Gustul eternității II

COLECŢII ŞI COLECŢIONARI

Activitatea mea la Cabinetul numismatic era un pretext concret de a lărgi investigarea pe viu a întregii antichităţi, reprezentată masiv şi în cel mai autentic mod prin artele miniaturale. Vastele depozite ale Bibliotecii Academiei alimentau din belşug pofta mea de cunoaştere. Profitând de deschiderea politică amintită şi de reluarea legăturilor cultural‑ştiinţifice cu Occidentul precum şi de consecinţa ce mă privea direct a acestora: atribuirea de substanţiale fonduri valutare Bibliotecii Academiei pentru achiziţii de carte şi periodice din Occident, am preluat direct, dispunând de numeroase cataloage editoriale, comenzile pentru sectorul de istorie, artă şi arheologie antică, corelându‑le cu cele ale Institutului de arheologie, scutind astfel dubletele şi irosirea banilor. Am putut aduce astfel în ţară toate lucrările fundamentale apărute, continuând să o fac şi după plecarea la Institutul de istoria artei. De altminteri marile lucrări în domeniile menţionate au apărut până către 1975, când s‑a stins cu totul generaţia interbelică şi‑şi dăduse roadele cea imediat postbelică a autorilor respectivi. Noua generaţie avea să abandoneze sinteza şi lucrările de largă respiraţie factologică şi documentară în favoarea cercetărilor de amănunt, caracterizate însă printr‑o îngustime de vederi regretabilă. „Specializarea“ prost înţeleasă îşi dădea roadele ei din ce în ce mai uscate, ea însăşi devenind tot mai stearpă!

Întâmplarea a făcut să‑l cunosc pe Gh. Astancăi, fost director al Muzeului municipal, ajuns apoi custode al Colecţiei Severeanu, care mi‑a pus la dispoziţie, atât el cât şi urmaşa sa dna Crăciunescu, sora prof. Radu Vulpe, întreaga Colecţie Severeanu pentru publicare. Alături de Colecţia Orghidan, pe care o aveam la Academie, Colecţia Severeanu era cea mai mare din ţară sub raportul artelor miniaturale antice. Moşiile Mariei Severeanu se transformaseră în cursul deceniilor dinaintea invaziei comuniste în valoroase obiecte antice de aur, argint şi bronz, sticlă, marmură, teracote etc.. Severeanu şi Orghidan erau dealtfel prieteni, făceau schimburi reciproce de obiecte şi îşi trimiteau unul altuia furnizorii atunci când nu dispuneau de lichidităţi imediate.

Ambele colecţii pe care le‑am studiat şi publicat, împreună cu monedele şi pietrele gravate de la Academie au fost o bună şcoală căci luam astfel contact direct cu tot ce era mai autentic, mai nedistrus din arta greacă şi mai accesibil mie, deocamdată, din arta romană. Astancăi era fiul unui podgorean moldav interbelic, deosebit de afabil şi plin de cunoştinţe din lumea tinereţii şi maturităţii sale; un fel de pandant al lui Adrian Corbu. Era rudă prin alianţă a lui Gusti şi fusese ani de zile, înainte de venirea comunismului, secretarul general al Universităţii din Bucureşti, deci subordonatul direct al rectorului. Amintirile sale despre multe din personalităţile universitare ale Bucureştiului erau foarte vii şi aveau o savoare deosebită fiindcă ele evocau oamenii prin gesturile, felul de se exprima şi inflexiunile vocii, ca să nu mai spun că le cunoştea comportamentul în funcţiile pe care le deţinuseră şi le putea evoca maniera de a se prezenta la catedră ori în relaţiile cu colegii. Despre Iorga cred că mi‑a relatat cuprinsul unui întreg volum de amintiri, toate pline de hazul ridicol‑naiv al personajului care fusese întreaga viaţă un copil mare, plin de vanităţi uriaşe şi de răutăţi meschine. Citez, cu titlul de exemplu, câteva din scurtele creionări ale lui Gh. Astancăi.

Iorga, în vremea când era rector şi trebuia să lucreze cu Astancăi, deşi birourile erau alăturate, îl chema prin persoana care ieşea din cabinetul său: — Să vină nepotul ăluia cu sosiologia! Gusti se ferea de gura spurcată a lui Iorga, cu care nu voia să aibă nimic de‑a face. De aceea îi interzisese lui Astancăi orice replică atunci când spunea insanităţi despre el. Pe cât era de otrăvit la gură, pe atât era Iorga de sensibil la linguşelile cele mai rudimentare. Existau însă şi tipi ce voiau a se pune bine cu el, să i se bage chiar pe sub piele, fără a sacrifica prea mult orgoliul lor personal monolit. Lucrul bătea la ochi cale de o poştă şi reuşea în final să‑l irite pe Iorga în cel mai înalt grad, căci se simţea într‑un fel insultat prin atare reducere la egalitate a lui, inegalabilul! Unul dintre aceştia era bineînţeles Dionisie Pippidi căruia istoricul‑rector nu contenea să‑i evoce persoana făcându‑se că‑i întreabă pe cei din jur:

— Cum îi zice dragă ăluia, Pipi di Iorga? La şapte ani după ruşinoasa asasinare a năbădăiosului personaj, Pippidi, căsătorit cu Liliana, una din fiicele răposatului, are un băiat, Andrei, care în leagăn din cine ştie ce răceală trecătoare nu putea fi ţinut niciodată uscat. Părintele exasperat cheamă un doctor pediatru şi‑i relatează cazul. Acesta, necunoscând decât după nume personajul, se hazardează într‑o glumă rabelaisiană: „Bebeul are o mică răceală ce‑i dă prilejul să‑şi ilustreze din leagăn, cu asupra de măsură, paternitatea: Pişoarcă, fiul lui Pippidi!“ A fost îmbrâncit de părintele vexat afară din casă, iar a doua zi tot Bucureştiul savura botezul unuia pe care tatăl său îl hărăzise strălucitului viitor intelectual ce urma să oblitereze definitiv plăcinta ancestrală prin exclusiva descendenţă din masivul creier al lui Iorga (despre care ardelenii spuneau: „dl Iorga are multă minte, dar nu tătă‑i bună“). Numai că Iorga însuşi obişnuia să declare: — Copiii nu i‑am făcut cu capul ăsta, ci cu celălalt! Deşi toţi aveau în plus faţă de tatăl lor un scaun la cap! Profesor al lui Vodă (Carol al II‑lea) ajuns prim‑ministru, ieşea de la o audienţă în timpul căreia se certase cu Suveranul. Maşina Preşedinţiei îl aştepta la intrarea din stânga a aripei centrale a palatului din Calea Victoriei. Iorga iese tumultuos şi o porneşte pe jos spre locuinţa sa din jurul Pieţii Victoriei (casa făcută de Asociaţia comercianţilor români). Şoferul îl urmează la pas. Când Calea Victoriei se îngustează, după Athénée Palace, Iorga se întoarce spre şofer şi‑i strigă să audă toată lumea: —„Să te întorci la ăl de te‑a trimis şi să‑i spui să‑şi aleagă alt prim‑ministru!“. Imediat gazetele au anunţat demisia catastroficului premier. Iorga însă a uitat să şi‑o mai prezinte lui Vodă, căci utilizase o ieftină stratagemă menită să‑l victimizeze în ochii opiniei publice pe care o dezamăgise şi o amăgise de atâtea ori. Ca oricare om, dar mai mult decât oricare, Iorga a fost, în viziunea contemporanilor, victima propriei sale firi!

Pe soţia drului Severeanu, care murise în 1938, am mai apucat‑o în viaţă. Locuia chiar în casa‑muzeu, într‑o aripă a acesteia, împreună cu familia unui anume Ioanid care‑i era nepot. Ca să ajungi din biroul colecţiei până în sălile de expoziţie, în total cinci, deci în partea publică a casei care dispunea de intrarea principală, trebuia să treci iarna printr‑un coridor care traversa încăperile ocupate de dna Severeanu şi de familia Ioanid. Soţia acestui Ioanid era portugheză şi aveau împreună o fată, Ioana. Pe la începuturile anilor ’70 au reuşit să plece cu toţii la Paris (bătrâna moşiereasă se îndreptase la timp ad superos), graţie legăturilor fetei cu un diplomat de la Ambasada Franţei, cu care s‑a şi căsătorit.

Bătrâna dnă Severeanu era foarte cumsecade şi mă simpatiza pentru faptul că studiez şi public colecţia ce o adunaseră cu sacrificiul foarte bine chibzuit, oportun şi involuntar prevăzător al vinderii atâtor moşii, înainte şi după reforma agrară a lui Ferdinand. I se părea uşor ciudat că un băiat tânăr se putea ocupa de astfel de lucruri de care, după ştiinţa ei, se interesau îndeobşte bătrânii bogaţi. Doctorul Severeanu era radiolog şi i‑a tratat cancerul rectal al lui Ferdinand, care totuşi l‑a răpus în 1927. Părintele lui fusese tot medic şi‑l îngrijise pe unul dintre regii Greciei care i‑a dăruit o splendidă colecţie de vase corintice, o mare cană în stil geometric şi un lekytos funerar cu fond alb şi figuri conturate în sepia, se pare cel mai mare cunoscut până astăzi. Deci pasiunea de colecţionar a radiologului George Severeanu nu făcea decât să sporească şi să continue preocupările şi patrimoniul arheologic părintesc. În acea vreme marile personalităţi medicale erau deopotrivă şi colecţionari însemnaţi ca dr. Cantacuzino, dr. Ionescu‑Mihăeşti, dr. Dona, dr. Slobozeanu care şi‑a întemeiat un muzeu de antichităţi la Eforie, integrat apoi Muzeului din Constanţa.

Cu totul alta era obârşia marii Colecţii Orghidan. Acesta era preşedintele consiliului de administraţie al uzinelor Reşiţa. Prin 1932‑1933, Carol al II‑lea l‑a însărcinat să achiziţioneze din Statele Unite licenţa de fabricare pentru CFR a marilor locomotive Pacific. Drept cheltuieli de reprezentare nejustificabile i‑a dat o jumătate de milion de dolari (ceea ce în acel timp însemna o sumă foarte mare). Inginerul Constantin Orghidan n‑a tocat banii în recepţii somptuoase la Waldorf Astoria, ci a negociat la preţul cel mai convenabil licenţa locomotivelor ce urma să le fabrice uzinele Reşiţa (şi care au rămas în circulaţie până la introducerea celor Diesel, adică până prin anii 1960).

Comerţul de antichităţi al cărui centru era Metropolitan Museum l‑a atras pe Orghidan, care dispunând de atâţia bani lichizi a devenit repede un concurent serios al prestigioasei instituţii particulare. A cumpărat astfel acolo o frumoasă colecţie de monede bizantine de aur dintre cele cu totul necunoscute tipologic (cca 20‑30 piese) precum şi o mult mai numeroasă colecţie de sigilii comerciale bizantine din plumb, publicate imediat după război de abatele Laurand de la Institutul de studii bizantine de la Bucureşti, întemeiat de Iorga.

Faima de mare colecţionar şi de magnat al industriei, acreditată în America, l‑a însoţit pe Orghidan şi la Bucureşti unde era vizitat de marii ofertanţi înainte ca aceştia să traverseze oceanul. Cum e lesne de închipuit, ei veneau din Europa orientală ori mai degrabă din Orientul Apropiat. Marea Camee, a cincea ca mărime din lume, i‑a fost vândută de anticarul Zapletal (care venea cu ea din Siria) contra sumei de 1 milion şi câteva sute de mii de franci elveţieni, în 1934 (?).

Spre deosebire de dna Severeanu care şi‑a dedicat averea formării vestitei colecţii, soţia lui Orghidan era o zăludă nimfomană, ca curca pe valuri. De aceea soţul ei, de care se despărţise de facto, a lăsat Cabinetului numismatic al Academiei încă din timpul vieţii importanta lui donaţie, transferând‑o fizic în safe‑urile acestuia pentru a o feri de instabilitatea mentală şi erotomania celei cu care legal era căsătorit. De altminteri el locuia într‑o vastă vilă lângă Reşiţa, în comuna Ferdinand, unde moartea l‑a surprins în chip fericit la 23 August 1944. Enorma vilă era plină de tablouri, obiecte de artă şi antichităţi (în special pietre gravate), rămase toate pe mâna unui administrator al său, pe nume Pucerea, care în zăpăceala şi anomia generală a făcut ce a vrut cu tot pe ce a pus mâna. Decenii după aceea au circulat în zonă şi au luat calea Apusului bunuri de aleasă calitate care prin însuşi caracterul lor îşi mărturiseau tacit obârşia. Împreună cu colecţia, inginerul Orghidan a transferat Academiei şi vasta sa bibliotecă de specialitate care a format grosul celei uzuale a Cabinetului numismatic, din fericire rămasă Academiei, fără a‑i însoţi colecţia transferată cu întregul Cabinet numismatic la Muzeul de la Poştă, din ordinul lui Ceauşescu, aşa cum documentele istorice au fost luate de la manuscrise şi duse la Arhivele statului. Academia actuală nu are încă voinţa politică şi puterea administrativă spre a‑şi recupera aceste bunuri ce constituie legate ale particularilor către ilustra instituţie, legate ce juridic pot fi lovite de nulitate dacă au fost scoase din posesia ei şi nu au fost revendicate în termen. Biblioteca lui Orghidan constituia cel mai mare lot de cărţi din ţară consacrat numismaticii şi disciplinelor aferente.

Văduva Orghidan a primit o pensie viajeră din partea Academiei, iar soţul ei îi lăsase în Bucureşti o casă plină de mobile stil şi de alte bunuri, precum şi un lot (în special inele romane din aur cu pietre gravate, în care excela Colecţia Severeanu) de podoabe moderne pentru proprie folosinţă.

Regimul comunist i‑a luat văduvei Orghidan casa, dar nu şi bunurile mobiliare ori bijuteriile, în calitate de pensionară a Academiei. A fost mutată într‑un mic apartament central, iar lăzile uriaşe cu covoare, mobile stil franţuzeşti, porţelanuri, argintărie şi cristale au fost depozitate într‑un vast garaj al unei case boiereşti pe care l‑au umplut până sus. Madam Orghidan mânca la COŞ, la Capşa sau la Athénée Palace şi era mereu în căutare de bărbaţi tineri.

Din când în când vizita Cabinetul numismatic. La început, cât trăia Moisil, voia să meargă în safeurile betonate şi ignifuge spre a „vedea“ unele lucruri din colecţie. Moisil nu găsea niciodată cheile, căci ştia cât de hoaţă şi perfidă putea fi cea care obişnuia înainte de război să se scalde zilnic în lapte de măgăriţă.

Când m‑a descoperit la Cabinetul numismatic, acel sac de oase, într‑o piele lungă şi zbârcită, a dat să mi se aşeze pe genunchi, pe scaunul (cel tăiat) pe care stăteam la birou. A trebuit o intervenţie hotărâtă şi în forţă ca să o mut pe un scaun în faţa biroului.

Apoi, văzând că lucrez la colecţia Orghidan, pe care de cum intra o încuiam în fichet, şi‑a găsit motiv să‑şi îndesească vizitele, chipurile că ar vrea să vândă Academiei inelele antice rămase de la răposatul ei soţ. Era un moft. Orice preţ i se propunea, nu o mulţumea, iar când i se cerea să fixeze ea preţul, declara că s‑a răzgândit şi nu mai vinde!

La un moment dat a contractat o gripă sau o viroză cu complicaţii pulmonare şi Academia a internat‑o la Elias, unde s‑a restabilit destul de repede. Megalomană şi mitomană, dăruieşte drept bacşiş unei sore medicale care o îngrijea, un inel roman de aur cu intaliu de carneol. Aceleia, mai să i se facă rău, gândindu‑se la Securitate şi la legea aurului. Curca pe valuri o asigură că e foarte bogată, că are zeci de astfel de bijuterii şi că‑i plac bărbaţii tineri cu care să se culce! Chiar pentru o asistentă medicală atare declaraţie era motiv de stupefacţie! Dar viaţa e viaţă şi grădina lui Dumnezeu e mare! Peste câteva zile, bărbatul asistentei, un inginer, băiat de la ţară, îşi vizitează soţia în salonul curcii ambetate de amor, unde nevasta îl chemase la „vedere“. Cum l‑a zărit, scheletica, vetusta şi arhibogata amantă a şi pus ochii pe el şi s‑a decis să şi‑l bage în pat, ademenindu‑l cu averea ei colosală. Inginerul şi‑a informat soţia despre reala bogăţie a preafericitei şi au hotărât împreună să dea marea lovitură a vieţii lor amărâte şi la propriu şi la figurat. Ca să fie siguri, au vizitat‑o în apartamentul ei şi au însoţit‑o să vadă dacă lăzile tixitului garaj sunt în bună ordine.

După care vermiculara pereche a divorţat, iar rusticul play‑boy, tot atât de pervers ca şi vetusta curcă (în Bucureştiul interbelic era cunoscută ca destrăbălată patologică) s‑a căsătorit cu supersexigenara văduvă veselă, smochinită dar plină încă de pofte, asigurându‑i regimul falic dorit şi reuşind, datorită intensităţii şi destoiniciei tratamentului (vivat poporul român!), să o treacă în braţe, după relativ scurtă vreme, Stixul. Iată‑l deci moştenitorul legal al averii râvnite şi intacte a erotomanei. De admirat este că a procedat cu multă pricepere în „desfacerea“ ultimului lot (prin anii ’60) constituit de zestrea uneia din marile case bucureştene ale protipendadei care nu fusese spoliată de confiscări sau de vânzări ieftine şi pe apucate la vestitul „Talcioc“. Căci evident nu Talciocul ori Consignaţia aveau să fie locurile de destinaţie mercantilă ale pricepuţilor spoliatori ai perversei muribunde.

De la perdele până la covoare, argintărie şi lenjerie, totul a fost ofertat ambasadelor occidentale, iar sumele depuse în valută, contra scrisorii ferme de confirmare pe numele îndureratului soţ, cu un sistem de clauze foarte bine racordat care îi asigurau acestuia lesnicioasa lor încasare, o dată ajuns dincolo de cortina de fier, pe care aveau să o treacă fără dificultăţi şi în modul cel mai legal cu putinţă.

În momentul când a fost vândut şi ultimul obiect, cei doi s‑au recăsătorit şi şi‑au cumpărat, literalmente şi‑au cumpărat de la Securitate paşapoartele necesare şi cu restul bijuteriilor şi antichităţilor de aur disimulate prin lenjeria a două valize, dar mai ales cu două bagaje de mână şi arătându‑se culanţi din vreme cu cine trebuie din vama de la Otopeni, au decolat şi au aterizat cu bine în Statele Unite a căror viză de intrare fusese şi ea cuprinsă în socotelile ambasadei respective. „Così va il mondo“. Fericita pereche şi‑a încasat şi şi‑a mâncat în linişte dolarii, vreme de mai bine de un deceniu. La un moment dat însă aceştia s‑au terminat, să fi fost după anul ’75. Atunci s‑au apucat să studieze cu atenţie duplicatul actului de donaţie a inginerului Orghidan către Academia Română, de care au avut grijă să nu se despartă. Donaţia avea două clauze pentru a putea rămâne definitiv în posesia Academiei, altfel revenea donatorului sau urmaşilor acestuia. Ironia soartei a făcut ca singurul urmaş al inginerului Orghidan să fie, prin căsătoria cu erotomana lui soţie, un alt inginer, un om cu adevărat „nou“, inginerul gerontofil şi necrofil care i‑a fost deopotrivă ultim amant şi soţ. Cele două clauze erau: instituirea de către Academie a două burse anuale în Occident, acoperite din fondurile valutare depuse în Elveţia de către donator, în scopul studierii colecţiei sale şi a doua publicarea de către Academie a acesteia.

Prima clauză cădea de la sine. După ce Academia devenise instituţie de stat, ea s‑a prevalat de actul de donaţie şi prin Ministerul de finanţe statul român şi‑a însuşit respectiva sumă din Elveţia, pe care a transferat‑o la Bucureşti. Rămânea însă a doua clauză care conform actului de donaţie şi conform legilor americane, atât de diferite de hoţiile comuniste, dacă nu fusese îndeplinită, putea scoate legatul Orghidan din posesia Academiei şi a statului român. Or, nefiind în materie, cuplul transoceanic şi‑a făcut vise măreţe. Recuperarea şi valorificarea Cameii Orghidan, de pildă, le‑ar fi asigurat numai ea un trai opulent până la sfârşitul mizerabilelor lor zile.

În acest scop şi‑au asociat cu multă şi perversă înţelepciune, ca părtaş al acţiunii lor la Curtea supremă a Statelor Unite, pe vestitul Metropolitan Museum din New York. Simpla depunere a actelor doveditoare a atras sechestrul imediat al autorităţilor americane asupra localului ambasadei române de la Washington, în care, într‑o bună dimineaţă, poliţia aflându‑se la poartă, nu au mai avut acces funcţionarii şi diplomaţii. Acea ambasadă mai trecuse printr‑o aventură similară prin anul ’25. Atunci Regina Maria efectua o vizită în Statele Unite şi cam rămăsese fără bani ca urmare a achiziţiilor excesive de la Tiffany. Cum datoriile trebuiau onorate, iar Casa regală ca şi visteria Statului nu dispuneau de fonduri s‑a recurs la o soluţie pe cât de discretă, pe atât de repede aflată.

Monumentala clădire a ambasadei a fost vândută Turciei şi acolo se află şi astăzi ambasada acestui stat. Clădirea mult mai mică de peste drum, în acelaşi stil, care adăpostea atenansele şi birourile slujbaşilor mărunţi, a devenit sediul ambasadei României. Washingtonezii de mai târziu, care nu mai cunoşteau istoria, îşi explicau asemănarea celor două clădiri prin influenţa în arhitectură a vasalităţii trecute a micii Românii faţă de Poarta Otomană.

Deci şi pe această ambasadă a României a fost pus sechestrul Curţii Supreme a Statelor Unite. În faţa iminenţei unui scandal diplomatic, preşedintele Carter, alertat telefonic de Ceauşescu, a ridicat provizoriu, până la elucidarea cauzei, infamantul sechestru.

A început apoi procesul. S‑au cerut statului român dovezile publicării Colecţiei Orghidan. Cum acesta era comunist şi pe deasupra şi agramat, guvernul a ridicat din umeri şi a plasat plăcinta fierbinte pe capul Academiei şi a preşedintelui său, pe atunci dr. chirurg Burghele. La rândul său acesta s‑a adresat avocatului‑numismat. Eu nu mai eram atunci acolo, ci la Institutul de istoria artei. Avocatul‑numismat a declarat că nu ştie nimic, probabil din subalternă ură şi vulgară invidie.

Fiindcă în Colecţie se aflau numeroase obiecte de aur, acestea erau înregistrate la Banca Naţională. Prin Bancă şi Ministerul de finanţe s‑a aflat câte ceva, unii din funcţionarii Băncii pomenind numele meu fiindcă‑şi aminteau că lucrasem cu ei la determinarea titlului aurului şi a caratajului pietrelor preţioase ale unor podoabe moderne din Colecţia Orghidan. Aceştia l‑au informat pe dr. Burghele că singurul care ar şti mai multe aş fi eu.

Sunt chemat la preşedintele Academiei care mă întreabă dacă nu cumva am publicat măcar câteva obiecte din Colecţia Orghidan şi‑mi relatează întreaga istorie. La rândul meu îmi exprim mirarea cum de nu ştia aceste lucruri de la avocatul‑numismat? — Mi‑a spus că nu ştie nimic! — E o minciună sfruntată ce poate fi dovedită şi împreună cu secretarul său am mers la fişierul Bibliotecii Academiei unde figurau studiile mele publicate în ţară şi străinătate, despre podoabele antice din aur din Colecţia Orghidan, despre Cameea Orghidan, despre colecţia sa de pietre gravate de aproape o mie de piese inedite.

Burghele m‑a întrebat dacă mai am un rând de exemplare din acele publicaţii. A doua zi i le‑am adus. Inutil să mai pomenesc aprecierile lui despre avocatul‑numismat din a cărui pricină aproape că era să se piardă procesul. Curtea Supremă americană a socotit suficiente şi elocvente dovezile ce demonstrau că respectiva clauză a donaţiei fusese îndeplinită prin publicarea unor piese din Colecţie în România şi a altora în străinătate (Bruxelles). Numele donatorului apărea în întregime sau în sigle la fiecare obiect studiat, prezentat în scris şi fotografic, însoţit de numărul de inventar corespunzător.

În final, procesul a fost mutat la Bucureşti şi evident câştigat de statul român. Reamintesc că iniţiativa acestor publicaţii masive şi serioase a fost a lui Tudor Vianu care a realizat ce s‑ar putea întâmpla cu atare comoară intrată sub incidenţa dezinteresului general şi criminal al statului comunist şi al slujitorilor săi „devotaţi“; după moartea sa, tenacitatea şi răbdarea mea au fost puse deseori şi din greu la încercare, aşa cum s‑a văzut, de către avocatul‑numismat care nu voia să se facă nimic, nu voia să se ştie nimic. Oare în scopuri similare celor urmărite de „succesorii“ fostei soţii nedemne a lui Constantin Orghidan? Prezenţa mea la Cabinetul numismatic îl incomoda în mod cert, nu din motive de „gelozie ştiinţifică“, ci din altele mult mai reale şi mai criminale, aşa cum a reieşit din kafkianul proces organizat după moartea lui Vianu, din povestea cu înregistrarea ofertelor şi din subitele călătorii în America relaţionate cu marele interes al lui Klein‑Stefanelli pentru tipul rarissim al monedelor emise de Vladislav I. Un alt individ care se ocupa de afaceri cam necurate şi care ţinea sub control averea Cabinetului de stampe, era Remus Niculescu ajutat de nevasta sa Elena Bâlcu, bine angrenat în comerţul cu opere de artă, furnizor al unor academicieni ca Mitu Dumitrescu, Marcel Avramescu şi al altora despre care se ştie mai puţin. Niculescu şi Bâlcu procedau în acelaşi fel ca O. Iliescu. Niculescu ţinea chipurile pentru studiu personal toate achiziţiile Cabinetului de stampe, însumând mii de piese. Dintre acestea nu a publicat nici una. Câte au ajuns în colecţia lor şi câte în cea a Academiei nu va mai putea spune nimeni niciodată. Administraţia comunistă a favorizat prin tembelismul ei şi prin calitatea morală a oamenilor ce‑i folosea, furturile de orice fel, începând cu furtul de către ţărani al recoltei de pe pământurile furate de stat. Când statul era primul şi marele hoţ, cum mai putea el pretinde cinste din partea supuşilor pe care i‑a furat şi îi înfometa? Asemenea oameni constituiau epifenomene fireşti ale răului funciar şi originar al comunismului: furtul, minciuna şi minţirea de sine!

*

Dacă Academia era să piardă una din însemnatele ei colecţii datorate unui funcţionar „complexat“ şi atrabilar din rea voinţa sa criminală, ea a pierdut, încă înainte de a poseda, o mărturie istorico‑literară şi o garnitură de podoabe deopotrivă, datorită şi interesului unui înalt demnitar: secretarul general al acestei instituţii, mai precis academicianul profesor de hidraulică Mitu Dumitrescu a cărui poftă de a deţine cu japca bunuri artistice de tot felul şi în genere de a apuca orice îi cădea sub mână poate fi apreciată prin meschinul fapt că după dineurile oficiale ale Academiei, oferite la COŞ, strângea din încăpere ghivecele cu flori şi le dădea şoferului să le pună în portbagajul maşinii, spre a le duce acasă. Era vremea în care academicienii directori de institute aveau la dispoziţie gratuit o „pobedă“ sau o „volgă“ cu şofer, iar membrii corespondenţi, directori adjuncţi, câte un „moskvici“ cu şofer.

Pe lângă Academia RPR, funcţiona deci şi una paralelă a şoferilor academici. Servitorimea ştabilor foşti ei înşişi sau nevestele lor servitori în vechiul regim întrecea de nu ştiu câte ori pe cea din regimul burghez, cu diferenţa că ea era plătită din banii poporului şi nu din averea personală a burghezo‑moşierimii.

Garnitura amintită consta dintr‑o diademă cu 5 sau 6 camee imperiale, de cel puţin 6‑7 cm înălţime, printre alte geme, dintr‑un colier lung cu intalii antice şi renascentiste, o brăţară şi o broşă decorate cu acelaşi gen de pietre gravate semipreţioase, montate în aur decorat cu vrejuri vegetale în email alb şi cobalt, setul aflându‑se în cutia originală ce purta marca firmei londoneze Spink and Sons. Garnitura fusese comandată de Ion Ghika, cu pietrele gravate din colecţia sa (strânse pe vremea când era bey de Samos; când am fost vreme de o săptămână la Samos, am locuit la Vathy, capitala insulei, într‑un mic hotel aşezat în faţa clădirii prefecturii, înconjurată de palmieri, în care locuise cu cca un veac şi jumătate în urmă scriitorul diplomat), pentru una din fiicele ce‑l însoţeau în ambasada de la Londra, atunci când împreună cu aceasta urmau să fie prezentaţi reginei Victoria. Majoritatea pietrelor şi în special cameele imperiale proveneau cu siguranţă din estul Mediteranei, unde scriitorul român se ilustrase prin stârpirea pirateriei locale ce‑şi avea sălaşul de partea cealaltă a muntelui, în apele puţin adânci şi în micile golfuri din preajma Heraionului ridicat de Policrate.

Garnitura ajunsese în posesia doctorului poet George Magheru, după a cărui moarte rămăsese văduvei sale Alice Magheru care o ofertase Cabinetului numismatic, pentru o sumă lăsată la aprecierea ei, dar care nu depăşea 50.000 lei. Chiar în banii de atunci, asemenea comoară inestimabilă nu putea fi plătită în indiferent ce sumă în lei.

Eu urma să o studiez şi să alcătuiesc referatul ştiinţific pentru Comisia de achiziţii. A stat în fichet‑ul meu mai bine de o lună de zile. Am vrut să o fotografiez în ansamblu, podoabă cu podoabă şi piatră cu piatră, deşi acestea erau foarte greu de fotografiat pentru modestul laborator al Bibliotecii, aglomerat cu reproducerea de tipărituri vechi. I‑ar fi venit rândul peste două luni, la începutul toamnei. Sigur că va intra în posesia Academiei, nu am făcut imposibilul să grăbesc fotografierea, mai ales că la Comisie se aprobase fără discuţie suma cerută de Alice Magheru. Actele Comisiei trebuiau contrasemnate de Secretarul general al Academiei, recte Mitu Dumitrescu, sub funesta preşedinţie a lui Murgulescu.

Mitu Dumitrescu a invocat faptul (de sugestie murgulesciană) că Academia n‑ar trebui să strângă asemenea obiecte şi că, în fine, preţul era prea mare! Drept pentru care Alice Magheru şi‑a retras imediat oferta şi podoabele, spunând că a găsit alt cumpărător. Acesta nu era decât Mitu Dumitrescu, căruia Remus Niculescu şi nepotul lui Ionescu‑Mihăeşti, viitor custode al colecţiei şi casei Oprescu ale Academiei, pe nume Radu Ionescu, îi furnizau la concurenţă pe preţuri derizorii ori pe contraservicii tot ce se mai putea strânge de pe la bătrânele foste bogătaşe ale Capitalei.

Scandalul „achiziţiilor“ cu japca ale lui Mitu Dumitrescu devenise mai mult decât notoriu: Securitatea însăşi îi făcuse câteva percheziţii, dar nici „organele noastre dragi“ nu erau uşă de biserică, precum s‑a putut vedea din cele de mai sus.

Ultima oară numele lui Mitu Dumitrescu a fost pomenit de curând într‑o convorbire televizată dintre Vartan Arachelian şi Petre Roman (1995). Cel din urmă îşi amintea de profesorul său drag, cu care şi‑a făcut doctoratul şi care i‑a fost un adevărat mentor. Să sperăm că nu şi în dobândirea cu japca a bunurilor altora!

Cât despre Alice Magheru, şi ea se află de mult la Zei. Lipsa ei de patriotism în favoarea unor teancuri de hârtii (fie şi dolari) dezice aproape drastic comportamentul naţional al marii burghezii evreeşti din care făcea parte, cu atât mai mult cu cât în vremea lui Antonescu, doctorul Magheru, profesor la Medicină, şi‑a riscat cariera refuzând un divorţ conform „legilor rasiale“, care oricum ar fi fost pro forma, cu atât mai mult cu cât automareşalul însuşi se exprimase că ilustrului descendent al Magherilor i se poate trece cu vederea atare detaliu biografic.

Astfel au dispărut fără urmă (poate deocamdată) podoabele de trei ori istorice ale beyului de Samos, alcătuind o colecţie de peste 100 de intalii şi camee reunite cu atâta bun gust şi strălucire în garnitura de la Spink and Sons ce va fi avut un succes notabil la curtea Angliei prin faptul că nu erau nişte simple bucăţi de rocă preţioasă, ci în plină modă a cameelor (evident moderne), cele ale ambasadorului român nu mai puteau fi întâlnite decât în marile muzee de antichităţi greco‑romane ale lumii.

*

În acea vreme, colecţionarii de monede, medalii, pietre gravate, bancnote, timbre, plachete etc. erau destul de numeroşi, iar colecţiile lor de bună calitate, cu piese rare sau remarcabile ca realizare artistică. De pildă Corneliu Bălăcescu, fost ataşat comercial la Sofia, poseda un lot de cca 100 intalii romane descoperite la sud de Dunăre, precum şi o bogată colecţie de mari bronzuri romane imperiale, monede purtând o splendidă patină maronie caracteristică (spre deosebire de cea verzuie, tipic italică) Moesiei şi Traciei.

Colecţionarilor le făcea plăcere să arate cunoscătorilor piesele lor, pe care ei înşişi le studiau, recurgând deseori la biblioteca uzuală a Cabinetului numismatic, îmbogăţită de mine cu noutăţile editoriale apărute în Occident; îi interesa îndeosebi calitatea şi valoarea artistică a obiectelor strânse timp de o viaţă. Eram deci deseori invitat să le vizitez mai marile ori micile lor comori. Uneori reuşeam să‑i conving să vândă ceva Academiei. A fost cazul lotului amintit de intalii ale lui Corneliu Bălăcescu, care demonstrau că, prin asemănarea cu cele din Dacia şi cu altele publicate masiv cu începere de prin 1970 de către nemţi, atare artă miniaturală era stereotipă, litoglifii nefăcând decât să reproducă pe micile pietre semipreţioase imaginile cuprinse în numeroasele „caiete de modele“ care circulau în lumea meşteşugarilor romani alături cu cartoanele înfăţişând mozaicurile pavimentale ori picturi murale.

Motive şi imagini singulare ale acestor cartoane erau folosite nu numai în domeniile pentru care fuseseră anume create, ci şi în decorarea vaselor de argint pe care le prelua apoi ceramica, ori chiar a monumentelor funerare (în special tematica mitologică).

Curios este că de‑a lungul atâtor ani de contact intim cu antichităţi descoperite, publicate ori negociate, trecându‑mi prin mână zeci de mii de astfel de piese, nu mi s‑a trezit câtuşi de puţin pasiunea colecţionării lor. Nu mi‑am făcut nici măcar o pereche de butoni din denari romani din argint de bună calitate. Prin anii ’60 preţurile (cum s‑a văzut) erau extrem de accesibile şi oferta foarte mare şi variată. Nici măcar fragmente semnificative de vase greceşti pictate care la Mangalia se aruncau în mare, nu m‑au ispitit. Faptul că le aveam în mână şi că le puteam studia, făcea pentru mine trecutul deosebit de viu şi real; îl posedam integral mental, iar resturile lui fragmentare sau particulare i‑ar fi distrus imaginea holotică.

O amplă colecţie de monede şi medalii avea Gheorghe Buzdugan, una de bancnote Ştefan Tănăsescu, fost funcţionar superior la Banca Naţională. Inginerul Constantin Luchian colecţionase monede medievale şi moderne româneşti. Era un om de rigoare şi foarte studios. Pe baza colecţiei sale, completată cu ce poseda Academia ori alţi colecţionari, a scris o monumentală carte‑corpus foarte bine ilustrată pe care i‑a publicat‑o Gh. Constantinescu la Editura Sport‑Turism şi care a rămas până astăzi şi cu siguranţă pentru încă multă vreme unicul îndreptar ştiinţific asupra monedelor emise de voievozii Ţărilor Româneşti (inclusiv Transilvania). Avocatul‑numismat fusese plătit ca cercetător zeci de ani de către Academie pentru a alcătui un atare Corpus pe care nu s‑a învrednicit să‑l scrie şi să‑l publice câtă vreme astfel de cărţi se puteau tipări, adică până în 1990.

Mai marii comunişti ai zilei îşi investeau banii în tablouri sau în antichităţi, cum au făcut Niculescu‑Mizil şi mai înainte primarul Doncea care a ajutat‑o pe dna Severeanu să aducă din Belgia colecţia sa şi a soţului şi să organizeze muzeul ce le poartă numele şi care, graţie şi eforturilor mele pentru care aveam să‑mi pierd illo tempore pâinea, a supravieţuit comasării colecţiilor particulare donate statului, comasare hotărâtă de savanta alchimistă a se face în cea mai improprie, dărăpănată şi igrasioasă hardughie, demolabilă încă de dinainte de război (clădirea de pe Calea Victoriei colţ cu Griviţa, fostul Minister de finanţe, Preşedinţia consiliului de miniştri etc., o ruină de pe la finele veacului trecut, ridicată în grabă din nevoi administrative presante şi menită unui provizorat ce a durat din pricina celor două războaie mondiale: car il n’y a que le dérisoire qui dure). Dr. Severeanu, ca radiolog, fiind acţionar la Societatea de exploatare a uraniului Haute Katanga, a avut posibilitatea să aranjeze încă înaintea morţii, trimiterea colecţiei în Belgia, în cazul iminenţei celui de al doilea război mondial, având experienţa tezaurului românesc trimis înaintea primului în Moscova ţarilor şi reţinut acolo de ţarii roşii.

Colecţiile Cabinetului numismatic al Academiei s‑au îmbogăţit după venirea comuniştilor prin transferarea aici a muzeului numismatic al Băncii Naţionale al cărui conservator era Corneliu Secăşanu, o figură venerabilă şi bonomă a veacului trecut ce‑mi era foarte simpatică. Lumea acestor oameni vârstnici de dinaintea revărsării comunismului îmi era deopotrivă familiară şi dragă. Aparţineam acelei lumi şi dacă încă nu i‑am împărtăşit soarta, am puternicul sentiment al unei relicve total anacronice!

Fondurile numismatice ale Cabinetului au sporit şi ca urmare a jafului comunist asupra averilor particulare. În 1964 I. Gh. Maurer negociase reluarea schimburilor comerciale cu Occidentul. Cum era şi firesc, acesta a pretins statului român plata despăgubirilor pentru investiţiile străine naţionalizate în România (instalaţii industriale, petroliere etc.). Cum România fusese iarăşi jefuită de întregul său tezaur interbelic, ascuns de data aceasta în munţi, la Tismana (ridicat de ruşi prin trădarea unuia dintre spionii comunişti autohtoni), inclusiv vagonul de aur obţinut de Antonescu de la Hitler pentru o parte a grâului şi petrolului livrat până în 1941, ea nu mai dispunea nici de valută, nici de alte rezerve valorice.

În schimb, Securitatea, îndată ce începuse arestările personalităţilor clasei politice, ale marii burghezii şi ale moşierimii, procedase nu numai la confiscarea bunurilor acestora, ci şi la spolierea bijuteriilor personale ale celor în cauză, podoabe care de foarte multe ori erau adevărate capodopere de mare valoare, ele reprezentând acumulări de câteva generaţii, fiind achiziţionate din străinătate de către marii latifundiari români, în vremea când dispuneau de zeci de mii de hectare, adică înaintea reformei lui Ferdinand‑Brătianu. În cooperare strânsă cu Miliţia şi mai ales ca urmare a legii aurului, prin care devenise obligatorie predarea oricărei monede de aur, cu excepţia pieselor istorice ce trebuiau înregistrate de colecţionari la Banca Naţională pentru a putea rămâne în continuare în custodia exclusivă a colecţionarilor recunoscuţi ca atare, Securitatea a strâns mai mult cu anasâna şi prin tot felul de abuzuri o cantitate apreciabilă de bijuterii din pietre preţioase în montură de preţ, din care îşi va fi făcut la toate eşaloanele partea ei irecuperabilă.

Oricum, în tezaurul de la Marmorosh Blank (o imensă sală ovală cu „gropuri“ Fichet pe două niveluri) se strânsese atâta aurărie de toate calităţile (fuseseră luate până şi salbele şi cerceii de pe la ţăranii înstăriţi, deportaţi ori închişi) încât destoinica ocârmuire comunistă s‑a decis să plătească despăgubirile naţionalizării (revendicate în termen pe o listă deschisă la Haga), transformând în valută şi bruma de valori ce i‑ar fi dat românului măcar iluzia unei autarcii economice şi a unei fragile independenţe faţă de bucata de mămăligă ce i‑o azvârlea statul comunist, patron universal. Este unul din motivele ce explică sărăcia lucie din groapa căreia nu mai poate ieşi poporul român, confiscarea totală având dublu scop: economic (consumul proţopindadei) şi politic (excluderea oricărei crâcniri).

Pentru a ieşi din impasul plăţii despăgubirilor au fost chemaţi bijutieri din ţările Beneluxului care au cumpărat la preţ de nimic (175000 lei/valută, 1,75 lei valută = 1 leu), kilogramul de podoabe, pietre preţioase şi monturile lor din aur ori platină de‑a valma.

Respectivii bijutieri motivau preţul modic oferit pretextând că tot acel bogat tezaur era doar o materie primă rudimentară, că monturile trebuiau topite, iar pietrele trebuiau retăiate în stil modern, pierzând mai mult de jumătate din caratajul lor. Minciuni îndrugate vânzătorului la ananghie; hoţul îl hoţea pe dublul hoţ. Erau somptuoase podoabe de epocă, moderne şi elegante ca aspect, cu pietre din categoria corindoanelor (duritate 8 pe scara Mohl), de o mărime şi claritate ieşite din comun. Moftul ideologic al naţionalizării, care a ruinat industria românească, a fost plătit în plus cu tot ce agonisiseră mai multe generaţii ale acestei ţări, ca podoabe corporale.

O pură întâmplare a făcut ca director al acelui oficiu al metalelor preţioase (eufemistică denumire pentru haznaua jefuitorilor de ţară) să fie un oarecare Brutus (nunc in pace), fost maistru petrolist. Acelaşi hazard făcuse ca Brutus să urmeze în tinereţe Şcoala de arte şi meserii care era una din solidele creaţii haretiene. De aceea înainte de a sosi bijutierii străini şi de a se da la topit tot ce aceştia ar fi refuzat (exclusiv pietrele preţioase) a chemat Cabinetul numismatic să parcurgă imensul material ce umplea gropurile acelei săli în mijlocul căreia se ridica o colină de vase de argint de tot felul.

Conform aceloraşi legi prădalnice acolo ajunseseră şi descoperirile arheologice întâmplătoare din aur, niciodată semnalate autorităţilor în drept. Aşadar Banca Naţională urma să vândă Academiei, prin virament, la preţul de 175000/kg aur, tot ce se reţinea ca valoare istorică de către Cabinetul numismatic. Pe lângă sute de aurei şi monede bizantine din aur şi argint, zeci de pietre gravate, au fost vândute Bibliotecii Academiei zeci de kilograme de aur reprezentând piese extraordinare din epoca bronzului, cum ar fi tezaurul de brăţări de la Sacoşu–Mare şi cel din pumnale–lingouri şi o spadă (în total 12 bucăţi, de la Perşinari), precum şi o serie de inele medievale din aur şi argint aurit.

Însemnătatea ştiinţifică a acestora nu mai trebuie subliniată. Cele două tezaure din epoca finală a bronzului pot fi admirate, precum şi unele din valorile Cabinetului numismatic ori ale Colecţiei Severeanu în sala–tezaur a unui alt muzeu înjghebat din furturi „legale“ din patrimoniile diverselor muzee ale ţării, cel organizat la Poştă pentru a culmina cu darurile primite de Ceauşescu cînd colinda lumea întrebându‑se „dacă mai e state“.

*

După cutremurul din 1977 şi strângerea aproape a tuturor donaţiilor (către Muzeul municipal, funcţionând anterior ca secţii ale acestuia) în Muzeul colecţiilor, singura casă bucureşteană din nenumăratele locuinţe „princiare“ ce existaseră în această ţară înaintea invaziei comuniste, rămăsese cea a doctorului Mircea Petrescu. Mituind în dreapta şi în stânga, îşi păstrase în blocul Letea de la începutul bulevardului Dacia, lângă Piaţa Romană, un vast apartament unde puteai sta în jilţuri florentine renascentiste, călca pe covoare orientale vechi şi preţioase, mânca în veselă istorică de colecţie, bea în cristale de Boemia de la începutul veacului trecut, admirând pereţii îmbrăcaţi cu tapiserii occidentale din veacul al XVII‑lea. După moartea colecţionarului, cred că după ’89, soţia i‑a organizat o sală cu lucruri donate Muzeului Colecţiilor, evident nu cele mai de preţ. Celelalte, căzând legea patrimoniului, aveau să o preceadă în Franţa, unde avea să se stabilească lângă fratele mai de multă vreme aflat acolo.

Confiscările, talciocul, vânzările la ambasade şi scoaterea cu orice chip din ţară a bunurilor de artă au adus România în rândul ţărilor cu patrimoniu cultural sărac, de unde de la Viena la Sankt Petersburg era singura zonă în care se întâlneau în case ori în anticariate, industria artistică a Orientului şi a Occidentului, într‑o proporţie relevant de mare pentru bogăţia agrară a acestei ţări şi pentru rafinamentul claselor superioare. Spre deosebire de Occident în ale cărui anticariate găseşti acum numai vechi artefacte naţionale, în România precomunistă puteai afla, cum spuneam, orice.

Este incredibil că după spolierea de toate felurile practicată în epoca totalitarismului, după 1990 au mai apărut anticariate care, comparativ, sunt calitativ furnizate cu bunuri antice superioare celor ce le întâlneşti la Atena, Sofia, Petersburg, Varşovia, Praga, Budapesta, Belgrad.

Cei ce n‑au cunoscut lumea românească la apogeul ei interbelic (pe care nu‑l va mai atinge niciodată) se pot mira de jalnica „bogăţie“ a comerţului actual cu vechi bunuri de artă. Şi încă mai găsesc a pescui câte ceva, mai ales argintărie rusească de veac XVIII, cumpărătorii occidentali care rareori mai calcă Bucureştii.

gust-et-2

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2

cronici-250x500