Gustul eternității II

O REÎNTOARCERE ÎN TRECUT ŞI UN CONCURS DE POMINĂ

Cu o viteză apreciabilă, rezultat al anilor de lectură şi studiu, am publicat întreaga zestre necunoscută a Cabinetului numismatic, sau dacă nu se încheiase publicarea ei era pregătită în totalitate pentru acel act tipografic. Eram doctorandul lui Condurachi care‑şi dădea seama de capacităţile mele fără a le recunoaşte public fiindcă dorea să mă aibă la el în institut ca sclav personal alături de salariaţii majorităţii covârşitoare a secţiei greco‑romane, deci în colectivul şantierului Histria pe care‑l conducea şi unde acceptase doar relativa autonomie a lui Pippidi şi o oarecare autocefalie a foarte aproximativei Gabriella Bordenache (născută Battaglia şi căsătorită cu arhitectul Richard Bordenache pe când acesta era membru al Şcolii române de la Roma) aproape acefală ca rezultat al lecturilor neîntrerupte de romane de aventură ce le înlocuiseră de mult pe cele de specialitate. Despre moravurile academice ale vremii va veni mai pe larg vorba într‑un capitol special.

Răzvan Theodorescu fiind dintre „prietenii“ ce mă vizitau la Cabinetul numismatic unde mă aflau aproape zi şi noapte, m‑a surprins o dată cu toată colecţia de podoabe şi obiecte de aur a Academiei întinsă pe masă. A făcut un şoc, mai ales că la acea vreme nu ieşise din ţară, trimis de Oprescu la Hautcoeur, prin filieră francmasonă (era sprijinit în rândurile desfiinţatei loji de Demostene Botez), iar pe de altă parte fiindcă ştia că niciodată în viaţă nu va avea ocazia să publice obiecte de asemenea calitate. Atât mă fericea pentru situaţia în care mă aflam şi mă invidia sincer încât, ştiind că aveam să public de zece ori mai multe piese rare şi valoroase decât văzuse atunci, i‑am oferit colaborarea pentru acel studiu‑catalog. — Bine, dar eu nu mă pricep, răzbi din el adevărul în faţa neprevăzutului nesperat. — Lasă, că mă pricep eu!

L‑a adus pe Nicolae Ionescu, fotograful Institutului de istoria artei şi am făcut fotografii–planşe cuprinzând toate piesele. După care a început pe cont propriu să le descrie pentru catalogul colecţiei ce urma a fi publicat în „Studii şi cercetări de istoria artei“. Oprescu, cu care eram vecin de cartier (stătea pe dr. Clunet) şi care mă ştia de la Vianu (căruia voia probabil să‑i repare post mortem grosolănia de a‑l fi refuzat într‑un moment dificil al acestuia), vădea faţă de mine cea mai mare solicitudine, sinceritate şi politeţe, lucruri ce nu‑i stăteau în fire cât priveşte raporturile cu colaboratorii lipsiţi de relaţii cu adevărat pe merit, în cercul lumii academice. În după-amiezele de primăvară şi toamnă trecea prin faţa ferestrei mele (dr. Nanu Muscel) şi îmi bătea cu bastonul în gard ca să‑l însoţesc la plimbare. Era de acord cu publicarea colecţiei şi cu colaborarea generos oferită lui Theodorescu, dar mi‑a atras atenţia să redactez şi să controlez cu rigoare tot textul, fiindcă Theoderescu, în afară că e foarte vanitos, mai e şi superficial şi prolix. Într‑adevăr, catalogul ce pornise a‑l face după fotografii, fără a‑mi cere acordul, era atât de amplu (cca 100 pagini manuscris), încât fiecare sârmă de aur atipică era descrisă pe spaţiul grafic pe care s‑ar fi putut extinde relatarea alcătuirii unui tanc.

După ce am elaborat singur catalogul, bibliografia, datarea şi analogiile tuturor pieselor, Theodorescu a dat manuscrisul spre a fi dactilografiat la Institut, scutindu‑mă astfel de singura muncă pe care nu mai aveam răbdarea să o fac după ce energumenul mă enervase destul cu mofturile sale, regretând de sute de ori că avusesem proasta inspiraţie de a face bine cui nu merita. Dar nu mi‑a fost dat să scap. Peste zece zile mi se înfăţişează cu dactilograma articolului, identică manuscrisului meu, însă semnată Răzvan Theodorescu şi Mihai Gramatopol. I‑am pus în vedere că deşi nu este autorul nici unui cuvânt am consimţit să semneze alături de mine dar în nici un caz înaintea mea, doar dacă‑şi schimbă numele în Deodorescu ori devine peste noapte membru al Academiei, ceea ce avea să se întâmple când a căzut din cuib de la Cotroceni, adică trei decenii mai târziu. Urma să‑i explic eu lui Oprescu de ce nu voi mai preda studiul anunţat. M‑a rugat să nu‑i spun nimic profesorului şi în faţa mea a făcut modificarea de rigoare. Cum încă nu mă mutasem la Institut, l‑am informat pe Oprescu îndată ce ne‑am întâlnit în cartierul pe care‑l locuiam.

Iată reflectat incidentul într‑una dintre scrisorile primite de la Sturdza:

„Paris, 4 ian. 1966

Dragul meu,

Mulţumiri pentru lunga şi interesanta scrisoare căreia nu‑i voi răspunde cu aceeaşi extindere, căci vei avea ştiri proaspete şi consistente de la mama. Întoarcerea dânşii este fixată, în principiu pe 19 a.c... Cred că ţi‑am mai spus‑o: Bucureştiul are specialitatea lansării zvonurilor celor mai năstruşnice care transformă în roman epico‑sentimental orice faptă banală, cu condiţia să se fi petrecut la Paris. Acuma, ce‑i drept e drept, muncesc enorm şi ceea ce este plicticos nu este efortul propriu‑zis care‑i interesant şi merită să fie făcut, ci proasta organizare a orelor de lucru care se întind pe toată ziua, până seara. Trebuie o foarte sistematică împărţire a timpului ca să ajungi să faci ceva peste programul de zi cu zi. N‑ai idee ce simplu şi la îndemână este totul la Bucureşti: ai treabă undeva, în douăzeci de minute ai şi ajuns, cel mult.

Că m‑am înstrăinat, este drept, dar nu în sensul înstrăinării afective. Ce vrei, alţi oameni, alte probleme, alt mediu şi chiar alte angarale. Că regret anumite lucruri, este drept, dar numai anumite. O regăsire a altor lucruri ar constitui pentru mine o nenorocire, echivalentul înmormântării. Viaţa aici are destule aspecte plăcute, cu condiţia să nu cauţi căldură sufletească. Este uluitor cât de puţin îşi pun oamenii aici probleme afective, dar ce vrei, totul trebuie luat aşa cum este şi sunt multe bunătăţi la tot pasul. Cărţi bune, case îmbelşugate, mese rafinate, primiri strălucite, călătorii lesnicioase.

În problema cu Răzvan, cu care, după mine, ar trebui să păstrezi legătura ţinând seama de calităţile lui eminente, tot ce‑ţi pot spune este să‑ţi iei măsurile din timp şi ca pe viitor să stabileşti lucrurile dinainte. În aşa fel se pot evita neînţelegerile şi surprizele neplăcute (orice comentariu e de prisos, n.n).

Care sunt posibilităţile de microfilmare sau de altă reproducere a materialelor la Biblioteca dumitale şi care sunt tarifele. Nu ştiu dacă cunoşti existenţa unor maşini formidabile de reproducere a paginilor de orişice, care se cheamă Xerox? E un fel de pupitru cu nişte «printing devices» înăuntru şi diferite lumini şi cilindre. Pui volumul sau foaia pe «desk», apeşi pe un buton «on» şi pe un alt buton care reglează number of copies, drăcia se pune în mişcare, după nici o minută auzi un foşnet misterios şi printr‑o fantă apare foaia cu reproducerea. Singurul cusur este preţul, Xerox este foarte scump şi ca preţ în sine şi ca preţ al exemplarelor pe hârtia respectivă, care fiind Xerox este specială, după cum poţi să‑ţi închipui. La început, când a apărut Xerox, toată lumea din întreprindere îl folosea spre a‑şi reproduce actul de naştere, contractul de chirie şi alte de acelaşi gen. Acum lucrurile s‑au reglementat, adică s‑a strâns şurubul, doar câteva suflete autorizate au voie să se atingă de Xerox. Eu fiind unul din acestea, am deja o mică bibliotecă cu studii luate şi alese din diferite surse, numai că, din lipsă de timp, n‑am când să mă duc să împrumut originalele pe care să le copiez.

Pentru că‑mi spui, iată şi cărţile pe care mi le doresc. În schimb te rog să‑mi precizezi ci vrai, vorba ta, m‑au năpădit năravurile pieţii comune. Pun lista alături, o listă neputând fi considerată scrisoare amicală. Plus de asta, spune‑mi te rog dacă‑ţi poţi procura (în caz că au apărut) numerele pe ultimii doi ani scoase de Filiala Iaşi a Academiei, secţia istorie, şi cât ar costa un abonament pe numele mamei care mi le‑ar trimite apoi prin poştă; la fel pentru «Studii, revistă de istorie» şi pentru «Romanoslavica». Cred că ai înţeles că tarifele cartimexului mă sperie dinainte, aşa că I try to avoid them.

Acestea fiind zise te salut cu drag şi mai aştept din când în când câte un rând de la tine. Al tău Mihai. Explicaţiile pe care mi le dai în legătură cu Harnav (Sorin Mărculescu, n.n) mă conving prea puţin. Calităţile lui sunt de domeniul trecutului; pentru mine astăzi el este omul negru. Salută‑l totuşi cu mult drag, complimente Magdalenei“.

*

Desigur că partidul punea la încercare supuşenia oarbă a viitorilor săi membri, mai ales dacă „greşiseră“ câtuşi de puţin în trecut. Astfel cu ocazia ritualului cros de 1 mai, în curtea Academiei se adunaseră tineri tehnicieni din personalul ajutător al institutelor. Şi aceştia erau foarte puţini în a răspunde acestei exigenţe politice. Tocmai ieşeam din Bibliotecă pentru a mă duce în clădirea anexă în care se afla legătoria. Mă aud strigat, mă întorc şi‑l văd pe Theodorescu cu membrele învineţite de frigul acelei zile de primăvară. Ne‑am plimbat pe aleile din faţa Bibliotecii la ferestrele căreia se adunaseră personalul şi cititorii spre a fi martori oculari.

În vreme ce un cadru tânăr de mare viitor se ridica astfel la zenitul culturii româneşti, blândul, eruditul, delicatul şi îndatoritorul Frenkian, profesorul meu drag, se stingea ca un pui de vrabie, iubit în fine de zei, pe scaunul autobuzului cu care venea de la Şosea, de la plimbările de odinioară ale marilor cardiaci cărora avea să le mai supravieţuiască pentru scurtă vreme doar Valeriu Papahagi.

Ca şi lui Vianu, tragedia vieţii de familie i‑a scurtat lui Frenkian zilele. Fata lui lucra în „serviciul de noapte“ pe la străinii cazaţi în marile hoteluri ale Bucureştiului, iar băiatul, când nu putea fura nimic altceva, sustrăgea din încuiata bibliotecă părintească valoroase cărţi străine pe care le vindea la anticariat de unde profesorul le recupera în zilele următoare, plătindu‑le astfel de nu ştiu câte ori. Dna Frenkian, născută Flondor, şi‑a luat după ani de zile lumea în cap, Sturdza spunându‑mi prin ’86 că apăruse prin Germania, fără bani, fără acte, nimeni nu ştie cum, dându‑se probabil ca nemţoaică jefuită de toate bagajele şi actele în România.

Mă întorc acum la Condurachi şi la măsurata captatio benevolentiae pe care o practica în ce mă priveşte pentru ca nu cumva să mă vadă „sărindu‑i în cap călare pe caii cei mari“, cum îmi spunea adeseori. În vreme ce Condurachi avea geniul diplomaţiei culturale în a cărei accedere solicitase ajutorul lui Vianu.

Deci Condurachi, solicitant al lui Vianu, m‑a invitat, în anul următor al plecării mele de la Constanţa, să mă duc la Histria. Urma să trec pe la Constanţa şi să‑l vizitez pe Canarache. Se aştepta prin mine la o destindere a relaţiilor încordate dintre Canarache şi Vâlcu şi Institutul de Arheologie condus de prea unsul cu toate alifiile academician. Cum m‑am născut grec fraier şi afon la politica subţire şi la bizantinism valaho‑academic, din toate speranţele puse în mine n‑a ieşit nimic. Canarache nu mai prididea cu manifestările de bucurie că revenisem iarăşi în Dobrogea ca om de bază (al său), în vreme ce vechii lui colaboratori îl trădaseră (Barbu şi Aricescu), aflându‑se în exil ca ghizi la Histria, sub ameninţarea unei şi mai rele sorţi ce le‑o va decide Vâlcu.

Am plecat deci spre Histria împăcat cu hoţul care recunoscuse că mă vădisem la înălţimea sa (înştiinţându‑l pe Graur de tot ce‑mi făcuse), fără însă a‑i promite nimic pentru viitor, ci repetându‑i doar că viaţa mea se fixase de acum încolo la Academie, la Bucureşti.

Ca să ajung la Histria, Canarache mi‑a pus la dispoziţie marea sa limuzină ZIL pe care o primise aproape nouă de la Vâlcu, drept răsplată pentru toate mizeriile şi turnătoriile cu care‑l gratulaseră bunii săi prieteni „Dioscurii“. Când maşina a intrat în şoseaua directă spre cetate şi şantier, Petre Alexandrescu mit Verwandten und Bekannten se alertaseră crezând ori că soseşte inopinat „Pater“ (Condurachi) cu o delegaţie oficială, ori coana Miţa Rosetti, preşedinta UFDR (Uniunea femeilor democrate din România).

Când au putut zări doar o singură persoană în limuzină, s‑au alertat şi mai tare, iar când am coborât în faţa casei Pârvan, au rămas de‑a dreptul perplecşi. „Dioscurii“ erau cei mai sideraţi. Parcă ar fi sosit pentru ei Marele inchizitor Torquemada. De aceea s-au situat imediat în poziţia destul de greu de tolerat pentru mine a unor valeţi ce mă însoţeau peste tot şi de care doar cu insistenţe puteam scăpa. Locuiam în casa „Mixindrill“, construită de Canarache pentru sine şi situată la marginea continentală a şantierului, spre a nu afla cumva de vizitele ce şi le făcea reciproc acel colectiv care se acupla în voie, conform jocului de‑a vacanţa. Căci prea puţin le era gândul la lucru şi la ştiinţă, subjugaţi de frumuseţea sălbatecă şi austeră a acelui capăt de lume. Dacă mi‑era răcoare, Dioscurii alergau să‑mi aducă o vestă, de‑mi era sete, o apă minerală. În cele din urmă am fost nevoit să le interzic a se mai apropia de mine sub 100 m.

Întrucât arheologii săpau în şanţuri anodine unde nu prea găseau nimic notabil, m‑am apucat cu o săpăligă şi o măturică să atac mormanele de cioburi socotite „deşeuri“ şi aruncate pe la marginile şantierului propriu‑zis. Am descoperit astfel două sute de stampile de amfore greceşti şi câteva zeci de fragmente ceramice arhaice, cu inscripţii. Lucram câteva ceasuri în zori şi la apusul soarelui, când lumina cădea pieziş şi literele gravate ori ştampilate în lut se vedeau cel mai bine. Evitam astfel căldurile insuportabile din timpul zilei. Lucrătorii erau elevi din satul învecinat Histria şi o rupeau binişor în franceză şi engleză, cu vizitatorii occidentali veniţi în autobuze ONT, graţie efectelor reformei învăţământului a lui Mircea Maliţa. O dată aceasta oprită de marele cârmaci, viitorii poligloţi rurali aveau să se cufunde în ignoranţă şi uitare. Exista şi o casă de taxare la poarta sitului arheologic şi un bufet pentru turişti. Acolo se consuma zilnic după apusul soarelui alcool în compania paznicului şi a altor persoane alese pe ochi şi pe sprânceană.

Sub privirile tulburate de băutură scitică ale însetatului, s‑a săpat o gheţărie adâncă imediat după gardul de sârmă al şantierului, pe teritoriul acestuia, pentru răcorirea licorilor pe timp de vară. Treaba s‑a petrecut toamna târziu, după închiderea oficială a săpăturilor, aşa că nimeni nu ştia cum apăruse acolo gheţăria şi o grămadă mare de dărâmături chiar lângă ea. Lucrurile se întâmplaseră în toamna anului dinaintea sosirii mele la Histria. Al. Suceveanu, intrigat de movila recentă acoperită din belşug cu bălării, începu să sape la baza ei. Vizitând şi eu săpătura înaintea lăsării întunericului, am intrat cu picioarele într‑un strat gros de cenuşă. La masa de seară i‑am informat pe toţi că Suceveanu descoperise praefurnium‑ul unor terme. Vă daţi seama cât s‑au putut amuza distinşii arheologi de astuţia verdictului meu categoric. În zilele următoare au săpat în grămada nouă de dărâmături antice cu şi mai mult avânt şi au început să descopere praefurnium‑ul şi hipocaustul unor terme, distruse în mare parte de gheţăria tocmai acolo amplasată în toamna târzie precedentă.

Acum râdeau mânzeşte incomodaţi de isprava ginerelui, care n‑a mai săpat în acea vară pe şantierul de la Histria, aciuindu‑se pe cel al lui Petre Diaconu de la Păcuiul lui Soare, pe Dunăre. Acele terme, o dată mai mult devastate şi distruse de infatuarea ignorantă şi tembelă a preasupuşilor servi ai lui „Pater“, au format obiectul unei publicaţii „ştiinţifice“ la Editura Academiei sub semnătura „descoperitorului“. Erau făcute astfel publice rămăşiţele beţiilor moderne, în ipostaza lor de „cercetări arheologice“.

Un caz ilustru de îndepărtare a incomozilor a fost pensionarea prematură şi silită a lui Radu Vulpe de către Condurachi. Printre nenumăratele dispoziţii contradictorii venite de la Academie era şi cea ca directorii să fie implicaţi nemijlocit în cercetare. Radu Vulpe era şeful secţiei de arheologie greco‑romană, specialitate revendicată şi de multilateral dezvoltatul Condurachi. La un moment dat cei doi au fost împreună undeva în Germania Federală la un congres. Condurachi a scris un articol critic din punct de vedere politic la adresa arheologiei româneşti pe care l‑a semnat Radu Vulpe şi l-a trimis la „Sud‑Oste Zeitung“. La Bucureşti articolul a avut efectul scontat, iar Radu Vulpe a fost luat prin surprindere când a fost chemat să dea socoteală secţiei de propagandă a comitetului central PCR. Aceia ştiau însă că Condurachi era capabil de orice şi deşi l‑au asigurat de încrederea lor pe Vulpe, au fost obligaţi să‑i dea satisfacţie lui Condurachi, interesat să ocupe respectivul post căci graţie multor matrapazlâcuri trecute cu vederea PCR însuşi decisese ca iminentă îndepărtarea lui de la direcţia institutului şi înlocuirea sa cu cealaltă faţă a lui Ianus, Pippidi. Radu Vulpe a rămas până la finele vieţii cu o pensie mizerabilă, Condurachi a părăsit forţat institutul, iar şef de secţie avea să devină Petre Alexandrescu, reorientat în grabă şi eficient către fiul plăcintarului din Craiova care avea nevoie de cât mai mulţi partizani într‑un institut încă securisto‑condurachist în marea lui majoritate. Lupta dintre cele două tabere nu s‑a terminat nici astăzi, după moartea respectiv înainte şi după Revoluţie a celor două feţe ale eternului Ianus: Condurachi şi Pippidi. Dar fapta care şi‑a pus pecetea pe întreaga viaţă a lui Condurachi, determinându‑i sfârşitul carierei sale arheologice (regimul comunist nu arunca niciodată rufele murdare, ci le purta drept nepătate în alte domenii de activitate unde „calităţile“ lor se vădeau încă utile; Condurachi a rămas astfel până la moarte preşedintele Asociaţiei de studii sud‑est europene, calitate în care circula în zonă ca la el acasă, admirat şi adulat pentru şarmul său diplomaticesc) o voi relata în capitolul 8, intitulat „Cum e turcul şi pistolul“.

Pentru mine situaţia de la Bibliotecă se înrăutăţise de tot. Despre ea ştiau atât Oprescu cât şi Miron Nicolescu pe care îl cunoşteam din vremea luptei pentru colecţiile Bibliotecii dusă de Vianu împotriva lui Murgulescu. Matematicianul Miron Nicolescu devenise preşedinte al Academiei la circa patru ani după moartea lui Vianu. Oprescu mă chema la Institutul de istoria artei, unde‑mi spunea că există alt viespar, mai domolit însă decât cel de la Arheologie şi evident nu de calitatea celui de la Bibliotecă. Mă sfătuia deci, spre a nu stârni şi acolo invidiile, să vin prin transfer, cu un post de cercetător de la Bibliotecă. Dar la Bibliotecă nu eram decât „numismat“, nu cercetător. Trebuia deci să devin „cercetător“ la Bibliotecă şi apoi să mă transfer cu post cu tot (cel creat de Vianu) la Istoria artei. Astfel de transferuri erau posibile între institute căci se socoteau permutări în cadrul aceleiaşi mari unităţi administrative care era Academia. În acest sens Oprescu a aranjat lucrurile telefonic cu Miron Nicolescu. Cum am mai spus, profesorul Oprescu voia să mă aducă la Institutul său căci se simţea moralmente îndatorat memoriei lui Vianu pe care illo tempore îl refuzase. Pe de altă parte preşedintele Miron Nicolescu îmi atrăsese personal atenţia, când i‑am înmânat memoriul de transformare a postului pentru a‑l aproba în vederea organizării concursului, aprobare pe care a scris‑o în faţa mea şi a trimis‑o în jos, pe linie ierarhică spre executare, că toată „conducerea“ Bibliotecii Academiei precum şi alţi academicieni (în frunte cu Condurachi şi Pippidi, pentru o dată uniţi în cuget şi simţiri) îi solicitaseră ţinerea unui concurs drastic, nu formal, iar în ipoteza că nu îl luam, trebuia să fiu dat afară şi din postul pe care‑l ocupam la Bibliotecă. Preşedintele fusese şocat de ura nutrită de cei doi faţă de mine, ură care mergea până la a‑i cere să facă o ilegalitate, anume că în cazul în care nu promovam concursul, postul nu se mai transforma, iar eu nu puteam fi dat afară de la Bibliotecă unde aş fi rămas în continuare „numismat“. Miron Nicolescu m‑a întrebat dacă în atare condiţii de adversitate care i se păreau extraordinare din partea unor seniori faţă de un tânăr eram dispus să‑mi asum riscul. „— Qui risque gagne“, a fost răspunsul meu şi i‑am relatat ceea ce C.C. Giurescu, de care mă apropiasem între timp, îmi spunea despre conduita lui în viaţă: — „Să preferi examenele cele mai drastice, publice ori cu comisii foarte mari, astfel ca nimeni să nu poată pune niciodată la îndoială, dintre toţi duşmanii pe care adevăraţii oameni de ştiinţă îi au, valabilitatea ori prestigiul acelui examen!“ — „Este foarte adevărat şi te felicit că eşti hotărât să urmezi atare demers“, conchise Miron Nicolescu, absolvent al napoleonienei École Normale Supérieure de la Paris, pe care aveam să‑l văd ultima oară când i‑am înmânat exemplarul proaspăt apărut al cărţii mele publicate la Bruxelles. În 1975 va muri de inimă rea, asasinat de Ceauşescu ce‑i desfiinţase Institutul de cercetări matematice al cărui director era, fără măcar să‑l avertizeze.

Cercetătorii au găsit într‑o dimineaţă de vară un lacăt masiv pus pe uşa institutului lor, unde chipurile „lucra“ şi Zoe, fiica cuplului Ceauşescu şi a doua savantă a familiei, născută prin partidogeneză, căci despre partenogeneză acea „sfântă“ familie era cam rea de muscă! Ca şi Hitler, Ceauşescu scutura mărul de merele coapte care cădeau în grădina americanilor. În numai câţiva ani acel fost institut (căzut sub incidenţa decretului din 1975, care urma să purifice Academia de elementele nesănătoase în virtutea căruia am fost şi eu eliminat) se transmutase peste Ocean, alimentând copios reţeaua universitară şi de cercetare a Statelor Unite.

Astfel de cazuri nu erau accidentale decât numai ca efect al unei legi anume, altfel ele se subsumau unei politici deliberate de a îndepărta din ţară cât mai multe elemente tinere valoroase care apucând pe drumul spre vest de „Edenul“ comunist completau numărul celor ce trecând ad superos lăsau implicit cale liberă tiranului spre a crea lumea de oligofreni schizofrenizaţi cu care voia să guverneze poporul transformat în populaţie, lume pe care în cele din urmă a edificat‑o, căzându‑i victimă, căci nimic nu e mai departe de perfecţiune decât acţiunea belzebutică a răului. Singura noastră speranţă efectivă, atunci ca şi acum, este că răul cu cât e mai minuţios pregătit, cu atât e mai imperfect, în vreme ce opusul său binele tinde către perfecţiune, adică spre dumnezeire.

În fine, după ce a fost publicat în presă de două ori, căci Pippidi venise cu ideea că trebuie anunţat în două cotidiene pentru a fi valabil, concursul, constând din probă orală şi scrisă, avea să se ţină în biroul directorului general al Bibliotecii (Cioculescu) adică în vechiul birou al lui Moisil de la Cabinetul numismatic, care‑l găzduise şi pe Vianu. Comisia era alcătuită din Şerban Cioculescu, preşedinte, membru corespondent al Academiei, Condurachi, academician, Pippidi şi Ştefan Ştefănescu, membri corespondenţi, Bucur Mitrea de la Institutul de arheologie, Ştrempel, şeful secţiei colecţiilor speciale de la Bibliotecă şi avocatul‑numismat; acestora li se adăuga şi şeful cadrelor, pentru a forma cifra impară şi a redacta procesul verbal.

Având în vedere situaţia adversă, m‑am gândit că subiectul lucrării scrise nu putea fi ceva de cultură generală istorică (comisia uitase, ori nu ştia că în afară de factologia istorică şi arheologică propriu‑zisă cu care eram cât se poate de la curent, dar care era interpretată în sens marxist‑leninist, mai ales în domeniul economiei antice şi în special al celei geto‑dacice, eu nu reţinusem nimic din „teoretizarea“ comunistă a istoriei, lecturile mele în acest sens fiind exclusiv occidentale şi nemarxiste), ci ceva care să demonstreze limpede oricui, prin simpla consultare a unui manual, că greşisem subiectul, căci pe atare lucru se conta şi pe el îl doreau cu toţii.

Am învăţat deci sistemul ponderal monetar roman şi grecesc, în cele câteva variante principale ale sale, tabele aflate în orice manual de numismatică antică. Mi s‑a dat să expun partea greacă pe care am aşternut‑o pe o coală recto şi verso în câteva minute. Mi se dăduse timp de lucru două ceasuri (pentru a nu se infirma legalitatea concursului). Comisia începuse a se răspândi, când am chemat‑o înapoi, anunţând că terminasem subiectul. Avocatul‑numismat a adus mai multe manuale, aşa că toţi membrii au constatat în acelaşi timp că teza mea era conformă cu tabelele tipărite în diverse limbi. După ce mi s‑a dat nota 10, Condurachi a început să caute în toată încăperea dacă nu cumva mă inspirasem după vreo carte rătăcită, deşi cel puţin trei persoane au stat tot timpul cu mine. Erau numai enciclopedii şi publicaţii ale Academiei RPR. Examen oral au fost cu toţii de acord că nu mai e nevoie să se facă (se evita astfel desfăşurarea cunoştinţelor mele care i‑ar fi pus o dată mai mult în situaţie neconvenabilă, după susţinerea celor patru examene şi opt referate de doctorat care lămuriseră întreg Institutul de arheologie asupra ştiinţei ce aveam în materie). Trebuia să se facă şi un examen de cunoaştere a două limbi străine. Întrebat ce prefer, am răspuns că pe toate care le cunosc, clasice şi moderne. Au ostenit după vreo trei, complexaţi de accentul avut în conversaţia liberă; am fost declarat promovat. Pervers, Pippidi m‑a întrebat dacă am avut emoţii. Am răspuns că nici una, că ştiindu‑i pe toţi şi cunoscând bunăvoinţa ce mi‑o poartă, prevăzusem subiectul şi am învăţat pe dinafară cele două variante ale sale pe care peste câteva zile le voi uita. Au protestat, dar era prea târziu: cadristul fugise cu procesul verbal la semnat de întreaga comisie, iar protestul nu avea temei decât propria lor prostie, căci „à trompeur, trompeur et demi“.

gust-et-2

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2

cronici-250x500