Gustul eternității II

„Ô, LES BEAUX JOURS!“

Soarta a făcut şi poate că era semnificativ atare fapt, ca petrecerile cele mai reuşite şi revelioanele cele mai vestite ale Bucureştilor anilor ’60, cele invidiate de toată fosta protipendadă şi chiar de vârfurile snoabe ale proţopindadei aflate în miezul caşcavalului, să aibă loc în casa Berindei de pe str. dr. Carol Davila, vizavi de aripa laterală stângă a Facultăţii de Medicină. Aici sosiseră Berindeii (1957) mutaţi din str. Toamnei, la parterul unei case „florentine“, tocmai părăsit de o „alimentară“ de cartier. Casa părea destinată unor primiri numeroase. În continuarea unui vestibul se deschidea un living amplu care dădea printr‑o arcadă într‑o largă sufragerie ce constituia latura inferioară a unui L. Din capătul holului se deschidea un mic dormitor al soţilor Berindei, care era totodată şi biroul de lucru al lui Dan. Camera copiilor (Mihnea şi Ruxandra) se deschidea pe latura dreaptă a sufrageriei, iar bucătăria (mare) şi baia (medie) pe cea stângă. Vasta bibliotecă a lui Dan ocupa pereţii sufrageriei, ai dormitorului şi ai livingului, din podea şi până în tavan. Familia Berindei a fost aproape în întregime trimisă la închisoare, fără să fi aparţinut clasei politice a vechiului regim. Tatăl lui Dan, avocatul Alexandru Berindei, arestat în 1947, a ajuns în cele din urmă la Canal, de unde s‑a eliberat în 1956. Mama lui, Dina Balş, a stat în temniţă între 1948‑1950. Profesorul Hudiţă, tatăl Ioanei, a fost închis între 1947‑1955. Dna Hudiţă a fost şi ea deţinută între 1950‑1953. Ioana însăşi a fost arestată în 1950, internată la Jilava şi Mislea, unde a născut‑o pe Ruxandra şi a fost eliberată în februarie 1953. Dan, care era cercetător la Institutul Iorga, devenise deopotrivă tată şi mamă pentru micuţul Mihnea. Cu tot sprijinul „politic“ al lui Constantinescu‑Iaşi, a fost dat afară din Institut împreună cu Mihai Berza şi N. Bezviconi. Dan a intrat lucrător necalificat la o cooperativă de încălţăminte, unde făcea placheuri, iar Bezviconi, portar la Bellu, ale cărui morminte istorice le‑a catalogat mai apoi. Cu toate că Ioana îi trimitea din închisoare mesaje să divorţeze (cum făceau majoritatea soţilor rămaşi în libertate) spre a‑şi uşura situaţia, Dan a refuzat. Cred că singura raţiune a acestor întemniţări fără motive concrete şi fără procese politice era de a sădi spaima în fosta lume bună a regimului „burghez“. La un an sau doi după ce familia a ieşit din închisori, Dan a fost reangajat la Institutul Iorga. Ieşirea se petrecea deci în jurul lui 1953, adică imediat înainte sau imediat după moartea lui Stalin. Nu era un moment de răscruce, ci abia o rază de speranţă. Comuniştii ei înşişi scăpau de o ameninţare drastică, dar ani de zile încă nimeni nu avea să se simtă în siguranţă. Clasa politică o dată încarcerată, până în 1964 eşaloanele 2 şi 3 ale acesteia, rămase accidental ori pentru scurte perioade în libertate ca şi membrii de rând ai diverselor partide interbelice, fie că nu puteau ieşi din ritmul vieţii politice de club, fie că erau ca tot românul, cum s‑a văzut după Revoluţie, dornic de a fi lider mai degrabă decât simplu membru de partid, nu conteneau a face „guverne“, fiecare atribuindu‑şi un minister, într‑un viitor cabinet imaginar, după veleităţile sale.

Nota bene! Aceştia nu refăceau ori nu încercau a reface partidele istorice sau a crea noi organizaţii politice menite a se opune dictaturii comuniste. Nu, Doamne fereşte! Ei îşi distribuiau între ei portofolii ministeriale, fără să se întrebe prea serios cine va răsturna dictatura proletariatului! Poate că „americanii“ care urmau să vină, zvon lansat în prostime de NKVD şi de Securitate; clasa politică şi cei cu adevărat bine informaţi ştiam precis că americanii nu vor veni niciodată, că târgul se încheiase şi că zvonul umplea temniţele cu un anume fel de fraieri. Făcătorii de guverne ajungeau fatalmente la închisoare fiindcă toţi băteau toba la ce „rang înalt“ ipotetic accedaseră. Probabil că Securitatea se amuza copios de aceşti indivizi creduli şi vanitoşi ce nici măcar nu puteau fi taxaţi contrarevoluţionari. Aidoma personajelor din Viespile lui Aristofan, de cum ieşeau pe poarta închisorii se întruneau din nou, îşi interconfereau ranguri administrative şi se întorceau iarăşi de unde abia ieşiseră. Guvernul în exil al României, sabotat de Aliaţi care la început informau pur şi simplu Moscova despre toate acele proiecte utopice spre a nu li se reproşa că le încurajează, era evitat deopotrivă de rege, preocupat mai mult a‑şi câştiga existenţa, căci din ţară plecase sărac, refuzând milionul de dolari oferit din visteria statului de Groza şi Dej, dar şi de majoritatea întâiei emigraţii, temătoare pentru viaţa şi securitatea ei ori a celor rămaşi în ţară. Arhiva regală de documente din exil e interesantă, dar ea consemnează mai multe vorbe decât fapte ale unui guvern fantomă, timorat şi lipsit de orice fonduri şi sprijin politic. Aliaţii şi‑au ţinut cuvântul dat Moscovei cu o cinste unilaterală şi demnă de o cauză mai bună. Europa de est fusese nu numai vândută, dar târgul era recunoscut cu orice prilej şi ca atare reconfirmat. Ce mai putea împiedica Moscova? Absolut nimic în afară de reacţia însăşi a popoarelor respective. Germania, Polonia, Ungaria au ripostat. Cehii şi‑au văzut de industria lor până în 1968 când au avut o invazie de catifea sub care şi‑au continuat viaţa după unele epurări masive. Românii, cu toată rezistenţa lor în munţi, care era cea a unei clase deposedate şi a unor conştiinţe politico‑naţionale puţine la număr, au tăcut şi au sabotat istoria ca de obicei. Evident, când a fost momentul, adică după 1989, istoria i‑a sabotat pe ei, luându‑şi cumplita revanşă, de care tot atât de puţini ca şi partizanii de odinioară şi‑au dat realmente seama. Rareori s‑a putut vedea un popor atât de „mioritic“. Cinicul Brucan el însuşi a fost depăşit în aprecierile sale. Prostia este însă un fenomen contagios ce se dezvoltă în proporţie geometrică.

Când şurubul s‑a mai deşurubat puţin, ce au făcut protipendada omenească sau reacţionărimea gureşă? Au început să părăsească ţara, să trăiască şi să petreacă aidoma ca atunci când se retrăgeau hoardele tătare, armatele puterii suzerane ori ale puterii protectoare.

Absenţa de veacuri a unei autorităţi spirituale, mentalitatea lipsei unui drept civil, totala necunoaştere a ceea ce s‑ar putea rudimentar înţelege prin drepturile omului au dus această populaţiune europeană periferică, în fazele ei medievale şi moderne, în vederea unei dăinuiri animalice, ea însăşi pusă deseori sub semnul întrebării, la tunderea vârfurilor ce ar fi putut înclina în favoarea unuia sau altuia dinspre asupritorii alogeni. Veacul al XVIII‑lea fanariot a fost precedat, în absenţa unei legislaţii interne protectoare a averii şi a persoanei, de lichidarea clasei medii rurale şi a micii boierimi de ţară în favoarea marii boierimi divanite care se ocupa exclusiv de „politica externă“, adică de turnătorii la Ţarigrad, de cursa pentru domnie şi de preocuparea de a‑şi lichida posibilii duşmani din propria clasă. Iată atmosfera moralei politice româneşti în pragul veacului trecut, când Tudor Vladimirescu, strivit de tăvălugul năravurilor vremii, murea strigând că vrea să cureţe această înticăloşită ţară! În ciuda secolului european (1848‑1948), la apucăturile ei fundamentale şi rudimentare a recurs comunismul care, aidoma „hoardelor jefuitoare“, urmărea lichidarea naţională. Evident a reapărut în deplina lui funcţiune anistorică de autoapărare al „tunderii vârfurilor“ pe care comunismul şi l‑a însuşit, făptuind fărădelegea prin însuşi intermediul poporului român.

Nu elan patriotic, nu refacere a naţiunii ori a claselor, nimic altceva decât a trăi puţin şi a petrece, abătând gândurile tineretului de la ce acesta nici măcar nu gândea! Or pentru toate acestea erau buni Berindeii, ei înşişi traversând experienţele dure ale închisorilor comuniste. La cele de mai sus s‑a adăugat, când a sosit timpul deschiderii postbelice a unei portiţe spre Occident, înlocuirea „tunderii vârfurilor“ cu alungarea–scăparea lor spre vest. A plecat tot ce era vârf: clasă muncitoare, ţărănime, intelectualitate. În felul acesta drumul ascensiunii gunoiului orbeşte executant era deschis. Dar vârfurile tot creşteau. Cu altă cartelă genetică. Acum însă era posibilă controlarea lor, comportamentul previzibil al acestora, ca şi cel al maselor amorfe, satisfăcând jocul psihologiei sociale la care se dăduseră noile cadre ale Securităţii, care formează o bună parte a oamenilor politici ai guvernării de azi (1995). Acest fenomen l‑am denumit eu spiritul securist şi de dispariţia lui am legat începutul refacerii dezastrului uman în România.

La Berindei am sosit în 1960, adus de Mihai Sturdza, după ce cu un an sau doi ani mai înainte începusem a frecventa casa din Caragea Vodă, unde locuiau familiile Racoviţă, Gheorghiu şi Rosetti şi care era un alt centru monden, de asemenea neutru politic, controlat şi controlabil ca şi cel al Berindeilor.

Revelioanele şi diversele petreceri la Berindei s‑au ţinut lanţ cam până în 1975, deşi la ultimele nu mai participam. De altminteri scăzuseră în intensitate după plecarea lui Mihnea în 1970 şi a Ruxandrei în 1973, primul stabilit la Paris, cea de a doua la Maastricht.

Petrecerile la Berindei aveau, în afara prietenilor familiei, cam aceeaşi lume ca şi cele ale casei din Caragea Vodă. Mihai Sturdza a plecat în 1964, anul logodnei lui Vlad Georgescu cu Ruxandra Racoviţă, care s‑au căsătorit în 1965. 1964 a fost ultimul an al deplasărilor estivale la mare, la Schitu, sub egida soţilor Niki şi Olga Racoviţă, numerosul grup formând un fel de curte a Ruxandrei. În perioada 1967‑1972 Vlad Georgescu a plecat de mai multe ori în Statele Unite, ca urmare a „efectului Coandă“, rudă a sa dinspre mamă, ce intervenise la Ceauşescu spre a putea fi onorată invitaţia făcută de Fischer‑Galaţi. După ce în 1976 se căsătorise cu Mary Schultz, Vlad, divorţând de Ruxandra Racoviţă, rămasă în Franţa cu grupul de balerini al lui Căciuleanu, şi după ce a avut un băiat din al doilea mariaj, a plecat definitiv în Statele Unite în 1979, murind în 1988 (octombrie) la München ca director al secţiei române a postului de radio Europa Liberă. Acestea sunt puţinele repere cronologice ale răstimpului, la care se adaugă faptul că după 1964 grupul estivant s‑a mutat de la Schitu la Costineşti, sub conducerea şi grija Ioanei Berindei.

Cum decurgeau în genere petrecerile la Berindei? Sub raport economic ele erau de două feluri. Diferite sărbătoriri la care gazdele ofereau mâncarea, iar invitaţii aduceau băutura şi revelioanele unde participanţii cotizau cu o sumă de bani per persoană (cea mai mare pe care mi‑o amintesc era 300 lei). Revelioanele aveau şi un comitet de organizare, compus din fete şi băieţi, ultimii acţionând sub îndrumarea lui Dan în vederea aprovizionării. Fetele, dirijate de Ioana, pregăteau salatele, mâncărurile şi torturile. Greul muncii cădea asupra Ioanei, a dnei Hudiţă şi a unei femei de serviciu. Între Crăciun şi Anul Nou ne adunam în fiecare seară în bucătăria Ioanei, dând fiecare socoteală asupra îndeplinirii a ceea ce avea în grijă. Erau tot atâtea prilejuri pentru mici petreceri care o precedau pe cea mare. Din comitetul de organizare ne prezentam Vlad şi Ruxandra Racoviţă, Alexandra Iuca şi Răzvan Theodorescu, uneori Anca şi Dinu Giurescu, cel mai adesea Tavi Petrescu (mort la câţiva ani după plecarea în Germania Federală) a cărui vervă şi ale cărui glume rivalizau cu cele ale lui Mircea Crişan, în show‑uri continue până la 3 sau 4 ianuarie, fraţii Gheorghiu, Andrei şi Oana şi câţi alţii se nimereau în trecere.

Salatele de crudităţi şi antreurile erau opera simplă a „colectivului“ întrunit la Ioana. Pateul de iepure, curcanii, fripturile de porc, borşul de potroace, torturile, salatele de fructe, cruşonul precum şi o largă gamă de brânzeturi apăreau ca prin minune în seara revelionului. Nu se stătea la masă. Se prezenta totul pe o masă lungă, sub formă de bufet rece la care unele feluri calde erau distribuite sub forma unor assiettes anglaises. Apoi fiecare, găsind tacâmuri, farfurii şi pahare mereu curate, se aproviziona cât şi cu ce voia. Vesela depusă pe o anumită servantă putea lua calea curăţitului. Lumea stătea în picioare, dansa sau „canapeliza“ pe numeroasele fotolii, scaune şi canapele ale casei. Se dansa foarte mult. Eu practicam „dansul cu tona“, adică ridicând partenerele pe sus. Fără să se vadă că e însărcinată, Anca Giurescu a fost şi ea ridicată şi voltijată în aer. A doua zi am aflat că o născuse pe Ena, fără dureri. Mă dovedisem un maieut fizic eficient, deşi am tras o spaimă bună post eventum.

Petrecerea nu‑şi atingea apogeul în chiar noaptea de 1 ianuarie, ci a doua zi seara ori a treia zi, căci nesfârşitele cantităţi de mâncare şi băutură făceau gazdele să ne invite vreo trei zile la rând, după avantpremiera revelionului, lucru care, oricât de multă plăcere le provoca cu siguranţă, nu e mai puţin adevărat că le istovea cel puţin în egală măsură. Deşi mai mari cu circa un deceniu decât noi, rezistenţa lor fizică admirabilă a rămas aproape întreagă şi astăzi. Se petrecea în genere bine până la Sf. Ioan, când reveneam să o sărbătorim pe Ioana şi pe Dan, veşnic bine dispuşii şi afabilii amfitrioni ai acestor adevărate „mişcări de mase“. Spre deosebire de cei mai vârstnici, tinerii nu prea ştiau să se distreze, ori se distrau în felul lor cam anost. Mama lui Dan, Dina Balş, o femeie foarte frumoasă şi de spirit, dădea măsura sociabilităţii şi rafinamentului protipendadei române interbelice. Într‑un an a apărut, pentru cine ştia să vadă şi să aprecieze, împodobită cu o broşă de excepţie: un rubin tăiat în briliant, cu un diametru de 1,5 cm, montat într‑o bordură de platină în care se afla încastrată o coroană de mici diamante. Era o lucrare din prima jumătate a veacului trecut, cu un rubin pal şi foarte clar din corindon care fusese probabil la origine agrafa care prindea penajul unei cuci domneşti.

În casa Berindei se dădeau şi multe petreceri ocazionale de către membrii grupului. Mihai Sturdza a oferit aici primirea sa de adio „la Moldova“, cu ocazia plecării definitive din ţară, căci fuseseră trimişi să locuiască patru persoane într‑o casă strâmtă, insalubră şi incomodă din faimosul cartier „Crucea de piatră“. Printre altele tot acolo a avut loc nunta lui Vlad Georgescu cu Ruxandra Racoviţă şi apoi a lui Andrei Gheorghiu cu Sanda Şora.

După mutarea lui Vlad şi a Ruxandrei din Caragea Vodă, casă vândută de proprietar unui doctor cu bani care a oferit multiplilor locatari câte un spaţiu locativ corespunzător, acel lăcaş petrecăreţ în devălmăşie s‑a spart. Vlad s‑a mutat în vastul apartament părintesc din str. Vasile Pârvan, într‑un mic bloc lipit de casa Mariei Filotti, unde stătea la parter şi mansardă familia doctorului Ion Cantacuzino, coleg cu mine la Institutul de istoria artei (secţia teatru şi cinema), cu cei doi băieţi Gheorghe (coleg de facultate) şi Ion dintre care doar actorul (debutând la vârsta şi în rolul lui David Copperfield) a avut la rândul său doi băieţi. Acolo Vlad a organizat în noiembrie 1965 un bal mascat care a reunit tot grupul ce a mers verile ani de‑a rândul la Schitu.

Pe la finele anilor ’60 Dina Balş descoperise între Căldăruşani şi Bucureşti, la coada lacului Snagov, un schit brâncovenesc dărăpănat numit Balamuci. Bisericuţa era într‑adevăr brâncovenească, dar chiliile purtau pecetea indelebilului stil ruină. La insistenţele sale, grupul s‑a deplasat să sărbătorească acolo un paşte. Se plecase de dimineaţa, din Vinerea Mare. Peisajul era straniu. Un pământ nisipos‑nămolos‑smârcos întreţinea o vegetaţie sălbatecă, rarefiată, un fel de sorg‑mătură înalt de peste 2 m în care te puteai rătăci perfect şi puteai nimeri în mlaştina aglutinantă ce contura apele puţin adânci ale acelui intrând terminal al Snagovului.

Era un loc al misterului şi al dispariţiilor diavoleşti. Popa locului era ca şi răspopit, în tot cazul trimis acolo în surghiun de către autorităţile bisericeşti. Avea o gură bogată şi destul de liberă, o minte şi mai mobilă, mai ales dacă era gresată cu alcool, căci pe smârcurile acelea nisipoase popa sădise mai înainte de toate şi de cuvântul Domnului mai ales, care nu prea încolţea pe pământ neprielnic, o viţă foarte productivă de la a cărei poamă îi ajungea să se împărtăşească haiduceşte cam tot restul anului.

După slujba de Vineri seara, popa a supt din sângele Domnului o cantitate apreciabilă care l‑a transportat în lumea celor sfinte până după ceasul învierii de a doua zi. Noi întinseserăm masa şi am aţipit un pic, dar ne‑am trezit cam pe la ora 1 noaptea. Popa sforăia şi se cutremura ca un hipopotam. L‑am trezit să facem totuşi întârziata înviere. Şi‑a pus buimac odăjdiile şi, rămas cu mintea la ultimele lui fapte conştiente din ziua trecută, a rostit slujba de înviere în versiune prescurtată, cerându‑ne apoi să ocolim de nu ştiu câte ori biserica, cu el în frunte, în pas alergător, cu lumânările aprinse, ca în cine ştie ce procesiune magico‑liturgică: uitase că făcusem acelaşi lucru şi în acelaşi stil cu o seară înainte; pesemne că‑şi închipuia că dormise toată Săptămâna Patimilor din pricina patimei sale. Am aterizat în cele din urmă pe pământ ferm, adică pe băncile din jurul mesei încărcate cu ce adusesem prin portbagajele celor ce aveau maşină, ori veniseră cu sacii încărcaţi, în cursa auto de Snagov. Eu sosisem cu Volkswagen‑ul verde al prietenilor Bebe şi Doina Dobrescu. (Aceştia, arhitect şi tehnician stomatolog, au ajuns cu brotăcelul lor în Germania democrată şi acolo, în Berlinul de est, schimbându‑i numărul de înmatriculare şi cu ajutorul unor paşapoarte false, aduse de nişte prieteni din RFG, au străpuns cortina de fier şi s‑au stabilit la Düsseldorf. Dar despre ei va mai fi vorba în volumul al IV‑lea al acestei serii.)

*

Cum spuneam, verile, până în 1964 inclusiv, numerosul grup de cca 60 persoane mergea la mare la Schitu, cei mai mulţi încadraţi în „cooperativa“ Olgăi şi a lui Niki Racoviţă, care asigurau în acest chip o „curte“ Ruxandrei, în vederea căsătoriei acesteia. Scopul era mai mult un pretext, totuşi atare lucruri nu puteau fi lăsate la voia întâmplării, mai ales de un „impresar“ de vocaţia şi voinţa Olgăi Racoviţă, născută Carp!

Vlad lucrase după terminarea facultăţii la Muzeul Româno‑Rus, unde era colaborator al „prinţului roşu“ Scarlat Calimachi. Încă de pe atunci câştiga un ban suplimentar fiind consilier al Universităţii Populare prezidate de Remus Răduleţ şi condusă vreme de decenii de o cucoană a cărei stabilitate în funcţie, absolut unică, traversase toate „rotirile“ de cadre comuniste, reuşind să se pensioneze din instituţia pe care o ilustrase cu tenacitatea şi talentul ei organizatoric. A ştiut să coopteze oameni tineri din toate domeniile, cărora le făcea plăcere să colinde cu conferinţe ţara, în vagon de dormit, vagon restaurant (în acea vreme trenurile erau luxoase şi comode, iar România comparabilă în multe privinţe cu Occidentul, am spus comparabilă, nu asemănătoare), să întâlnească un public, pe atunci numeros şi realmente interesat de conferinţe serioase ce reprezentau o neconcurabilă alternativă la găunosul şi dogmaticul învăţământ ideologic care afanisise deja pe toată lumea.

Vorbeam rareori la Sala Dalles căci eram amator să cunosc ţara. Muzeele ei le vizitasem prin fericita iniţiativă a lui Canarache de a mă trimite într‑un tur al României de aproape două luni, în toamna lui 1961. Vlad şi Theodorescu erau mai sedentari. Ei vorbeau numai la Dalles şi rareori se deplasau în provincie. Theodorescu mergea atunci în compania lui Radu Florescu, cu precădere în Ardeal. Cuplul respectiv, un fel de Pat şi Patachon ca înălţime, erau deopotrivă asemănători şi diferiţi ca fire, drept pentru care li se şi spunea „coconel şi ploconel“. Conferinţele bucureştene ale lui Vlad şi Răzvan erau bine „olganizate“, căci pe atunci nu se ştia cine va cere primul mâna Ruxandrei. N‑a cerut‑o decât Vlad. „Des Ionesco, des Georgesco“, încheia sentenţios Coana Olga prezentările pe plaja golfului de la Schitu pe care‑l botezase după titlul unui roman ieftin, pe atunci (înainte de 1944) la modă: „Golful francezului“. Coana Olga îşi descoperise vocaţia unui eficient agent electoral. Totodată protipendada masculină şi feminină a urbei era convocată fără drept de apel la Dalles, cu ocazia conferinţelor celor doi. Tuturor ele ne‑au folosit pentru a învăţa să vorbim liber. Celor doi, „olganizarea“ le‑a adus o faimă în rândul acelui public vetust şi cultivat, faimă disproporţionat de mare faţă de ceea ce eram cu toţii pe atunci, nişte începători dotaţi, nu însă nişte minţi sclipitoare. Dar Theodorescu îl întrecea totuşi pe Vlad care la acea vreme, înainte de a pleca în America, nu avea replica rapidă, ba chiar „căzându‑i falca“ de neputinţa întoarcerii unui calambur! Atunci însă şi‑a început Răzvan cariera de actor pe scena vieţii, singura în care a reuşit cu asupra de măsură. Eu îi declaram după fiecare „conferinţă de succes“ că tribuna sălii Dalles se acoperea de protezele strălucitoare, ca un strat de grindină, ale celor ce‑i aclamau, cu gurile larg deschise, „cuvintele înaripate“ (pteroenta epe, Homer).

Pe vremea aceea lui Vlad Georgescu îi dădusem cognomenul de „naţionalul“ pentru că mânca fanarioţi pe pâine, dezastrul României comuniste având bineînţeles la obârşie ticăloasele fapte ale reprezentanţilor otomani ai Fanarului la nordul Dunării. Motiv pentru care Andrei Oţetea i‑a respins o teză de doctorat cu acest subiect, pe care însă a trecut‑o cu succes la Cluj, la Ştefan Pascu! Dar despre Vlad Georgescu‑naţionalul, devenit peste ani internaţionalul, că aşa‑i românul imparţial, va mai veni vorba în cursul acestor memorii.

Deocamdată eram tineri şi foarte săraci. La Schitu, „la jeunesse dorée“ stătea prin casele de chirpici ale unui sat prăpădit, cu latrine adesea formate din câteva scânduri şi care nu erau prea departe de fântâna fiecărei curţi din care se scotea o apă dubioasă chiar pentru spălat vasele ori pentru toaleta de dimineaţă. În primul an am dormit pe un larg pat de scânduri cu saltea de paie trei slăbănogi: eu, Tamino şi Theodorescu, ca trei sardele într‑o cutie ce se deschidea dimineaţa: Die Gedanken sind frei! Într‑o noapte, Coana Olga a fost stresată în patul conjugal, în toiul nopţii, de chiţăituri disperate de şoareci: un cuib strivit probabil de presiunea simplegmei erotice a ocupanţilor.

Până să ajung să am camera mea singur a mai trecut o vreme. Am coabitat pe malul mării vreo două veri cu Tamino. Eu cumpăram şi căram de la Costineşti saci de pepeni galbeni pentru uz personal, în afara meselor zilnice (dimineaţa, prânz şi seara, cheltuiala se ridica la fabuloasa sumă de 13 lei; cele două „ouă personale“ de care nu mă puteam dispensa dimineaţa, le plăteam separat). Tamino declara că nu‑i plac pepenii galbeni, depozitaţi sub pat spre a schimba mirosul urât al lutului. Dar ei dispăreau cu o viteză astronomică şi tot la două zile trebuia să car alţii preţ de doi kilometri. Zgârcit cum era, când i‑am spus că plătesc eu toţi pepenii, numai să‑i care şi el, căci era aproape dublul meu ca volum, cantacuzinul vlăstar a consimţit bucuros: îi putea mânca acum nu numai pe furiş, ci şi în prezenţa mea. Avea în el o foame ce amintea de căderea Bizanţului. Se îmbuiba peste măsură. Într‑o seară, băut, a vomat în fântâna din curtea Coanei Olga, din care se lua apă pentru gătit. Era cât pe aici să fie aruncat în ea.

În fine am ajuns să stau singur în cameră într‑o casă tot din lut, căci altele nu erau; a doua încăpere de care mă despărţea un îngust antret era ocupată de Gelu Ionescu, căsătorit pe atunci cu Monica Secăluş, zisă şi Seculcuş, o persoană a cărei bizară frigiditate o făcea insaţiabilă din punct de vedere sexual. Gelu Ionescu mărturisea, tot mai firav, că pusese de‑a lungul patului pătura rulată drept graniţă erotică. I‑ar fi trebuit o cortină de fier! Pe plajă, Monica îl anunţa de fiecare dată când intra în apă, trezindu‑i speranţe, că se duce în larg: „— Drum bun şi călătorie sprâncenată“ era invariabilul răspuns al excedatului soţ.

Într‑o după‑amiază, Monica intră goală în camera mea chipurile să vadă în oglinda unei toalete (mobilă ieftină achiziţionată din comerţul socialist de către săteni, cu banii de pe chiriile estivale) cum îi stă un sutien abia cumpărat. Nici nu terminase să‑şi rostească pretextul că se şi aruncă peste mine în pat. Am rămas neviolat graţie prăbuşirii câmpului iminentelor încleştări amoroase adulterine. Ruxandra Berindei, ajunsă la vârsta critică şi promiţând ceea ce va împlini cu asupra de măsură mai târziu, atât în ţară dar mai ales la Maastricht, se strecurase de cu dimineaţă în camera mea, când eram la plajă şi scosese de sub salteaua de paie aproape toţi laţii care o susţineau, lăsând vreo 3‑4. Îmi sabota astfel orice întreprindere erotică virtuală, nebănuind că va obţine un rezultat atât de lipsit de haz şi de comunicabilitate (împiedicarea unui adulter şi salvarea „onoarei“ unui amic încornorat ce s‑ar fi dorit astfel pentru totdeauna).

Hrana, „bună, ieftină şi hrănitoare“ era de fapt numai ieftină. Theodorescu declara însă că e supraabundentă, drept pentru care jumătate o lăsa în farfurie. A trebuit să i se facă de câteva ori rău pe plajă pentru a fi convins să se lase de fleacuri. Era însă în stare să moară de inaniţie decât să‑şi scoată din cap acea idee ce i se părea de „bon ton“.

Seara, când nu se mergea la dans la Costineşti, se asculta muzică la magnetofonul bolovănos de fabricaţie rusească: Aznavour, Edith Piaf, Adamo, Tom Jones şi alţii care aveau voci frumoase şi puternice, fără a fi nevoiţi ca nevolnicii de azi să înghită microfonul spre a se face auziţi.

Nişte aventuroase foste colege de facultate, de la limbi clasice, pornite să descopere litoralul, mă aflaseră cu ochiul lor exersat în numerosul grup ce făcea plajă la „Golful francezului“ de la Schitu. M‑au confiscat rapid în mijlocul lor. Uneia dintre acestea, care lăsa probabil să se vadă preocuparea de a‑şi aranja unde să‑şi petreacă noaptea, îi era destinat „sabotajul“ demontării patului de către Ruxandra Berindei. Plăteam astfel, în mintea ei, alienarea fie şi temporară de grup. Cele trei nimfe clasiciste şi dornice de aventuri marine tari nu puteau să fi trecut cu vederea exhibiţionistul care, aproape de coborârea pe plajă, stătea retras pe la mijlocul falezei expunând privirii tuturor falusul său supradimensionat în scopul de a‑i găsi o întrebuinţare pentru noapte, capabil să mulţumească un harem de solicitante pofticioase şi subnutrite; poate însă că acel uriaş mecanism era mai mult decorativ decât funcţional, căci fericitul posesor părea zile în şir destul de trist prin raport cu comoara ce i‑o dăruise tatăl său!

Cele trei nimfe clasiciste m‑au târât în apă departe de mal, ele navigând pe o lată saltea de cauciuc. La un moment dat vântul le împingea cu mare viteză în larg. Nu mai reuşeam să mă ţin după ele. Mi‑am amintit că pe plajă se afla ultrasolidul Ion Henter. M‑am întors cât am putut de repede la mal, i‑am arătat în larg acea „plută a meduzei“ ce se făcea tot mai mică şi l‑am rugat să le salveze, recurgând la labele, ochelarii şi tubul de înotător subacvatic. După jumătate de ceas le‑a adus ca un împingător fluvial la mal, proptindu‑şi braţele lui vânjoase în posterioarele lor latifundiare. După atare aventură care a ţinut în suspans lumea de pe plajă, naiadele imprudente s‑au făcut definitiv nevăzute!

Pentru unele persoane amintirile sunt prilej de a prezenta lucrurile cum ar fi dorit ele să fie, nu cum au fost. Când îmi rememoram de curând (1995) cu Coana Olga amuzantele întâmplări ale acelor ani, am rămas tablou în faţa certitudinii cu care încerca să mă convingă că în mizeria şi sărăcia de la Schitu, ea ne oferea zilnic la dejun un „curcan fript în pene într‑un bulgăre de lut acoperit cu jeratic“. În satul acela sărac lipit pământului abia se găseau nişte găini slăbănoage şi ameţite, darmite curcani în miezul verii şi încă fripţi „în pene“. — Dar penele arse cum mai puteau fi scoase din curcan? — Cu uşurinţă! — Dar măruntaiele curcanului, capul, ghearele şi altele? — Erau scoase! — Bine, dar atunci de ce nu‑i erau zmulse şi penele? Bovarica Coană Olga plutea pe visele unei iluzorii bunăstări a acelor vremuri ca curca pe valuri!

*

După 1964, ceea ce mai rămăsese din numerosul grup de la Schitu ne‑am mutat pentru a petrece vacanţa de vară la Costineşti, abandonând standardele boemei şic şi ale mizeriei ţâfnoase. Restul roise fie în Occident, fie la Sud de Mangalia, în satul de pescari lipoveni numit „2 Mai“, unde‑şi avusese moşioara Canarache, fie la Mamaia prin noile hoteluri, dând forma confortului urban atomizării sociale ce începuse a se produce datorită deopotrivă emigrării şi refacerii unei alte vieţi în regimul comunist, o altă viaţă care presupunea discreţie, mici secrete, abandonarea pasivei şi rizibilei „fronde“ politice, în fine desolidarizarea involuntară şi tacită de vechea lume aflată către amurgul ei şi căreia prezumtivii apartenenţi nu se mai socoteau datori a‑i aparţine în exclusivitate.

Chiar dacă nu se recurgea frecvent la „mezalianţe“, se practica tacit „indogamia“ fostei protipendade, ancorată în realitate prin generaţia tânără cu meserii precise (doctori, ingineri, arhitecţi, profesori, geologi etc.) care a profitat de relaxarea politicii de cadre spre a căpăta diplome universitare în vederea exodului în Vest. Pe de altă parte intrarea în rândul „lumii noi“ reprezenta o apropiere de proţopindada comunistă care căuta acum înrudirea cu fosta protipendadă în vederea aceluiaşi exod vizând plasarea în Occident a economiilor valutare şi a valorilor utilitare şi de artă strânse aici cu japca, dar nefructificabile şi nesigure la faţa locului. Copiii noii clase potentate tindeau să trăiască în vest, scoţând din ţară tot ceea ce părinţii lor, grangurii, continuau să adune.

Ne‑am strămutat deci sub conducerea Ioanei Berindei la Costineşti, în case mai bune, unde se mânca mai bine, peştele constituind alimentul furnizat de pescarii marini absenţi de la Schitu. Spre nord de Costineşti exista chiar o cherhana, ţintă a plimbărilor noastre pe faleză, spre seară, când soseau pescarii din larg.

Nu numai mâncarea era net superioară, dar şi condiţiile de igienă rustică: existau o seamă de magazine de unde puteau fi procurate vinuri bune, ape minerale; după apusul soarelui începeau a fumega grătarele cu fripturi şi mici, făcându‑se auzită muzica taberei studenţeşti, aflată în faza finală de transformare a corturilor într‑un mare hotel modern pentru tineretul universitar.

Mult mai restrânsul grup era format din familia şi prietenele Ioanei, eventual cu copiii lor, din soţii Vântu (profesor la Institutul de petrol şi gaze, căsătorit cu Alina, medic, sora vitregă a Olgăi Racoviţă, ambii nunc in pace) Theodorescu, proaspăt căsătorit cu Alexandra Iuca, Tamino, Andrei Gheorghiu şi Sanda Şora precum şi alţi câţiva tineri pe care nu mi‑i mai amintesc. Plaja se făcea în afara aşezării, sub faleza dinspre pescărie, adică în capătul opus taberei studenţeşti, zgomotoasă prin megafoanele ei veşnic muzicale şi neplăcută prin chiar fundul marin din apropierea ţărmului, plin de gropi şi şanţuri unde, pe mare agitată se produceau frecvent accidente chiar la mal şi mai ales acolo!

În acea vară Theodorescu începuse a prinde aripi în afara spaţiului său închis de manifestare, începuse a‑şi da drumul în aer liber incitat în acest sens, ca un miles gloriosus, de „admiraţia“ lui Valeri Vântu a cărui ironie disimulată nu avea aerul să o sesiseze. Probabil că la creşterea acestor aripi contribuise iniţial şi Alexandra, proximă victimă a „ascensiunii lui Arturo Ui“. Simptomele erau pe cât de neînsemnate, pe atât de elocvente. Un amuzant exemplu: Valeri găseşte într‑o zi pe plajă un ciob ceramic ce sugera un profil tubular de cca 25 cm diametru. Ca substanţă şi ardere ceramica era sigur modernă, lutul fiind zmălţuit la exterior cu aceeaşi glazură cafenie, uşor verzuie.

Profesorul petrolist mi‑l arată întâi mie şi apoi lui Tamino, versat în ceramica medievală care‑l declară şi el cu certitudine modern, aparenţa de vechime fiind dată de coroziunea apei mării, la mal. Îi conduc deci pe amândoi la câteva sute de metri pe plajă, spre pescărie, unde le arăt o grămadă de fragmente mai mari sau mai mici de tuburi de canalizare de acest fel ce trebuiau a deversa la 2‑300 m în mare apele dejecţionale ale unui sanatoriu ce se construia în adâncul falezei, la extremitatea sudică a Eforiei — Ia să i‑l arătăm şi lui Theodorescu, să vedem ce spune şi el!, hotărî Vântu, lucru pe care‑l făcu chiar la masa de prânz. Theodorescu a perorat cel puţin o jumătate de oră cum c‑ar fi vorba de ceramică bizantină din secolul al XI‑lea, aşa cum văzuse el la Păcuiul lui Soare unde săpase într‑o vară cu Petre Diaconu de la Institutul de arheologie din Bucureşti. Şi eu cunoşteam foarte bine acea ceramică din Dobrogea siturilor ei bizantine, contrazicându‑l cu înverşunare pe Theodorescu şi trimiţându‑l la grămada de cioburi vizitată dimineaţa împreună cu Vântu şi Tamino. Nu şi nu, ţinea morţiş că e ceea ce spusese el. Vântu l‑a potolit numai dându‑i dreptate şi negând evidenţa ce o constatasem împreună. Dreptate aveam, spunea el, dar n‑aveam humor! Drept urmare şi în mod simbolic, fiindcă opinia lui Vântu fusese în cor susţinută de către toţi comesenii, mai puţin Tamino, de a doua zi mi‑am plasat cearceaful de plajă la 50 m distanţă de restul grupului şi cred că o săptămână am persistat în această splendidă şi avertizantă izolare, până când Theodorescu a plecat la Bucureşti.

*

La câţiva ani după Costineşti, grupul estivant s‑a refăcut într‑altă structură la Mangalia. Stăteam cu toţii pe cea mai frumoasă stradă de pe litoral, pe Vasile Pârvan, care era practic un tunel de verdeaţă începând cu gardurile vii şi boltindu‑se cu platanii care‑şi împleteau ramurile formând cheia de boltă a acestei minunate galerii. Curţile caselor de pe partea stângă, mergând spre mare, se sfârşeau deasupra zidului de nord al cetăţii elenistice, cu impunătorul său opus isodom, descoperind doar pe jumătatea lui, înspre Muzeu, ruinele bazilicii creştine siriene şi parcul vilelor speciale ale proţopindadei comuniste ce se ridicau pe locul unde fusese casa lui Iorga, de unde năbădăiosul prim‑ministru, întrebat de dascălii veniţi acolo să protesteze fiindcă nu‑şi primiseră de luni de zile salariile, îi îndemna cu omenească înţelegere şi compasiune politică să se arunce în mare!

Venise vremea pensiunilor şi a scurtului NEP comunist. O atare pensiune se afla în prima casă de după grupul vilelor oficiale ce ocupau acel colţ al falezei. Ţinută de nişte greci românizaţi, Sideri, acel complex de clădiri înghesuite era format dintr‑o casă la stradă şi alta cu patru camere şi dependinţe retrasă în fundul curţii. Aceasta era ocupată timp de două luni vara de familia Giurescu: părinţii, Dinu şi Anca, precum şi fetele lor Marina şi Ena.

Între cele două case, într‑un vast garaj convertit pentru sezon în locuinţă, se instala familia Rosetti: Sandu, Anca şi cei doi copii ai lor. În două camere ale casei din faţă locuiau vecinii mei din blocul din Drumul Taberei, Radu şi Corina Popa cu cele două fetiţe ale lor. Într‑a doua sau a treia casă stăteam eu, Viorica, Mama, Marilena şi Bogdaninfo, aşezându‑ne în fiecare an în funcţie de camerele libere, în momentul sosirii, în diferitele case ale aceleiaşi străzi. Plaja se făcea în dreptul zidului antic, fiind ocupată de la apă până la faleză de acel grup ce se cunoştea şi se frecventa în timpul anului.

Aşa cum n‑am mai participat la ultimele revelioane ale Berindeilor, întrucât mă săturasem să văd, cel puţin anual, aceleaşi feţe, împrospătate doar ca urmare a fugii la vest de Eden, prin înlocuirea lor cu altele ce reflectau involuţia cronică a societăţii româneşti, tot aşa, după câteva veri petrecute cu Viorica la Mangalia (următoare anului 1976) împreună cu cei obişnuiţi a veni acolo, nu ne‑am mai dus fiindcă de această dată amândoi simţeam că marea devenise organismelor noastre tot mai greu de suportat.

Trecuseră mai bine de trei lustri de când părăsisem Muzeul din Mangalia. Vocea tainică a mării care‑mi sugera nemărginirea şi libertatea acestei lumi şi care mă subjugase la început, se estompase acum până la a nu o mai auzi. „Ça peut durer mille ans“ îmi sunau în minte cuvintele lui Alexandru Rosetti care mă îndemna tot mai des să plec în Occident, pe cât era mai cu neputinţă să o fac. A, da, înaintea experienţei Canarache poate că ar fi fost cu putinţă, dar îmi lipsea minima îndrăzneală, nu aveam câtuşi de puţin noţiunea de „om mare“ pomenită de Theodorescu într‑o carte poştală trimisă de la Paris şi reprezentând Panteonul. În ciuda faptului că, aşa cum decurgeau lucrurile, din ce în ce mai rău pentru mine, ajutate şi de cel abia pomenit, era limpede că nu voi ajunge niciodată în lumea liberă; totuşi o certitudine lăuntrică se înfiripa că atare fapt se va produce prin voinţa zeilor şi prin strădaniile mele. Nu ştiam nici cum, nici când, dar simţeam tot mai mult că va fi, că va exista un ceas al 12‑lea al meu şi a fost! Un ceas în care eram întru totul pregătit să înţeleg şi să pătrund perfect tot ce aveam să văd. Şi, deo volente, am avut ce vedea şi ce pătrunde în condiţii materiale şi spirituale de care cred că foarte puţini s‑au bucurat! Nici unul din mincinoşii „prieteni buni“ de care e plină corespondenţa mea n‑au mişcat în realitate nici un deget în a mă ajuta, ba dimpotrivă unii, cumplit pedepsiţi de zei, au făcut totul spre a‑mi pune beţe în roată. Dar despre toate acestea cu un alt prilej.

Clipelor frumoase care totuşi au existat, puţine şi strivite de mulţimea necazurilor, nu le‑am putut spune niciodată immo pectore cuvintele lamartiniene la care măcar tinereţea nesocotitoare de griji mi‑ar fi putut da dreptul:

„Ô, temps suspends ton vol et vous, heures propices,

Suspendez votre cours.

Laissez nous savourer les rapides délices

Des plus beaux de nos jours!“.

gust-et-2

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2

cronici-250x500