Gustul eternității II

REVERSUL MEDALIEI

Dispariţia lui Vianu a însemnat o cădere în prestigiu a Bibliotecii Academiei. Vulgul funcţionărimii mărunte în consunanţă cu o direcţiune de aceeaşi teapă i‑au obligat pe cei ce aveau o ţinută intelectuală să plece spre alte instituţii unde şi‑o puteau folosi. Eu am fost cel din urmă după migrarea lui Cândea, Duţu şi a fetei lui Victor Papacostea. 1964 însemna deschiderea închisorilor politice. Dinu Pillat s‑a întors la al său Institut condus de Călinescu, omul spectacol, Cornelia, soţia lui, a redevenit din Filipescu pantofarul (cotizant din ilegalitate al partidului comunist) Pillat şi a migrat la Institutul de istoria artei de unde fusese trimisă la Bibliotecă, „la munca de jos“. Remus Niculescu şi Theodor Enescu s‑au întors şi ei la acelaşi Institut, primul şantajându‑l pe Oprescu ca presupus autor al monografiei Grigorescu pentru care nu făcuse decât fişele tablourilor, singura activitate de care era în stare. Redactarea îi aparţinea în întregime lui Oprescu (dovadă unitatea stilului şi faptul că în vreme ce Oprescu a mai scris ulterior şi anterior şi alte cărţi, ambiţiosul, neonestul şi sterilul său colaborator n‑a mai scremut în restul lenevoasei sale vieţi decât câteva articolaşe, unele publicate şi în româneşte şi în versiuni străine; prin 1994, ajuns printr‑un concurs de interese ale altora director al Institutului de istoria artei, a încercat în chip fraudulos să capete titlul de doctor, dar Comisia superioară de diplome i‑a anulat escrocheria la care contribuiseră unele persoane academice certate cu moralitatea sau mituite probabil de el cu câte vreo operă de artă din cele strânse cu japca în calitate de furnizor al altui mare căpcăun academic, Mitu Dumitrescu), dar acest Remus a reuşit să‑l preseze pe marele zgârcit încât în cele din urmă avarul i‑a cedat toate drepturile de autor şi l‑a făcut cosemnatar al respectivei monografii. Scremus pactizase cu Securitatea în închisoare, acuzându‑şi prietenul cel mai bun, pe Enescu, astfel explicându‑se atât ascendenţa cominatorie asupra lui Oprescu cât şi rechemarea din pensie după ’90 şi cocoţarea sa într‑un loc ce nu‑l merita.

Rămas deci după moartea lui Vianu la Biblioteca Academiei aveam a trage mai multe ponoase. Avocatul‑numismat avea să fie principalul actant care se vedea ameninţat de existenţa mea acolo şi cu o răbdare malefică de Iago urma să ţeasă o plasă de intrigi împotrivă‑mi încă de la al doilea infarct al profesorului.

Se simţise, vezi Doamne, vexat când Vianu a constatat haosul şi paragina din safe‑urile Cabinetului numismatic, unde călcase pe pietre gravate antice căzute pe jos şi văzuse bijuterii de aur greceşti atârnând de pe rafturi, împachetate în ziare vechi, murdare şi rupte. Ipochimenul se simţise jignit (car la roture est née vexée, era fiul unui grefier din Craiova) că reconstituisem într‑un spaţiu restrâns întregul Cabinet numismatic, astfel că nu mai avea pretext al lenii sale bolnăvicioase, pretext des invocat că nu avea acces la safe‑uri care se aflau fie la manuscrise, fie în alte părţi.

Îmi apăruse la Madrid, în 1962, un mare studiu ocupând aproape în întregime un număr al prestigioasei reviste iberice „Numisma“. Studiul avea în manuscris (franceză) peste 100 de pagini şi numeroase ilustraţii, intitulându‑se Questions de numismatique géto‑dace, care aduceau o nouă lumină, originală şi serios documentată, asupra monedelor geto‑dacice de la începuturile lor până la ultimele emisiuni. Pentru a‑mi atesta logica demonstraţiei şi cultura istorică, am socotit că Ion Nestor este persoana cea mai potrivită. M‑a felicitat şi a adăugat că nu are de făcut nici o observaţie.

Am trimis deci studiul cerut (printr‑un concurs de împrejurări, după ce încercasem să‑l public în Anglia, dar era socotit prea amplu pentru „Numismatic Chronicle“) de Madrid prin bunele oficii ale lui Aurelio Rauta, român verde ajuns profesor la universitatea din Salamanca, colecţionar vestit de monede de aur Carol I şi căsătorit cu o bogată spaniolă. Curând după scrisoarea sa, Rauta m‑a vizitat personal la Cabinetul numismatic, surprins fiind că sunt atât de tânăr în vreme ce îşi închipuia că port ochelari şi barbă albă.

În toamna lui 1964 îmi apare în „Latomus“ un studiu despre Cameea Orghidan, devenit celebru şi intrat în Iconografia imperiale. Studiul a apărut în pofida intrigilor Gabrielei Bordenache, o mahalagioaică din Transtevere, cum îi spunea D. Tudor, care i‑a scris lui Marcel Renard să nu‑l publice, autorul fiind un agramat. Academicianul belgian, vexat astfel în discernământul său, mi‑a trimis scrisoarea numitei mahalagioaice, precizându‑mi, în rândurile mie adresate, că dacă are ceva de spus să‑şi manifeste în scris poziţia, după apariţia studiului meu. Prin 1966 Marcel Renard avea să mă viziteze la Bucureşti şi să decidă a publica într‑un volum din Collection Latomus (nr. 138, 1974) întreaga colecţie inedită de pietre gravate a Academieiinfo, partea cea mai mare fiind cea a donaţiei Orghidan. Se va vedea cât de oportună a fost atare publicare.

La invitaţia lui G. Oprescu colaborez cu un studiu despre un portret gliptic al lui Caligula de la Cabinetul numismatic pe care îl relaţionez cu vasta problematică a Marii Camee a Franţei, în primul număr din „Revue roumaine d’histoire de l’art“ studiu semnalat cu precădere de critica internaţională ca emblematic pentru primul număr al unei publicaţii, fapt ce l‑a bucurat pe Oprescu şi i‑a cătrănit la culme pe Amelia Pavel şi pe cicisbeul său Mircea Popescu, director adjunct al lui Oprescu şi comis voiajor „ştiinţific“ în numele şi în locul profesorului, prea bătrân pentru atare hoinăreală de pomană.

În fine, ultimul dar nu cel mai neînsemnat motiv al urii ce o nutrea faţă de mine avocatul numismat era faptul că eu fusesem acceptat să fac doctoratul în istorie în vreme ce el fusese respins din pricina inadecvării studiilor universitare (dreptul îi dădea doar dreptul la un doctorat în drept)!

În atare situaţie el a ales calea strâmbătăţii în ce mă priveşte. Cum nu putea invoca amintitele cauze, a recurs la un pretext prostesc ce dă măsura micimii umanoidului ce era (şi încă mai este în anonimatul unei pensii din care s‑a luptat să iasă, conservat în otrava urii secretate, ca şi Pipiddi, cu care avea nebănuite dar semnificative trăsături comune). La un moment dat, biroul vechi, şubred şi inadecvat, pe care era să se prăbuşească Vianu, s‑a năruit sub greutatea cărţilor ce le consultam. Splendidă ocazie pentru a materializa o răzbunare prostească şi veche, cu multiple focoase. În anul de graţie 1966 au reuşit să‑mi organizeze un proces tip kafkiano‑bolşevic ce urma să ducă la eliminarea mea de la Cabinetul numismatic unde mă vădisem prea incomod pentru semidoctul meu şef. Anacronica situaţie a fost favorizată şi de faptul că director al Bibliotecii, călcând pe urmele beţivanului Vlădescu Răcoasa, căruia Vianu i‑a transmis că e mai bine să nu‑i apară în cale, ajunsese, după moartea profesorului (spre a adeveri o dată mai mult spusa folosită ca titlu al primului capitol) un fel de plutonier major, beţivan ordinar, pe nume Mironescu care transformase femeile de serviciu ale instituţiei în harem de amante, mai hidoase decât creaturile Capriciilor lui Goya. Măgarul itifalic Mironescu avea şi o fată pe măsura trogloditismului său şi îi căşunase să o mărite cu mine. Era o ţoapă desăvârşită. Tot acesta sugerase, ca să‑mi intre în graţii, securiştilor de la serviciul de relaţii externe al Academiei să mă desemneze ca însoţitor al lui Alan Cameron, oaspetele lui Virgil Constantinescu, pe atunci cercetător la Institutul de mecanică a fluidelor al lui Carafoli.

Cum speranţele de mariaj ale fiicei plutonierului–director s‑au năruit în prăpastia tăcerii, indignării şi indiferenţei mele absolute, acesta a dat undă verde intrigantului numismat, astfel că am fost judecat precum hoţii de cai de către nişte grăjdari, aşa cum se vede din procesul verbal al „şedinţei“, păstrat ca document elocvent al unei situaţii ce ar putea părea azi, după toate ororile comuniste, incredibilă prin lamentabilul ei nivel mental şi comportamental. Am abjurat şi eu ca atâţia alţii, fiindcă în faţa meschinăriei şi trivialităţii se miza tocmai pe reacţia contrară; opera mea se anunţa promiţătoare pe plan internaţional şi nu înţelegeam să‑i sacrific viitorul făcând jocul acestor rinoceri „băştinoşi“. Dar iată documentul în întregime:

„Hotărâre nr. 2 din 5 oct. 1966

Consiliul de judecată al Bibliotecii Academiei RS România compus din tovarăşii:

Cojocari Ion, preşedinte

Ţifescu Natalia, membru

Bogăţeanu Gh, membru

Gherghescu Ludmila, secretar tehnic.

Luând în considerare sesizarea primită la consiliul de judecată pe data de 29 septembrie 1966, prin care ni se trimite de direcţia Bibliotecii două referate ale şefilor Cabinetului numismatic şi serviciului personal semnalând abateri de la disciplină săvârşite de tov. Gramatopol Mihai de la Cabinetul numismatic, la dosar anexându‑se şi alte trei referate anterioare ale şefilor serv. personal şi serv. administrativ din Bibliotecă;

Această sesizare fiind avizată favorabil şi de comitetul secţiei sindicale, i s‑a fixat termen de judecată pentru azi 5 oct. 1966 când au fost de faţă reclamanţii sus arătaţi, precum şi învinuitul tov. Gramatopol Mihai.

De faţă au mai fost prezenţi aproximativ 180 salariaţi ai Bibliotecii.

Deschizându‑se şedinţa se constată procedura completă. După citirea sesizării şi expunerea rezumativă a faptelor, s‑a dat cuvântul tov. Păvăluţă Ion ca reprezentant al conducerii Bibliotecii Academiei RSR, cu delegaţia nr. 6430 din 5/X/1966. Citând dintr‑un articol publicat în Scânteia din 4 sept. crt. şi intitulat: vorbitorul subliniază că tov. Gramatopol în exercitarea funcţiei sale trebuia să se încadreze în normele unei discipline liber consimţite, conform regulamentului de ordine interioară al instituţiei şi nu era cazul să adopte o comportare ce le contrazice. Arată de asemenea că repetarea abaterilor de natura celor săvârşite de tov. Gramatopol ar constitui un exemplu negativ pentru ceilalţi tineri salariaţi ai instituţiei. În continuare sfătuieşte pe învinuit să înlăture atitudinea sa de grandomanie care nu este apanajul omului de ştiinţă şi nu‑i va face niciodată cinste.

Se dă apoi cuvântul tov. Gramatopol Mihai care subliniază exactitatea formulării privind învinuirile ce i se aduc şi expune pe scurt împrejurările în care a săvârşit abaterile respective: eşiri fără bilet de voie; neperfectarea formelor de plecare a sa în delegaţie din partea Universităţii populare Bucureşti spre a ţine conferinţe pentru popularizarea unor date ale ştiinţei de azi, expresii nechibzuite ce a adresat tov. şef al serviciului personal etc.. Se angajează să evite pe viitor atari lipsuri în comportarea sa ce nu‑i fac cinste şi să respecte normele regulamentului de ordine interioară.

Au loc apoi înscrieri la cuvânt; se înscriu 9 tovarăşi:

1) Tov. Lörincz Ladislau arată că apreciază munca profesională a tov. Gramatopol şi ambiţia de care acesta dă dovadă în cercetările ce desfăşoară pe plan profesional. Citând exemple convingătoare, îi arată că respectarea normelor de disciplină nu poate fi neglijată şi separată de munca profesională, după cum munca ştiinţifică nu îndreptăţeşte o atitudine de neconformism social. Îi recomandă să reflecteze asupra greşelilor ce a săvârşit, această şedinţă având în largă măsură un rol educativ.

2) Tov. Bucur Gh. arată că învinuitul, faţă de care s‑a încercat să fie ajutat, desconsideră pe muncitori, el nu putea pleca în delegaţie fără avizul instituţiei. El trebuia să fie un exemplu pentru tineri; îi propune o pedeapsă maximă.

3) Tov. Perju arată că colectivul tov. Gramatopol nu e format numai din cei patru colegi unde lucrează, ci faptele acestuia trebuiau criticate la timp în grupa sindicală.

4) Tov Bagdasar I. regretă ivirea acestor abateri ale tov. Gramatopol faţă de organele de răspundere din Bibliotecă. I se face recomandări a se îndrepta, trăgându‑se concluzii ca dintr‑o lecţie de educaţie.

5) Tov. Cornea Paula propune să i se aplice învinuitului pedeapsa maximă, căci acesta şi‑a recunoscut greşelile.

6) Tov. Dumitrescu Elena relevă faptul pozitiv că tov. Gramatopol şi‑a însuşit în spirit autocritic recomandările ce i s‑au făcut.

7) Tov. Teodorescu Gh., şeful serv. personal subliniază atitudinea de îngâmfare a tov. Gramatopol, contrazicând caracteristica esenţială a omului de ştiinţă: modestia. Recomandă tov. Gramatopol să nu mai comită abateri în viitor, să‑şi îndrepte comportarea, să considere prezenta şedinţă ca un ajutor ce i se dă.

8) Tov. Dumitrescu (Stoicescu) Alice propune să i se aplice tov. Gramatopol o mustrare orală.

9) Tov. Iliescu O., şeful Cabinetului numismatic, arată că nu se poate tolera comportarea de până acum a tov. Gramatopol, care, tânăr fiind, trebuie să aprecieze cum se cuvine condiţiile optime de studiu ale tineretului din RSR. Îl avizează că una este încrederea în forţele proprii şi alta este a fi încrezut: Bethoven, genial în sine era prototipul modestiei. Şedinţa a dovedit dorinţa de a ajuta pe tov. Gramatopol.

După concluziile trase de tov. Păvăluţă Ion, delegatul Bibliotecii, tov. Gramatopol îşi reînoieşte angajamentul de a se îndrepta pentru viitor şi cere tov. Teodorescu Gh. scuze pentru cuvintele nechibzuite ce i‑a adresat, menţionate la dosar.

Consiliul de judecată deliberând asupra cazului de faţă şi constatând că reclamaţia formulată împotriva salariatului Gramatopol Mihai este întemeiată, ea reieşind din dovezile scrise, fiind recunoscută de acesta şi confirmată de vorbitori, ţinând seama de cele arătate mai sus şi de condiţiile în care învinuitul îşi desfăşoară munca, având în vedere şi prevederile decret. 320/1958 art 10

Hotărăşte: aplică salariatului Gramatopol Mihai sancţiunea «mustrare cu avertisment». Cei nemulţumiţi de prezenta hotărâre au dreptul să se adreseze procuraturii raionale «30 Decembrie» Bucureşti, în termen de 5 zile libere de la comunicarea prezentei.“

Se desprinde limpede că de fapt mă luptasem cu sistemul şi din această luptă nu puteam ieşi altfel decât zdrobit. Cât de mult puteau participa indivizii, cu urile, complexele, interesele şi caracterele lor la edificarea şi menţinerea în funcţiune a sistemului aveam să constat atunci pentru prima dată. Era ura ancestrală împotriva inteligenţei, era ura care distrusese tot ceea ce era creator în societatea românească, fosta societate devenită deja o hoardă patibulară, manipulabilă de aceia ce o stăpâneau.

Deşi aveau interese particulare, cei ce acţionau în numele acestei uri, a urii de clasă mult mai cumplită decât cea de rasă, erau ascultaţi, serviţi atâta vreme cât, fără să‑şi dea prea bine seama, erau utili aparatului deconstructiv, mentalităţii demolatoare care ajunsese să funcţioneze singură precum maşina doctorului Guillotin. Răul se autocrea, gândindu‑se pe sine.

Astăzi încercăm să aflăm de unde apăruse atare hoardă primitivă, preistorică, după ce vreme de jumătate de secol, cea a domniei lui Carol I, a reprezentat un salt uriaş al României. Teoria maioresciană a formelor fără fond, de relativitatea căreia autorul ei şi‑a dat el însuşi seama la un moment dat, fusese infirmată într‑o oarecare măsură de legea imitaţiei şi a sincronismelor istorice a lui Gabriel de Tarde, prin care Lovinescu, în perioada interbelică, avea să dea o explicaţie formării civilizaţiei române moderne, aproape ex nihilo.

Se uită însă momentul 1907 asupra iminenţei căruia Carol I atrăsese în nenumărate rânduri atenţia clasei politice româneşti ale cărei interese materiale imediate erau serios afectate de „chestiunea ţărănească“. La noi, lucrurile acestea se puneau pe tapet aproape ca în Rusia. Toată lumea le discuta pe toate feţele, nimeni nu se decidea să taie nodul gordian. Şi când acesta a fost tăiat cu coasele şi topoarele ţărăneşti în 1907, clasa covârşitor majoritară şi producătoare a ţării, întrebată care‑i sunt dorinţele, s‑a referit doar la modificarea unor învoieli agricole. Nimănui nu i‑a trecut prin minte să ceară pământ. Doar lui George Coşbuc. Într‑atât era de sacră ideea stăpânirii de către o minoritate a imensei majorităţi a zestrei agrare a ţării.

Abia când oştirea ţărănească era să fie suprimată în Moldova, în faţa focului ucigaş nemţesc, Ferdinand a promis ţăranului român pământ, legând o dată mai mult şi pentru toţi ideea proprietăţii agrare de cea a jertfei supreme.

Am spus de mai multe ori: comuna primitivă a durat mental la sate până în vremea lui Gusti şi dacă formele au creat într‑o anumită măsură fondul democrat modern la oraşe, în zona rurală majoritară a ţărănimii comunismul comunei primitive şi mentalitatea acesteia au subzistat latent până la revărsarea bolşevică în care ţăranii de aici, foarte mulţi dintre ei şi în adâncul lor au văzut o fatală contopire. Proprietatea asupra pământului însemna moarte fiindcă era totodată şi viaţă. Astfel au fost justificate la nivelul cel mai de jos al tălpii ţării toate ororile comise de comunism în acest sens, inclusiv lichidarea vârfurilor clasei ţărăneşti.

De aceea am afirmat şi afirm că din diverse cauze istorice îndepărtate sau apropiate sau chiar preistorice, comunismul bolşevic s‑a suprapus în România (eradicat fiind proaspătul drept al proprietăţii) peste un comunism existenţial ancestral consfinţit de „creştinismul cosmic“ al popei Ioan Coman, de dreptul cutumiar şi de mentalitatea tribal‑asiatică a tunderii vârfurilor care au contribuit a zvârli afară din Europa veacului 20 această periferie daco‑slavo‑romanică încăpută sub stăpânire bolşevică, trinom în care doar romanitatea reprezenta singurul semnal pocit şi strivit al europenismului, după distrugerea premeditată a elitelor acestei naţiuni. De aici tensiunea urii între daco‑slavism pe de o parte şi opţiunea europeană pe de alta, chiar dacă formele fără fond au creat vreme de un secol, prin imitaţie şi sincronism, europenismului nostru de cositoreală o consunanţă intelectuală cu Occidentul.

Atare ură preistorică apare în Mitrea Cocor al lui Sadoveanu, un roman exponenţial a ceea ce era de fapt lumea ţărănească a răului scăpat de sub control (spre deosebire de cea a Baltagului care combate anomia legendară a spaţiului mioritic), adică populaţia de origine alogenă, asiatică din zona centrală a Valahiei şi Olteniei, căreia i‑a aparţinut Ceauşescu însuşi, produsul suprem al acestui fel de rău, de antimaterie, de deconstrucţie absolută. Să nu uităm că Mitrea Cocor voia să‑şi omoare mama şi că aceasta îl ura la rândul ei. Romanul este un roman al urii ontice şi citit în „cheie“ ancestralistă este departe de a fi apologia comunismului, ci dezvăluirea abjecţiunii acestuia altoită pe substraturi latente despre care Sadoveanu ştia şi intuia multe pe care contemporanii săi nici măcar nu le bănuiau. Aparent numai el ar fi fost caracteristic zonei de unde şi‑au luat eroii Stancu şi Preda şi în care Sadoveanu şi‑a plasat mult hulita sa scriere a cărei decriptare socio‑politică rămâne de făcut in extenso, noi dedicându‑i doar un sumar studiu (apărut sub titlul de Appendix probi, publicat în „Viaţa Românească“ prin 1993 şi integrat volumaşului inedit Morfologia dezastrului).

Răsturnarea scării valorilor şi contraselecţia au adus deliberat în structura statului comunist talpa puturoasă a ţării, numită încă de Aristotel „ohlocraţie“. Când peste câţiva ani mă adresam lui Miron Nicolescu pe care‑l cunoşteam de la Vianu şi care ajunsese preşedinte al Academiei, cerându‑i să mă scoată din infernul în care eram, acesta cunoscându‑l deja de la prietenul său, îmi declara că dacă i‑ar fi fost cu putinţă (arătându‑i eu documentul mai sus reprodus) i‑ar fi dat afară pe toţi cei cca 360 funcţionari despre care ştia ce le poate pielea. Era mult mai simplu însă a fi doar eu extras din bolgia aceea de groază, lucru pe care începuse a‑l pregăti.

*

Văzând avocatul‑numismat că nu reuşise a mă îndepărta din calea nulităţii sale, s‑a mai calmat pentru o vreme, mai ales că faima proastă a celor întâmplate cădea acum cu totul pe umerii lui, atrăgându‑i dispreţul cercetătorilor din institutele umaniste care în adâncul sufletelor lor nu se puteau desolidariza de mine fără a se autonega.

O întâmplare aparent anodină avea să‑mi scoată la iveală adevăratele motive ale agresivităţii marelui numismat. Plecase în concediu „cu soţia“, juristă şi ea, dar fără să lucreze undeva, căci veniturile suplimentare ale soţului aveau a mi se arăta a fi îndeajuns de substanţiale. Pe atunci fiecare om apt de muncă trebuia să lucreze ca să aibă ce să mănânce şi ce să îmbrace, întrucât comunismul redusese la ¼ salariile de dinainte de război (o altă formă de confiscare aplicată tuturor supuşilor‑sclavi). În toţi anii de când începuse să intre sub pulpana lui Moisil, numismatul îşi formase o amplă şi valoroasă colecţie de monede de tot felul, pasiune ce declara că o are din liceu (ceea ce era perfect plauzibil). Nu spunea însă graţie cărui mecanism „cumpărase“ pe nimic preţioasele monede ce se tot înmulţiseră în vremea din urmă.

Ofertanţilor de tot felul de monede ai Cabinetului numismatic care‑şi lăsau piesele aprecierii comisiei de achiziţii, pentru care făcea referat tot avocatul numismat, li se dădea la mână o chitanţă că depuseseră spre achiziţionare de ex. 10 monede romane de argint (prin care se putea înţelege şi antoninieni poleiţi doar cu argint şi denari republicani, rari şi cu titlul foarte ridicat de argint) 5 de bronz, 15 monede medievale şi 20 moderne. În acelaşi fel se înregistrau ofertele în registrul de oferte al Cabinetului. Dar din numărul şi cadrul categoriilor respective de monede, numismatul putea extrage piesele care‑l interesau, înlocuindu‑le cu unele fără valoare din colecţia sa şi pe care cu adevărat le putea cumpăra pe nimic. Acest lot modificat îl prezenta comisiei, recomandând ce eventual ar fi putut interesa colecţia Academiei, după ce avusese mai întâi grijă de a sa. Exceptând piesele de aur pe care deţinătorii trebuiau să le înregistreze la Banca Naţională, cu identificarea şi greutatea exactă, cu restul monedelor se putea face practic orice jonglerie şi au şi existat astfel de cazuri pe care, la finele epocii ceauşiste, justiţia le‑a sancţionat, după ce atare chestiuni intraseră sub incidenţa legii patrimoniului. Când ofertantului i se achiziţionau puţine monede şi i se restituiau multe care fuseseră deja înlocuite, numismatul se oferea să i le cumpere la un preţ modic, spre a rămâne tot în fondul său de înlocuire. Astfel toată lumea era mulţumită, iar numismatului îi mergeau treburile bine. Monedele pe care voia să le vândă pentru a‑şi completa veniturile le oferea membrilor Societăţii numismatice în care avea încredere, iar aceştia le negociau mai departe.

Primind deci eu în miezul verii, în lipsa numismatului, un mare lot de monede romane şi greceşti, m‑am apucat să le trec în registrul de oferte piesă cu piesă identificată tipologic şi cronologic şi precis cântărită. Întors din concediu, când îmi vede isprava şi calitatea monedelor, numismatul turbează întrucât îi zburase de sub nas o pradă grasă venită de la un ignorant în materie ce putea fi lesne dus cu preşul.

Mi‑a interzis pe viitor să mai primesc eu ofertele, încrediţându‑le în lipsa lui unei servitoare grase, fără studii, pe nume Tanţa Popescu, pe care Moisil o adusese să‑i cureţe monedele, mângâindu‑i din când în când fesele planturoase. Steatopiga creatură, un fel de Venus cu castronul, devenise animalul devotat al slăbănogului numismat ofticos, conform principiului atracţiei contrariilor. Mi‑amintesc că o dată, când Vianu îşi trăia ultimele zile, au sărit amândoi să mă bată, numismatul reuşind să mă lovească peste mână cu receptorul masiv al unui telefon de tip vechi. Erau şi ei creaturi de tip nou! Peste decenii, cum spuneam, numismata de la Muzeul oraşului Bucureşti, Mioara Cojocărescu, a fost prinsă de miliţie cu saci de monede dobândite în chipul sus amintit şi cu teancuri de sute de mii de lei câştigaţi din vinderea lor. Ea oferise Societăţii numismatice sediul Muzeului Severeanu unde aceasta se aduna şi‑şi negocia monedele membrilor colecţionari, cărora ea însăşi le vindea dintre cele „ale sale“.

Numismatul nu s‑a mulţumit însă numai cu bunăstarea materială. Poftea să călătorească şi în străinătate. A recurs la o modalitate asemănătoare, băgând de data asta mâna în avutul statului pe care‑l avea în custodie. Venise de la Smithsonian Institution din Washington un evreu bucovinean, Klein‑Stefanelli, care‑şi descoperise aşa un mare amor faţă de numismat încât l‑a invitat de două ori în Statele Unite pe cheltuiala sa. În schimb îl interesau foarte mult monedele lui Vladislav I, printre care se aflau unele rarităţi. Aceste monede erau mai mici decât o unghie, din tablă de bronz argintată, iar marile rarităţi, foarte valoroase constau în faptul că aveau două puncte în relief în loc de trei, sau invers, pe lângă scut şi inscripţie. Colecţia Academiei poseda trei asemenea rarităţi. Mutarea ei la Poştă, din ordinul lui Ceauşescu, ca şi pensionarea numismatului au făcut imposibilă reperarea celor trei fleacuri rarissime.

*

Venind în 1967 director general al Bibliotecii Şerban Cioculescu (membru corespondent, 1966‑1974) care atunci când a devenit membru titular al Academiei a încetat a mai fi director general al Bibliotecii (1974). Ca urmare a binecunoscutelor intrigi în care instituţia aceea se dovedise încă mai de mult a excela, numismatul, în calitate de cooltean al marelui critic, a crezut că i‑ar fi de folos să mi‑l monteze împotrivă, în speranţa că, cine ştie, poate va scăpa în fine de mine.

M‑am trezit deci convocat la un moment dat în cabinetul directorului general, unde se mai aflau Toma Vasilescu (un bătrânel din vechea gardă ajuns director adjunct în locul decedatului Răcoasa şi al plecatului Mironescu, reprezentantul de frunte al noii intelectualităţi româneşti), Ştrempel, şeful secţiei colecţiilor speciale şi avocatul‑numismat. A început să mă moralizeze Toma Vasilescu, făcând spume albe la colţurile gurii, tot pentru presupusa mea indisciplină, fără a numi vreun act concret al acestei comportări.

A început apoi să vorbească Cioculescu spunând că nu crede că am fost discipolul lui Tudor Vianu pe care‑l cunoscuse foarte bine şi‑i era prieten; „Vianu nu putea avea în jurul său atare elemente“. Când am simţit că începe a bate câmpii la modul cominatoriu, i‑am replicat: – Ştiu că îi eraţi bun prieten. Când a făcut primul infarct vă întâlneam deseori în rezerva sa de la Colţea. Veneaţi pentru cinci minute, îi comunicaţi cine a mai murit de inimă şi apoi plecaţi. În urmă profesorul comenta: „îl vezi pe caraghiosul ăsta, aşa face în fiecare săptămână. După ce‑mi recită lista cardiacilor morţi, dispare!“ Faţa lui Cioculescu înlemnise, iar cei din jur îl priveau batjocoritor. Cu ultimele mele cuvinte citând spusele lui Vianu, şedinţa „fulger“ a luat sfârşit. Nu s‑a mai repetat, dar nici eu nu l‑am mai salutat pe Cioculescu ani de zile.

Plecasem de la Bibliotecă la Institutul de istoria artei, cerut de Oprescu, în conformitate cu planul pus la cale şi efectuat de Miron Nicolescu care se numără printre binefăcătorii mei. Requiescat in pace! Despre acestea însă voi vorbi mai jos.

La rându‑i Cioculescu a căzut victimă intrigilor abominabile ale acelei colcăiri de viermi care era Biblioteca Academiei, împărţită atunci în două tabere ce se interdevorau: pentru şi contra lui Cioculescu. De partea criticului se afla lumea cea mai bună de acolo, în special de la manuscrise. Împotriva sa, funcţionărimea măruntă şi lipsită de spirit, printre care şi avocatul‑numismat. Aceştia din urmă îşi catagrafiau forţele socotindu‑le în academicieni‑putere, adică numărul de membri ai Academiei pe care‑şi închipuiau că‑i au de partea lor. Pură fantezie de slujbaşi gogolieni! Excepţie notabilă făcea un viitor mare critic ce tocmai începuse să se afirme: Alexandru George (Georgescu), pe atunci depozitar pe la etajul 3 sau 4 al corpului nou (Vianu). Nu avea studii universitare şi mă întreba ce să urmeze. În contextul de atunci al învăţământului universitar umanist l‑am sfătuit să‑şi urmeze lecturile serioase şi masive. Ceea ce a şi făcut, cu rezultatele ştiute.

Într‑una din şedinţele sindicale prezidate de Cioculescu ca director general, adversităţile funcţionărimii resentimentare şi‑au dat frâu liber exprimării. Numismatul l‑a acuzat pe marele critic că e influenţabil, spunându‑i, expressis verbis, că e „un ramolit primejdios pentru societate“.

Nu mai ştiam nimic despre viermuiala de acolo, când întâlnindu‑mă cu Cioculescu pe aleea ce ducea spre Bibliotecă, observ că se îndreaptă spre mine zâmbind, îmi strânge mâna şi‑mi spune: — Ai avut dreptate, numismatul este un om de nimic şi, după tot ce am făcut pentru el, m‑a insultat şi îmi istoriseşte cum s‑a exprimat în acea şedinţă, în faţa întregului personal al Bibliotecii. Peste scurtă vreme, Cioculescu, deja de mulţi ani profesor la Universitate, avea să părăsească viesparul unde de altminteri era director general onorific. Or, de aşa onoare mai bine lipsă!

gust-et-2

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2

cronici-250x500