea ce‑ţi spun, dar vreau să mă limitez la cărţi de istorie şi istorie literară). Văd că atâta vreme cât nu se poate constata la faţa locului ceea ce înseamnă enormitatea, agitaţia şi lipsa de timp a Parisului, omul rămâne cu ideea că Parisul e un fel de Bucureşti mai luxos şi mai comod, ceea ce este departe de a fi adevărul. Avantajele sunt altele, dar timp nu e deloc. De aceea n‑am reuşit de patru luni să mai calc pe la Bibliothèque Nationale, după cum nu‑mi stă în puteri, deocamdată (zic deocamdată) să fac ceva în ceea ce priveşte cursurile universitare de care‑mi vorbeşti – nu atât din lipsă de timp, căci timp aş fi găsit dacă ştiam că am vreo şansă. Dar n‑am pierdut speranţa, totul în general merge bine, dar foarte, foarte încet.

Îi trimisesem Ruxandrei, acum trei săptămâni, printr‑un inginer coleg cu mine care s‑a dus la Bucureşti, un colet adresat mamei şi conţinând o rochie pentru Ruxandra. Inginerul a fost bolnav şi a stat cinci zile la spital, destul ca să se fure rochia din bagaje, sau la spital sau la hotel. Acum s‑a întors şi spune peste tot că românii sunt hoţi etc., îţi închipui ce impresie bună face şi cât mă plictiseşte toată treaba asta, fără să mai vorbesc de banii cheltuiţi degeaba într‑o prăvălie de lux; voiam să‑i fac fetei un cadou frumos!

Mă voi duce sâmbătă să‑i cumpăr altă rochie; am tras concluzia că femeile mă costă scump. Obrazul se ţine cu cheltuială: am început, în sfârşit, să scot fete seara în oraş ca să întorc politeţuri simandicoase cu invitaţii la baluri şi mese alese. Dar aici nu se mai rezolvă lucrurile cu o cafea la Nestor, ci cu un dineu într‑un local scump, mă îngrozesc când vine nota. Am început să am apucături franţuzeşti şi mă surprind gândindu‑mă într‑un fel meschin şi zgârcit. Nu ştiu ce s‑a ales cu Ioana Ghica, te rugasem s‑o întrebi ce s‑a întâmplat cu ea, de ce nu mi‑a răspuns la lunga scrisoare de Crăciun (în timp ce sora ei Safta se căsătorise cu un coleg geolog şi trăiau fericiţi pe dealuri şi pe munţi, vara şi iarna, biata Ioana, care semăna perfect cu Ion Ghica, scriitorul, nu putuse urma o facultate, fusese asistentă medicală, se căsătorise cu un doctor de la care a avut un băieţel; tânărul doctor pe care l‑am cunoscut şi era un om cumsecade şi blând s‑a prăpădit fulgerător din pricina unui cancer, Ioana trebuind să‑şi crească singură copilul. A făcut apoi Facultatea de filologie, secţia franceză, şi în cele din urmă, nu ştiu în ce chip, a emigrat în Canada, pe la începutul anilor ’70, n.n.). Altă figură este Gelu, căruia i‑am trimis de mult două pachete de cărţi pe numele lui, la revista «Contemporanul». Nu mi‑a scris o vorbă, aşa că stau pe loc cu alte două pachete.

Sper că veţi aranja un dans pentru Lala (sora lui Mihai, n.n.), dar ceva bine făcut, nu varză. Dacă mai ştii ce se întâmplă la blocul 2; scrie‑mi ce mai fac Stâncescocica, dna Munteanu etc.. Dacă regret ceva, apoi aceasta este atmosfera pe care o aveam la IPROCHIM, cu Lizi ca şefă. În majoritatea întreprinderilor de aici, cu excepţia acelor internaţionale, este o atmosferă de cutie cu scorpioni, românii sunt oameni buni şi veseli, crede‑mă!

Am fost foarte impresionat de seria de morţi care s‑a petrecut la Bucureşti. Cu toată marea admiraţie pe care am păstrat‑o lui Călinescu, trebuie să spun că tendinţa pe care o avea de a epata publicul vorbind despre cărţi pe care era sigur de a fi singur posesor, nu ar face aici nici un efect. De ex., să‑şi înceapă André Maurois o cronică spunând «am în mână ultima ediţie a lui Petit Larousse» etc. etc. etc., căci aici găseşti ultimele ediţii din orişice, d‑apoi să te grozăveşti cu Larousse. Dar oricum, trebuie să recunosc că felul de a gândi al lui Călinescu a avut o mare influenţă asupra mea, şi, în amintirea cultului acum pierdut pe care l‑am păstrat ani de‑a rândul pentru el, i‑am păstrat fotografia şi elogiul funebru publicat în «Scânteia» şi le voi încadra când voi avea o locuinţă ca lumea. În altă ordine de idei, află că Nunuţă partea întâia a plecat în America, să văd ce‑o ieşi. Aurora economică şi‑a luat valea de la Milano în Germania, de unde, peste zece zile, mă anunţă că va trece prin Paris, s‑o plimb prin acest mare oraş unde n‑are alte cunoştinţe decât pe mine. Fac pe mortul şi mă rog seara să nu fiu descoperit de această pisăloagă, ea îmi lipsea. În sfârşit, te asigur că de cum voi avea ocazia sar pe ea: am început să frecventez divanişti notorii, dar chestiile trebuie să vină încet, entre la poire et le fromage, căci dacă dai buzna peste lume cu doleanţe, se dărâmă şandramaua atât de greu clădită.

Cel mai sigur mijloc de a nu ajunge la nimic în această lume îmbuibată este să‑i dai impresia că ai avea nevoie de ceva: imediat îţi întorc spatele. De aceea îmi zic rabdă inimă şi taci, că‑mi văd ceasul venind, dar încet. N‑am avut de înfruntat de când sunt atâtea greutăţi câte au fost în primul an de Occident, când toate iluziile şi speranţele mele s‑au lovit de zidul celei mai nemiloase indiferenţe. Dar, după un an, ceea ce la urma urmei nu e mult, s‑a isprăvit: acum cunosc lecţia, ştiu ce am de făcut şi mă simt bine. Dă te rog mamei un telefon fulger să‑i spui că umbrela bleu e pentru Miza (Artemiza era una din verişoarele lui Theodorescu, plecată de mult în Germania, n.n.). Al tău cu drag, Mihai.“

Relaţiilor comerciale le‑au urmat cele culturale, în special cu Franţa. Iată descrisă de către acelaşi epistolograf o reprezentaţie a Teatrului de comedie din Bucureşti cu Rinocerii, la Paris.

„Paris, 24 mai 1965

Dragul meu,

Ai într‑adevăr cea mai mare dreptate. În momentul primirii pachetului de cărţi trimise de tine, mă grăbeam cu diferite treburi şi l‑am lăsat să zacă până a doua zi seara. Nici atunci însă nu m‑am uitat prin toate, ci doar la acelea care mă interesau în mod special, deci nu la volumul de numismatică. Apoi, luat de vârtejul ocupaţiilor, m‑am obişnuit cu vederea volumului în cauză şi nici nu mi‑a venit ideea măcar să‑l deschid. Iată deci cum se face că a trebuit să treacă atâta vreme până să aflu că eşti autorul unui studiu, fapt pentru care te felicit. Este un succes apreciabil, nu pot însă să‑mi dau părerea, nefiind specialist. Tot aşa am neglijat să te felicit pentru căsătoria surorii tale pe care n‑o cunosc, dar dat fiind că eşti mulţumit, mă bucur la rândul meu.

În ceea ce o priveşte pe sora mea cred că este inutil să mai spun cât de încântată s‑a reîntors de primirea pe care a găsit‑o la Bucureşti. Cred că ospitalitatea românească este aproape unică în felul ei şi după cât mi‑am dat seama ai ilustrat‑o din plin.

Am avut şi eu parte de o vizită, dar mult mai puţin plăcută, aceea a Aurorei economice care cutreeră Europa în căutare de chilipir. Asta încă n‑ar fi nimic, chilipirul fiind ţinta vieţii noastre pe pământ, dar Aurora economică s‑a depăşit pe ea însăşi. Din luna octombrie de când a apărut în Italia, a dat dovadă de un talent neîntrecut în a bate la toate uşile, la toate asociaţiile, la Crucea Roşie, la Sionişti, la maicile catolice, la sinistraţi, la refugiaţi. A călătorit la Roma, la Geneva, la München, acum la Paris, mereu invitată la persoane pe care nu le cunoştea personal, înjurându‑i pe români la evrei sau pe «ovrei» la creştini, după cum era cazul. Toate călătoriile i‑au fost plătite, n‑a cheltuit un ban. Bravo ei, la urma urmei, căci bani n‑are, nici familie, este singură de tot. Dar, venind la Paris tot atât de hotărâtă să tapeze lumea, a căzut peste mine: «hai, nu vrei să mă plimbi la Notre‑Dame, ce‑ai zice să‑mi arăţi un restaurant tipic franţuzesc?… nu ţi‑ar place să mergem la operă?» şi tot aşa înainte.

La care eu am instalat‑o pe terasa unui şi i‑am spus că sunt foarte ocupat, ceea ce aşa şi este, apoi i‑am comandat un coca‑cola. — «Nu, ştii că mai mult îmi place cognacul!» I‑am oferit deci un cognac. Apoi, ce i‑a venit în gând, închipuindu‑şi că de când sunt la Paris m‑am făcut mâncător de evrei, începe să mi‑o înjure pe Lizie. Lucrul nu mi‑a plăcut mai ales că, pe lângă şefii de aici, Lizie era pâinea lui Dumnezeu. În sfârşit, am scăpat de ea cum am putut mai repede, nu fără însă a‑i plăti taxiul spre o destinaţie pe care n‑am aflat‑o decât o săptămână mai târziu, când un evreu din Bucureşti mă întâlneşte la slujba de Înviere şi mă întreabă ce fel de persoană e Aurora Leicand, care a căzut la ei în casă spunând că n‑are unde să stea şi că e prietena unei vagi cunoştinţe.

Dar îţi scriu nu pentru a‑ţi vorbi despre Aurora economică, ci de reprezentaţia teatrală a Rinocerilor dată de Teatrul de comedie faţă cu reacţiunea. Există aici Teatrul «Sarah Bernard» pe Quai du Châtelet, unde în fiecare an în luna mai se dă un ciclu numit «Le Théatre des Nations» la care iau parte trupe din lumea întreagă. Acum câteva zile văd la gazetă că vine trupa de la Bucureşti. M‑am dus la prima reprezentaţie, aceea cu Rinocerii dat fiindcă în celelalte seri nu eram liber sub nici un cuvânt. Care nu mi‑a fost mirarea, păşind sub intrare, să văd cea mai incoruptibilă asistenţă pregătindu‑se să‑şi ocupe locurile, dar mai ales să se învârtă prin foyer spre a vedea cine mai este. Pe lângă câţiva invitaţi francezi, vreo trei‑patru critici teatrali şi vreo duzină de studenţi parizieni, toată adunarea, în proporţii de mai bine de trei sferturi, vorbea româneşte. Dar, în afară de acest factor comun, totul mă înmărmuri. Alături de personalul ambasadei române sau de delegaţi veniţi în misiuni oficiale de la Bucureşti, sosea pe Quai du Châtelet toată emigraţia de la Paris, de la cei mai virulenţi şi crânceni duşmani ai republicii populare până la epavele exilului sau, dimpotrivă, la reuşitele acestuia. Pentru prima oară cu ocazia Rinocerilor mi‑am dat seama de adevărul adagiului care spune că . Extremele nu numai că se atingeau, dar se îmbulzeau în învălmăşeala cea mai mare. Mă pregăteam să savurez acest spectacol într‑adevăr unic, dar cunoşteam prea multă lume spre a putea rămâne de o parte. Am dat dovadă de o totală lipsă de principialitate, salutând când dreapta şi când stânga, fie evocând amintiri plăcute de la facultate cu Balaci, sau de la ceaiurile dansante cu cutare dintre actorii români pe care îi cunoşteam, fie aranjând un week‑end cu compatrioţi de‑ai mei care s‑au ajuns, dar la Paris. Eugen Jebeleanu faţă (sau mai degrabă spate) cu Virgil Ierunca, distinsul intelectual Jean Livescu faţă cu madam Gafencu, tovarăşul Burtică (secretarul ambasadei) faţă cu principesa Brâncoveanu etc.. Ca pentru a consacra această confuzie cumplită dintre ciocoii vechi şi noi, doamna Eugène Ionesco, cunoscând pe toată lumea şi îmbrăcată într‑o superbă rochie de seară cu totul şi cu totul daurită, circula de la unul la altul cu intenţia evidentă de a face în aşa fel încât fiecare să se simtă în largul său. În fine, toată această asistenţă, purtându‑şi sentimente puţin prieteneşti şi dispreţuindu‑se reciproc, îşi ocupă locurile spunându‑şi în caz că deranja vecinul. Vecinul era tot român, dar dată fiind deosebirea de opinii tot românul se făcea că avea vecin francez, deci spunea cu accent francez.

Departe însă de a da cu ouă clocite în artiştii emeriţi, reacţiunea prefăcându‑se a fi exclusiv franceză, se sculă toată în picioare spre a asculta imnul RPR. Artiştii emeriţi la rândul lor, prefăcându‑se a fi jucat în faţa unui public exclusiv francez, vor scrie fără îndoială în momentul reîntoarcerii la Bucureşti că au cucerit opinia pariziană. Fapt este că Teatrul de comedie este bun, fără a fi strălucit. Spre mirarea mea, Beligan a fost remarcabil de slab, lucru subliniat de critică. Cea mai simpatizantă critică a dat‑o Le Figaro. Le Monde a fost dimpotrivă decepţionat. După spectacol o bună parte din asistenţă se repezi în culise şi cabine unde avură loc îmbrăţişări tipic româneşti.

Acum mă duc să‑mi văd de treburi şi te salut nu fără a‑ţi aminti că vă rugasem (pe mama, pe tine sau pe Vlad) să‑mi cumpăraţi biografia apărută nu de mult despre Alecu Russo. Cred că aţi uitat. Dacă‑l vezi pe Gelu, citeşte‑i prezenta. Am nişte cărţi puse bine pentru el, dar câtă vreme nu‑mi scrie nu‑i trimit nimic. Nu uita te rog, întreab‑o pe Dundy dacă a primit vreodată scrisoarea lungă trimisă de mine în martie, unde‑i povesteam cum am întâlnit‑o pe mătuşa ei Riri dirijând pe rue de Rivoli încărcarea unei somiere pe acoperişul unei maşini. Am impresia că n‑a primit scrisoarea. Al tău amic, Mihai.“

Cititorul se va întreba în chip firesc de ce autorul prezentelor pagini a îndurat decenii de‑a rândul gustul deseori amar al eternităţii comuniste (până la eroica demoliţiune gorbacioviană nimeni, în afara vârfurilor supreme ale supraputerilor, dar absolut nimeni nu‑şi putea imagina că ciuma roşie se va putea stinge vreodată) şi ca atâţia alţii nu şi‑a luat şi el lumea în cap înspre vest de „eden“.

Răspunsul e foarte simplu. Un poltron dintre aceia ce se numără cu carul pe la noi ar invoca drept motiv imensul său „patriotism“, bătându‑se cu pumnul în piept până a şi‑l găuri în dreptul inimii. Nu. Am fost întotdeauna un cosmopolit şi un european care n‑a confundat patriotismul cu opţiunea politică avantajoasă. Cum s‑a văzut, eram occidental prin structură, de mic copil. Nu eram însă un materialist. Câtă vreme nu eram sigur că‑mi pot satisface aici pasiunea (studiul antichităţilor greco‑romane) m‑am interesat de unele posibilităţi de a părăsi această ţară pentru Grecia. Ştiam însă de la părinţii mei (cu multă vreme înaintea lui Sturdza, inadmisibil de şocat de Occident şi vădind un surprinzător provincialism atavic în sensul recrutului care când pleca din sat la oaste îşi închipuia că ajunge pe cealaltă lume) că acolo mentalitatea era infinit atunci mai mult decât azi mai noneuropeană decât în România, la data plecării lui Mihai. După ce ratasem în 1948 posibilitatea de a‑mi face studiile în Anglia (de unde nu m‑aş mai fi întors într‑o Românie cedată ruşilor), mi se părea stupid să mă îndrept către o altă periferie a lumii civilizate occidentale.

Când Vianu mi‑a deschis perspectiva de a publica la Cabinetul numismatic mii de piese inedite de mare valoare materială şi ştiinţifică pe care nicăieri în Occident nu le‑aş fi întâlnit ori nu aş fi avut acces la ele, m‑am decis să rămân aici, fie ce‑o fi! Am plătit scump această opţiune, numai că spre deosebire de alţii eu mi‑am făcut meseria la un nivel inaccesibil altora din spaţiul mioritic şi cu deceniile am ajuns a fi cunoscut în lumea ştiinţifică occidentală.

Aveam tot mai mult şi în chip tot mai cert presentimentul că graţie operei mele voi ajunge să văd Occidentul, să văd muzeele ale căror exponate le ştiam pe dinafară din cărţi, în fine să mă împlinesc prin cunoaşterea imediată a cosmosului artei şi culturii. Zeii mi‑au răsplătit faptul că le închinasem pasiunea şi munca întregii mele vieţi. În ultimii ani dinaintea prăbuşirii vechiului regim (1986‑1989) m‑am cufundat de mai multe ori şi pentru răstimpuri mari în apele binefăcătoare ale culturii şi mentalităţii occidentale. Toţi cei pe care i‑am cunoscut acolo se mirau cât de firesc şi instantaneu mă încadram acelei lumi, ca şi cum aş fi trăit acolo toată viaţa; traversând de zeci de ori diverse graniţe occidentale, nu mi‑a fost niciodată solicitat paşaportul!

Eu am trăit numai fizic în România, în mijlocul unei anumite lumi din România. După moartea profesorilor mei şi exodul prietenilor şi cunoştinţelor, am preferat să mă consider exilat în ţară, marginalizat cum am şi fost de facto 13 ani (1977‑1990), decât să mă alătur fluxului general care a rămas şi va rămâne pentru foarte multă vreme aproximativ acelaşi. De aceea, ca european, doresc ca trupul meu să fie dat pradă flăcărilor şi nu viermilor acestui pământ a căror scârbavnică muşcătură o cunosc prea bine din timpul vieţii; nădăjduiesc deci ca unul ce s‑a ţinut cât mai departe de atare „oameni“ să fie cât mai aproape de zei!

În Occident aş fi devenit, dacă plecam foarte tânăr, adică în epoca exodului din „Eden“, cel mult un funcţionar poliglot şi nimic mai mult! Am ales drumul ocolit al răbdării şi riscului care m‑a dus în punctul şi situaţia ce mi‑o doream, mizând pe eternitate şi asumându‑mi riscurile „posteriorităţii“ lucrurilor omeneşti dintre care unele sunt ef hemín, iar altele kè ouk ef hemín (expresie stoică: „în puterea noastră... şi nu în puterea noastră“).

Zeilor trebuie să le mulţumesc pentru toate acestea şi acelor oameni dragi dispăruţi prematur, care mi‑au înlesnit primii paşi, dar de sprijinul cărora am fost din păcate prea repede lipsit.

gust-et-2

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2

cronici-250x500