Gustul eternității II

„FUMURI ARHEOLOGICE DIN LULELE PREISTORICE“

Nu‑mi face nici o plăcere să scotocesc în gunoaiele trecutului, chiar dacă ele, formând un monte testaccio, ar putea constitui un izvor istoric. Dar cum, cu rarele excepţii ce întăresc şi mai puternic regula, istoria nu e altceva decât rememorarea mizeriei umane, nici aceste pagini, referitoare la un timp mai mizerabil decât oricare altul, nu pot fi scrise cu apă de trandafiri, căci atunci s‑ar vădi inutile, iar autorul lor un ticălos mai mare decât cei pe care a încercat să‑i prindă în insectarul penibilei entomologii a veacului ce încheie în contraapoteoză mileniul al doilea de după moartea pe cruce a celui ce a crezut mai „romantic“ decât grecii în divinitatea omului, altfel decât prin contrast cu mizeria condiţiei sale terestre.

Moraliştii şi memorialiştii francezi ai veacurilor 17 şi 18 n‑au încercat să acopere turpitudinea cu un văl din petale de roze, ci dimpotrivă. Contemporanii mei au laşitatea irepresibilă de a pretinde că nu numai de toţi morţii să vorbeşti de bine, ci şi de cei vii, căci altminteri poţi fi culpabilizat pentru „atac la persoană“. Cu alte cuvinte ei vor şi nu vor în acelaşi timp, respectiv nu pentru ei ci pentru alţii, meritata damnatio memoriae, pretinzând înlocuirea ei cu agalmalatria (cultul statuilor) pro domo. Dar nu toţi am fost ori au fost ticăloşi, pe de o parte, iar pe de alta a te pretinde pur, ca în Apel către lichele, înseamnă în ultimă instanţă coparticiparea deturnată, sfidător moralizatoare, la lichelismul generativ de minciună şi ură, apelând tot la lichele pentru a îndrepta răul de ele făcut! Nu acuzarea de factură totalitară, nici iertarea nediferenţiată, ci încercarea de reconstituire nuanţată a adevărului poate constitui o cale de depăşire a infernului în care am fost împinşi şi pentru care au existat unele orizonturi specifice de aşteptare ce trebuie să ni le asumăm. Istoria popoarelor nu se cântăreşte cu bascula şi cea a indivizilor cu balanţa de farmacie. Istoria etniilor şi indivizilor se judecă în perspectiva existenţei lor trecute, căutându‑i specificitatea condiţiilor în mecanismul timpului propriu şi în curgerea diversă a acestuia care nu cunoaşte nici „legi“ anume, nici „tipologii culturale“ prestabilite, nici vreo altă normă închipuită de morfologii autoinstalaţi ca instanţă a Judecăţii de Apoi. Dumnezeu însuşi judecându‑şi retrospectiv creaţia multimilenară nu se mai poate autojudeca din moment ce, alungându‑l din Rai, l‑a aruncat pe om în vâltoarea liberului arbitru, ca apoi să‑l implice în judecata colosală a devenirii lumii. Dacă Dumnezeu ar exista în acest scop, el ar fi amoral şi deci imoral şi în ultimă instanţă n‑ar mai fi decât un Deus otiosus care l‑a lăsat pe om singur, „cu cerul înstelat deasupra lui şi cu legea morală din el“.

În virtutea acestei legi morale din noi, paginile de faţă pot căpăta eventual un sens, considerându‑mi semenii după felul cum înţeleg eu această lege. Şi dacă cineva îi va judeca şi le va da osânda, cărui infern îi va destina, altul decât al propriei noastre vieţi trăite?

Totul este un uroboros. A explica şi a înţelege orizonturile specifice de aşteptare, cauzele, pretextele şi efectele, iată menirea memorialistului şi istoricului. Restul e o pantalonadă, un fel de inchiziţie de mucava, sperietoare pentru naturile sărmane: „te trec la memorii, te condamn veşnic la stâlpul infamiei“. –„Ei şi?“ Se vor întreba ridicând din umeri toţi cei ce au ales neruşinarea eficientă a faptei în locul întrebărilor şi ezitărilor „moraliste“. „– Noi am trăit, voi aţi trăncănit, noi am făcut, voi aţi înghiţit. Sunteţi deopotrivă de laşi, sperjuri şi imorali ca şi noi!“ Ba trăncăneala este încă mai imorală decât fapta. Alegeţi pe drepţi de păcătoşi. Oricine va încerca, chiar şi Dumnezeu, va constata că balanţa se dă peste cap şi‑i scapă din mâini.

Şi totuşi!

Unul din cel mai curios gunoi şi mai edificator monte testaccio este cel al resentimentelor arheologilor de profesie. Să fim bine înţeleşi, nu e vorba de glume nevinovate pe care atare profesie le poate sugera glumeţilor ei practicanţi, ci uneori chiar de crime în toată legea. Câţi n‑au fost ucişi fiindcă au revelat sau au demitizat trecutul, pe falşii profeţi deopotrivă ai acestuia şi ai viitorului? Îmi vine în minte cazul lui Lucian din Samosata şi al pseudoprofetului şi taumaturgului lui Glycon, Alexandru din Abonoteihos, pe vremea împăratului Hadrian. Acel Voltaire al antichităţii care era Lucian era cât pe ce să fie ucis de măscăriciul arghirofil ce reuşise a subjuga minţile ignorante ale atâtor contemporani încât aproape că devenise o primejdie pentru buna ordine şi linişte a statului roman.

Ce formidabil a putut fi acel secol al II‑lea al imperiului, perioada lui de maximă înflorire, de la Traian şi soţia acestuia Plotina, împărăteasă şi deopotrivă mare om politic. Îmi vin în minte cuvintele lui Flaubert dintr‑o scrisoare către Madame de Genettes: „În acel veac când zeii muriseră şi Hristos nu apăruse încă, omul singur a existat.“ În acel veac ce avea să se încheie nu cu moartea împăratului filosof Marcus Aurelius, a cărui ascensiune fusese prestabilită de Hadrian, ci cu a dementului său fiu, Commodus, filosoful cedând în mod de neiertat locul părintelui copleşit de sentimente pentru un netrebnic urmaş de sânge.

Atunci omul singur a existat fiindcă se bizuia pe un edificiu puternic, inteligent, autogenerativ la modul optim, creaţia unei imense clase, nu politice, ci de practicanţi experţi ai „ştiinţelor administrative“, după cum s‑ar fi numit astăzi cei ce nu mai sunt în România de acum, fiindcă aparţineau României de ieri şi au fost eliminaţi ca primejdioşi.

Sigur că morbul arheologic este boala unui grup restrâns de scormonitori (stricto sensu) ai trecutului. El este direct proporţional cu primitivismul mental.

Aceşti „oameni de teren“, stând mult timp în soare şi fiind uneori expuşi, mai de curând, iradiaţiilor atomice absorbite de pământ din atmosferă, adesea aflându‑şi refugiul în alcoolul prost rafinat şi nu în vinul rubiniu ce le‑ar fi regenerat globulele roşii distruse de radioactivitatea pământului erei noastre atomice, aceşti bieţi oameni au în mod implicit şi biete comportări umane. Pe ei totalitarismul şi‑a pus cel mai adânc pecetea. Constatările şi teoriile lor asupra sărmanelor resturi ale trecutului de milenii al omenirii devin pentru ei şi pretind celorlalţi a fi literă de evanghelie. Istoria, ca şi arheologia, nu e o ştiinţă, ci un mănunchi de discipline din care îndeobşte ei, ignar, nu posedă decât una, ignorând cu agresivă certitudine pe celelalte.

Istoria, spunea Goethe, o scrie fiecare generaţie în felul ei, adică în lumina experienţei sale de viaţă. Dar bieţii arheologi nu cunosc, nu vor să ştie de relativismul datelor acestor discipline ale interpolării. Totuşi printre ei se aflau şi oameni cu simţul realităţii şi al umorului. Colaboratorii lui Dörpfeld de la Olympia, pe când acesta săpa în atelierul lui Fidias, i‑au strecurat în şanţ o cană de lut de cea mai comună calitate ceramică şi decoraţie pe fundul căreia au zgâriat cu un vârf ascuţit, în litere specifice vremii: Feidias eimi = sunt a lui Fidias. Bineînţeles că „descoperirea“ a făcut vâlvă şi deşi Şcoala germană de la Atena cunoaşte de un veac gluma şi falsul respectiv, îşi fac şi azi un amuzament din a constata în fiecare carte franco‑anglo‑americană tratând epoca, fotografiată la loc de cinste ulcica sărmană din care băuse marele Fidias, la care ţinea atât de mult, încât de teamă să nu i‑o fure alţii îşi înscrisese numele pe ea ca pe o cupă de aur, el sub degetele căruia aurul şi fildeşul prindeau formele divine ale meşteşugurilor omeneşti!

Eram chiar la Olympia, în vila germană a şantierului, când directorul Institutului arheologic german de la Atena, Helmut Kyrieleis, era anunţat telegrafic de echipa de acolo că descoperiseră în sanctuar urme miceniene (pe care profesorul le bănuia acolo şi le căuta cu ardoare aproape maniacală). A venit cu avionul de la Berlin împreună cu preşedintele Buchner, şeful suprem al acestui „minister federal“ al arheologiei mondiale. Fusese o păcăleală menită să atragă o dată mai mult atenţia că Olympia nu fusese un loc de cult micenian şi că sanctuarul panelenic se ridicase în veacul al VIII‑lea î.e.n., pe un teren virgin, de către noii greci ieşiţi din mixajul endoetnic cultural autohton al epocii întunecate (secolele XI‑VIII î.e.n.).

Sigur că „arheomania“ îmbracă forme acute, sub haina unor dispute academice, sau chiar birjăreşti, într‑o încleştare pe viaţă şi pe moarte. Şi dacă argumentele se epuizează, iar epitetele pălesc în schimburi reciproce, se ajunge la pumni şi la palme. Pistolul sau cuţitul nu par excluse, ca şi otrava, deşi nu s‑a recurs la ele decât în romanele Agathei Christie. Deseori e pusă în discuţie mai cu seamă şi în primul rând latura administrativă.

Fiecare arheolog vrea cât mai multe şantiere sau în tot cazul pe cele mai importante, deşi tot restul vieţii n‑ar putea face faţă elucidării materialului descoperit. Dacă e vorba de Grecia, el îl cedează spre studiere străinilor, după ce îşi asigură pentru fiecare lot un stagiu convenabil în respectiva ţară europeană occidentală, „pentru studiu“. Dacă e vorba de România, unde mentalitatea e similară (Balcanii nu se află la Sofia, ci la Atena şi la Bucureşti), nu însă materialul descoperirilor, ori posibilităţile economico‑financiare, se dă numele unei staţiuni (eponime) „culturii“ conturate de mai multe săpături ce au produs material asemănător sau presupus conex. Cronologizarea relativă şi înrudirea culturilor constituie scopul strădaniilor de o viaţă ale unui arheolog ce vrea să intre în „istorie“, săpând cu unghiile pe sub porţile de bronz ale eternităţii un loc pe unde să se strecoare acolo unde crede că merită: cel ce a tulburat eternitatea anonimă a multora se vrea el însuşi privilegiat întru nemurire. Dar până atunci câte injurii, câtă cerneală vărsată, câte pagini tipărite, cu grafice, tabele, lucrate sau nu la calculator – noua modă ce conferă „cercetătorului“ aura snoabă a scientismului dus până la ultima expresie. Păduri întregi sunt jertfite pentru hârtia ultravelină şi cretată a Jahrbücher‑elor, mai ales în pre‑ şi protoistoria de limbă germană. Se scriu cărţi tomoidale ce ar putea fi rezumate în câteva pagini şi toată această enormă cheltuială pentru a‑şi demonstra fiecare „părerile“ într‑un dialog al surzilor, la care nu participă, în adânca lor „specializare“, mai mult de zece persoane pe glob!

Se nasc astfel „celebrităţi“ frustrate dintru început, care trăiesc false triumfuri şi apoteoze autiste, se autosanctifică, se citează (acţiune mistică, punitivă sau adulatorie) reciproc şi sfârşesc în amărăciunea şi răutatea datorate marilor ambiţii răsplătite cu neiertătorul anonimat. Se întâlnesc între ei în adevărate francmasonerii arheologice, unde‑şi acordă unii altora grade şi se gratulează, se ospătează şi se îmbată pe cinste. Atare ritual are loc cam o dată pe an la nivel naţional şi la câţiva ani pe plan internaţional, în „congrese“, minunate prilejuri de călătorii, sindrofii şi juisare scientistă într‑un adevărat „thyasos“ care le domoleşte orgoliile până la viitoarea întâlnire. De către fiecare gen de oameni viaţa trebuie suportată într‑un fel. Şi chiar orgoliile mici ori foarte mari dau purtătorilor lor elanul unei relative „creaţii“ ce le justifică existenţa.

Nu însă acestea sunt faptele ce deranjează cel mai mult, ci reversul lor cu adevărat morbid. A nu îngădui altuia o părere diferită, a astupa gura celor mai tineri, sau a celor mai clar văzători, ori a altora mai dotaţi, prin mijloace de natură administrativă, prin defăimare, prin intrigă abjectă, iată arsenalul urât mirositor al reversului arheologului, mentalmente primitiv şi funciarmente prost!

Astfel se strangulează o preocupare utilă fenomenologiei spiritului, dacă se practică cinstit, devenind în modul arătat futilă printre atâtea futilităţi ale mentalităţii telurice, primare. Fiindcă arheologii sunt în genere, cum s‑a mai spus, apteri. Cultura lor istorică şi cea vizuală sunt limitate, uneori dezasperant de limitate. Am văzut arheologi la Paris care nu ştiau ce se află, ca material similar, la British Museum ori la Berlin, sau invers. Şi doar o călătorie de câteva ceasuri îi despărţea de acele cunoştinţe.

Am cunoscut şi oameni strălucitori ca Paul Zanker, Edmund Buchner, Peter Killian, Helmut Kyrieleis, Bernard Andreae şi atâţia alţii ale căror vastă ştiinţă şi strălucitoare conexiuni îi făceau comunicativi, generoşi. Prostia singură e solemnă, închisă şi rea. Ea ascunde, nu comunică nimic „fiindcă ştiinţa costă bani“, iar cel ce o dobândeşte trebuie să o păstreze ca pe o pungă cu arginţi. Atare om era Pippidi şi mulţi arheologi greci de a treia mărime pe care i‑am cunoscut în ţara lor! Genul acesta de „scientişti“ se teme să nu fie „furaţi“, să nu li se ia descoperirea, chiar dacă cineva doar o vede, nu o fotografiază; unii mor înainte să o fi publicat, iar notele lor de săpătură (când nu sunt vagi şi incomplete) pier o dată cu ei! E un gen de paranoia care nu are leac şi căreia alcoolul îi grăbeşte sfârşitul

*

S‑ar putea crede că în totalitarismul comunist singură arheologia a rămas netrucată. Ei bine, nu! Şi am să citez un exemplu ce ilustrează deopotrivă deturnările ei de dreapta şi de stânga. Ca să justifice istoric expansiunea sa transnistriană în est şi ocuparea Odesei (Olbia, în antichitatea greacă), Antonescu a sugerat istoricilor săi (Radu Vulpe era primul nume al vremii) să găsească un precedent al bizarului Drang nach Osten prin care voia să compenseze răpirea Ardealului de Nord. Atare gest a fost asimilat presupuselor fapte ale lui Burebista care, după Dion Hrisostomul (retor din timpul lui Domiţian şi Traian) ar fi distrus cetăţile greceşti de pe litoralul Pontului Euxin, de la Olbia la Messembria (Nesebar, Bulgaria). Informaţia lui Dion era cu circa un veac şi jumătate mai târzie decât momentul în care regele dac ar fi făptuit presupusa incursiune demolatoare asupra grecităţii pontice. Strabon din Amasia Pontului, deci din sudul Mării Negre, contemporan cu Burebista despre care vorbeşte pe larg, nu pomeneşte nimic despre atare faptă care vine în contradicţie de altminteri cu un decret dionysopolitan (Balcic) în cinstea lui Acornion ce a servit drept sol al lui Burebista pe lângă Pompei, adversar al lui Caesar şi amic al Orientului grecesc, cu care regele dac voia să se alieze la scurtă vreme după ce ilustrul roman îl eliminase pe Mitridate al VI‑lea Eupator ce ridicase împotriva Romei întregul Răsărit (aflăm dintr‑o inscripţie descoperită în 1995 la Histria că şi acolo îşi făcuse simţită prezenţa), Egeea şi inclusiv Atena.

Era deci imposibil ca acesta să distrugă grecitatea pontică şi concomitent să vrea a se alătura lui Pompei în lupta sa contra lui Caesar, exponent al politicii occidentale a Romei republicane care‑şi trăia ultimii ani.

Arheologic, în vremea amintită, s‑au constatat în multe din cetăţile litorale straturi mai groase ori mai subţiri de arsură, iar unele inscripţii pomenesc genericul termen tarahái (tulburări) produse probabil de tracii sau sarmaţii din zonă îndemnaţi deopotrivă de instigările lui Mitridate şi de instabilitatea cauzată de războaiele civile de la finele republicii romane.

Latîşev şi Dittenberger (IOSPE) consemnează un nume: „poate Burebista“. A fost suficient ca să devină imediat: „cu siguranţă Burebista“. Abia prin anii ’60 săpăturile ruseşti din nordul Olbiei au descoperit o enclavă dacică ilustrată prin ceramică specifică (ceaşca dacică) care cronologic ar putea consuna cu aventura lui Burebista. Este greu însă de presupus că acesta, unificând triburile dacice, va fi ştiut de o insuliţă atât de îndepărtată de masa lor compactă. În fine, descoperind Pippidi prin anii ’60 o inscripţie la Histria ce pomenea de „a doua întemeiere a cetăţii“ şi înşiruia numele localnicilor ce contribuiseră băneşte la nişte reparaţii ale sistemului mural de apărare, încălcând flagrant din neştiinţă uzanţele lumii greceşti preromane, căci documentul epigrafic era din vremea imperiului când împăratului de la Roma grecitatea orientală îi acorda lesnicios titlul linguşitor de „al doilea întemeietor“, în acelaşi spirit în care Augustus fusese numit „al doilea întemeietor al Romei“, a făcut atâta tam‑tam că respectiva inscripţie e documentul doveditor al distrugerii pomenite de Dion Hrisostomul, încât toată lumea se mira ce l‑a apucat. Ce altceva decât apropierea sărbătoririi ceauşiste a 2050 ani de la întemeierea statului dac al lui Burebista? Fiul plăcintarului se voia mai dac decât Burebista, mai „patriot“ decât Ceauşescu şi mai catolic decât Papa. A avut ceea ce merita! I‑am demolat în public teoria pe care tocmai o comunica la Societatea de studii clasice, în şedinţa ţinută la Institutul Iorga, unde erau prezente toate vârfurile arheologice din Bucureşti, i‑am trimis o scrisoare recomandată cu argumentele pe care mă bizuiam, argumente consemnate în darea de seamă a şedinţei din revista „Studii clasice“ pe acel an, iar versiunea franceză a textului autocalificat: „criteriu epigrafic unic în stare a surprinde adevărul istoric“, apărut în „Bulletin de correspondance hellénique“, a rămas fără nici un ecou, nefiind consemnat în al său „Bulletin épigraphique“ de Louis Robert, pontifex maximus al epigrafiei greceşti mondiale, cu toate că Pippidi îl linguşise grosolan când vizitase Bucureştiul, iar pe mine mă prezentase drept elev al său. — „Nu, al lui Iorgu Stoian“, mi‑a fost replica ce l‑a făcut să icnească amuzat pe francezul asistând la o scenă tipică de meschinărie scientistă balcanică.

Atare insucces al lui „Dalai lama“ s‑a răsfrânt sub forma unei uri viscerale asupra mea, la care participau deopotrivă Pippidi tatăl şi fiul său. Nu era singura de o astfel de intensitate. În mod simetric e de pomenit cea interbelică a lui C. Daicoviciu contra lui D. Tudor, pentru localizarea Romulei Malvensis, dispută în care ultimul a avut dreptate, după ce fusese scăldat într‑o mare de lături de către toreadorul clujean, autor al unui pamflet demolator intitulat Nesciendi ars (Arta de a te face că nu ştii).

Studiul meu privind faptele războinice ale lui Burebista a fost publicat în „Revue roumaine“, publicaţie pentru străinătate în mai multe limbi, alături de cele ale lui Vulpe şi Condurachi, care rămăseseră la opinia despre Burebista demolatorul. Cu ocazia aniversării istorice ceauşiste, Editura Politică a primit ordin să scoată un volum consacrat măreţului înaintaş. Mă văd convocat într‑o zi de Valter Roman, directorul editurii, care mă felicită pentru rigoarea şi logica istorică a studiului, adăugând că le eclipsează total pe cele ale veteranilor (ştia şi de „epocala“ descoperire şi eroare epigrafică a măreţului Pippidi). Voise doar a mă cunoaşte. În timpul întrevederii din biroul său a primit mai multe telefoane de la Dăscălescu şi de la alţii asemenea lui care‑l presau să dea cât mai repede versiunile străine ale nu ştiu cărui discurs important (importante erau în egală măsură toate!) al lui Ceauşescu. L‑am auzit tunând la telefon în urechile acelor mocofani că versiunile străine trebuie să aibă la bază un text românesc coerent logic şi gramatical, or acesta trebuie întâi rescris şi apoi tradus! Mi‑am dat seama că omului nu‑i mai păsa de nimic şi doar apropierea morţii pe care o presimţea îl făcuse întru totul liber.

*

O deturnare de stânga a arheologiei fusese şi îndemnul rollerian de a căuta slavi peste tot, de a slaviza majoritatea ceramicii din secolele VI‑VII pentru a sublinia aportul slav în etnogeneza românească. Pe atunci obârşia latină ne era ocultată. Contrapartea acestei exagerări aberante a constituit‑o peste câteva decenii îndemnul ceauşescian de a da etnicitate autohtonă tuturor mărturiilor ceramice descoperite de arheologii preistoricieni. Sigur că ceramica este un indiciu etnic, în principiu, dar legea imitaţiei şi sincronismului istoric funcţiona în preistorie, în antichitatea clasică, în evul mediu ca şi astăzi, fără a ţine neapărat seama de apartenenţa etnică a celor ce dădeau forme şi decoraţiuni unei ceramici, acestea fiind prin natura lor limitate ca număr şi structură. Era o aberaţie similară celei a compoziţiei sângelui, stabilind rasele cu ajutorul eprubetelor. Or cum ura de rasă era o mutaţie a covârşitoarei şi mult mai nocivei uri de clasă, atare idei pseudoistorice se învârteau cam în cadrul aceluiaşi orizont mental. Până la poporul ales şi la rasa superioară (vezi clasa cea mai înaintată, prin definiţie conducătoare) nu mai era decât un pas.

Ironia istoriei acestui veac apocaliptic a făcut ca victimele aşa‑zisei rase superioare să fie în primul rând „poporul ales“ al lui Dumnezeu. De unde se vede că recurgerea la atare concepte este epifenomenul unui complex de inferioritate: evreii lui Moise faţă de civilizaţia şi bogăţia pământului faraonilor, naziştii faţă de civilizaţia Occidentului liber, bogat şi învingător într‑un război a cărui pace nu a fost în stare să‑şi cruţe învinşii care erau un mare şi creativ popor. Hitler a fost, cum am mai spus‑o, copilul din florile răului al lui Clémenceau!

Arheologii sunt prin natura lor profanatori de morminte autorizaţi. Vestita carte a lui A.M. Snodgrass, Grecia epocii întunecateinfo, apărută de curând în traducerea mea, are un masiv capitol intitulat Mormântul. Jefuirea acelor morminte îmbogăţeşte muzeele şi cunoştinţele noastre. Cum poate fi practicată cu folos, urbanitate şi simţ al măsurii adevărata arheologie, cu deosebire cea preistorică, cea mai dificilă dintre toate, ne demonstrează cartea abia citată, atractivă prin însăşi ariditatea ei documentată în direcţii diverse, conexabile şi întregibile în unitatea frumoasă a sintezei.

Căci tocmai acesta este păcatul cel mai frecvent al arheologiei de azi: specializarea măruntă fără cultura generală a domeniului care duce la anularea spiritului de sinteză. Şi în acest sens fumurile arheologice din lulelele preistorice sunt o realitate negativă deosebit de elocventă.

Despre arheologia referitoare la timpurile contemporane, reconstituite prin monumentele şi obiectele lor specifice, se poate vorbi mult. Deosebit de impresionat am fost la Roma vizitând Forul lui Mussolini de la Ponte Milvio şi de la Terza Roma a aceluiaşi din sudul Oraşului Etern. Dar despre astfel de lucruri voi vorbi în volumul al IV‑lea al acestor consemnări.

gust-et-2

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2

cronici-250x500