Gustul eternității II

CUM E TURCUL ŞI PISTOLUL!

I

Poate că astăzi mulţi îşi închipuie că prin anii ’60‑’70 una era comunismul şi alta era intelectualitatea românească a acelor decenii. Nimic mai puţin adevărat, căci cum e turcul şi pistolul! Mai întâi perioada stalinistă s‑a prelungit în această gubernie a imperiului roşu, creat deopotrivă de Iosif Visarionovici, Roosevelt şi Churchill până prin 1964, iar frica şi celelalte complexe conexe ale ciumei comuniste s‑au înscris pe linia acelei „longue durée“, recurgându‑se până astăzi cu eficienţă la ele, în momentele de răscruce ale puterii ce se socoteşte acum legitimă în România tocmai în virtutea funcţionării fricii şi mentalităţilor ei, maimuţăririi în continuare a comunismului existenţial (sub masca grotescă a democraţiei), atare aspecte ale istoriei contemporane a mentalităţilor colectivisto‑totalitare fiind studiate mai adânc în lucrarea mea la care am mai făcut referinţă (Morfologia dezastrului, 2005).

Sigur, apariţia aidoma Atenei gata înarmate din ţeasta lui Zeus, a unor H.R. Patapievici, Alina Mungiu, Andrei Cornea şi a altor câţiva „politologi“ tineri pe lângă frumoasele resturi nealterate dar uşor timorate de propria lor existenţă ale unor Adrian Marino, Alexandru Paleologu, precum şi a lui Octavian Paler, constituie tocmai rarele excepţii care confirmă regula. Ce să mai spunem de „purii“ din jurul lui Gabriel Liiceanu şi ai Grupului de dialog social (sosial, ar fi spus Iorga), precum şi de toată liota de disidenţi care au dat şi au luptat, cu spatele acoperit în Est sau în Vest, începând cu ultimele ore ale existenţei vechiului regim. Fiind o ţară eminamente de Mitici, desigur toţi avem drepturile noastre legitime şi după legea a veche şi mai ales după cea nouă, fiecare aranjându‑se cât mai bine cu putinţă în acest scop!

Sigur că de la toate aceste merite se exceptează puţinii oameni ca dl Coposu a căror menire pe lume a fost să sufere şi să supravieţuiască aproape cu neruşinare spre a pune în situaţie penibilă adevăraţii eroi ai timpurilor noi, ai ilustrei clase politice care nu se mai cheamă nomenclatură ci harababură – găseşti aici juiseuri gurmanzi şi dilemici, preasfinţii pioase grupate în nenumărate soboare cu dare de aghiasmă din mână, patrioţi istorici neomologaţi care tot dezgropând morţii şi reautopsiindu‑i trăiesc deopotrivă în trecut şi în mereu prezenta Cântarea României, spre a lua piuitul (care nu există, dar de care virtual se tem căci mămăliga, mai ştii, poate exploda mai degrabă sub formă de corn‑flakes, decât în cea băştinoasă, ieşită din ceaun) asociaţiilor de revoluţionari care tot cer la drepturi cu duiumul (câte vor fi cerut orfanii şi văduvele românilor căzuţi la datorie cel puţin de la 1877 încoace?).

Şi atunci să nu te‑ntorci şi să spui: „Cum e turcul şi pistolul!“ Dar cui să spui? Asta‑i întrebarea!

*

Astăzi românul a fost normalizat, stabilizat „definitiv“ pe calea „democraţiei“, aşezat şi pregătit pseudomorfotic pentru intrarea în NATO şi Comunitatea Europeană. Va avea înalta cinste să fie calul troian al tuturor înşelăciunilor asiatice şi pentru acesta va fi dărâmată Poarta Scheiană şi nu altă cine ştie ce porticică de din dos. Iar perfizii noştri dragoni, încălziţi la sânul protector al neocomunismului, vor sfărâma oasele lui Laocoon şi ale fiilor săi, preotul lui Apollo, zeul civilizaţiei, al cunoaşterii, al culturii şi artelor umane. Mă tem că din această gaură diavolească Occidentul civilizat va fi o dată mai mult invadat de forţele răului care aici nu numai că nu a fost stârpit, ci făţuit, măsluit spre a‑şi atinge ţelul său malefic. Temeţi‑vă de România comunistă încă. Suprimaţi‑i înainte forţa, formidabila forţă regenerativă a acestei Hidre din Lerna şi apoi aduceţi‑o fără primejdii în Casa europeană. Altfel, naţiuni libere, veţi regreta amarnic!

*

De la ura de clasă la ura de rasă şi iarăşi la ura de clasă, Stalin şi Hitler şi‑au fost reciproc dascăli în opera lor diabolică de asasinare a zeci de milioane de oameni, ca să nu mai vorbim de imitatorii şi torţionarii care le‑au urmat faptele pe restul planetei. Dacă erezia urii de rasă purta în ea un virus rapid autodistrugător, cea a urii de clasă se bizuia pe o contraselecţie plăcută celor mulţi, dar în final egalmente fatală virtualilor profitori, căci o societate fără elite este ab initio o societate moartă pe care egalitarismul social totalitar o transformă în masă imensă de sclavi pe lângă care sclavia antică, cu nenumăratele ei posibilităţi de autodepăşire, pare un ideal de multe ori imposibil de atins de atâtea societăţi moderne.

Este interesant de constatat că asianizarea Europei, pusă sub semnul tăierii vârfurilor şi al contraselecţiei, s‑a extins până în acelaşi punct pe care‑l atinseseră otomanii cu veacuri în urmă: Viena (pentru foarte scurt timp). Ura de rasă nu a avut ambiţii doctrinare atât de arguţioase şi „filosofice“ ca aceea de clasă. Din acest motiv promotorii ei se autodeclarau sincer profesionişti ai morţii (camerele de gazare reprezentau o performanţă superioară celor de congelare ale lui Stalin ori Ceauşescu, căci se bazau pe o tehnologie anume şi nu pe condiţii naturale eficiente doar o parte a anului calendaristic) şi nu teoreticieni justificatori ai acesteia. Ideea că o etnie devenea ţapul ispăşitor al tuturor relelor lumii era greu de betonat în minţile occidentale, chiar ale fanaticilor acestui mod de gândire (spun gândire, nu nebunie colectivă). Pe când ura de clasă, prezentată ca motor al evoluţiei umanităţii, tentase încă de pe vremea romantismului (în epoca modernă) destule minţi luminate, ca să nu le cuprindă şi pe cele cufundate în bezna fericirii adoptării colective a cugetărilor prefabricate în sofisticatele laboratoare ideologice.

De aceea comunismul, această ultimă erezie asiatică pretinzând la hegemonia absolută a tuturor ideologiilor de stânga, a folosit cultura şi ştiinţa ca modalitate de acaparare a spiritualităţilor prin intoxicarea vârfurilor, ipso facto receptive, tolerante, generoase şi virtual nedogmatice, deşi această virtualitate se putea transforma în cazul intelectualităţii în opusul ei lamentabil. Era vorba de un furt pe scară mondială a cărui miză era enormă. Gândiţi‑vă numai la intelectualitatea franceză de stânga. Câte nume notorii număra ea, cum apăra aceasta comunismul şi cum anatemiza pe cei ce încercau să arate că aceasta era ianiforma faţă surâzătoare a nazismului, mai cruntă încă prin desfiinţarea proprietăţii private! Atare anateme se pronunţau până nu de mult şi poate că sutele de victime căzute la Zidul Berlinului, în apropierea bunkerului hitlerist, au făcut mai evidentă respectiva ecuaţie decât zecile de milioane de morţi îngheţaţi ale Rusiei, tăiate în grămezi congelate cu ferăstraie mecanice, pentru a putea fi ascunse sub pământ!

De aceea comunismul a avut nevoie de o largă intelectualitate care să‑l reprezinte, pe plan naţional şi internaţional, adică să‑i oculteze crimele şi să constituie pe de altă parte coloana a cincea a imperialismului brutal, acţionând dinspre domeniul spiritului pentru a da o mână de ajutor „creării omului nou“, adică a executantului acefal docil şi gasterocefal de tip orwellian!

În România de dinaintea invaziei comuniste cercetarea ştiinţifică, ce nu era numită astfel, ci pur şi simplu studium se realiza în institute create ori afiliate pe lângă catedre, facultăţi sau universităţi. După ce comunismul a pus mâna pe putere, în scopul menţinerii ei, „munca cu tineretul“, adică învăţământul universitar devenise o chestiune politică dusă la îndeplinire de cadre anume pregătite ori verificate. În acele condiţii „cercetarea ştiinţifică“ s‑a despărţit, pe tot arealul comunist al lumii, de învăţământul superior, formându‑se institute puse sub conducerea Academiilor naţionale, pentru un mai bun control al lor şi o mai restrânsă audienţă. Revistele cu rezultatele cercetărilor puteau trece organizat prin filtrul cenzurii care hotăra, în funcţie de „momentul politic“, dacă să prevaleze bibliografia sovietică ori cea occidentală.

Cercetătorii erau în genere recrutaţi pe bază de dosare de cadre, ducându‑se o politică mai relaxată pentru a putea cuprinde în acele rânduri şi pe intelectualii de vocaţie, creatori, care să servească indirect scopurile ascunse ale regimului. Aceştia erau însă contracaraţi nu numai de directorii politruci, ci de marea masă a cercetătorilor apteri ce puteau fi folosiţi oricând ca grup de manevră şi constrângere, cu „argumente ştiinţifice“ a incomozilor intelectuali adevăraţi şi de talent.

Oricare din institutele acestor academii nu aveau mai mult de 3‑4 oameni adevăraţi de ştiinţă şi cultură. Numărul era perfect identic cu potenţialul în materie cenuşie al respectivului domeniu, dinainte de război. Tipăriturile erau într‑adevăr mai multe, factologia mai numeroasă, dar ponderea de teoretizare şi integrare a acesteia era aceeaşi.

Evident cheltuielile de întreţinere a zecilor de institute şi filiale ale Academiei RPR, de pildă, a publicaţiilor ei, simpozioane, congrese, manifestări ştiinţifice de rutină erau enorme, încât apăruse zicala că cea mai bună afacere în România comunistă e să cumperi Academia pe cât face şi să o vinzi pe cât costă. Inflaţia de personal neproductiv, ba chiar contraproductiv se manifesta şi aici ca în oricare alt domeniu. Sute de mii de ploşniţe trăiau din sângele celor ce mai produceau în virtutea educării lor în vechiul regim. Când acea generaţie s‑a stins, au apărut împrumuturile externe şi mizeria mascată de „economia“ socialistă, un fel de savantlâc al furtului căciulii.

Creatorii de valori spirituale de orice fel au fost şi ei înregimentaţi în uniuni de creaţie, statul totalitar controlând astfel întreaga zestre intelectuală a naţiei. S‑a creat în paralel, pentru orice eventualitate (şi ea avea să apară sub Ceauşescu) un sistem neprofesionist, amatoristic. Au apărut astfel „şcolile populare de artă“, dar au dispărut foarte utilele şcoli de arte şi meserii haretiene. În domeniul ştiinţific‑umanist şi nu numai a luat fiinţă Academia de tristă amintire „Ştefan Gheorghiu“, un organism de spălare a creierelor, de politizare şi deprofesionalizare a lor.

Rolul de „baraje ştiinţifice“ pe care‑l jucau institutele acestea academice de cercetare era de fapt dublu. În primul rând de natură cenzorială, politică, fiindcă acolo se aflau cei mai avizaţi cenzori, a căror vigilenţă nu putea fi câtuşi de puţin înşelată, ca în cazul celorlalte eşaloane ale cenzurii (secţia de propagandă a CC al PCR ori cenzura Consiliului culturii). În institute, consiliul ştiinţific exercita atare funcţie prin numeroşii politruci care‑i vegheau permanent pe adevăraţii oameni de ştiinţă şi care totodată produceau maculatura politizantă a acelor institute care‑şi „aduceau aportul“ la politica generală a statului comunist totalitar.

Al doilea aspect al amintitului rol se întemeia pe ranchiunile, insatisfacţiile, lipsa de cultură generală şi domenială ce caracteriza majoritatea cercetătorilor meniţi populării acelor institute conform principiului contraselecţiei. Atare contraselecţie era ea însăşi predeterminată, în sensul că în facultăţi, când „se strângea şurubul“ şi aceasta se întâmpla des, intrau şi rămâneau aproape numai studenţii cu origine sănătoasă, cei cu origine „bolnavă“ deveneau accidentali, „sicut rari nantes in gurgite vasto“ (Vergiliu, Eneida), „ca rari înotători în vâltoarea cea mare“.

Sigur că „cei mai buni dintre cei buni“, dacă nu erau chiar dobitoci afoni erau destinaţi viitoarelor cadre universitare „noi“. Eşalonul doi mergea la institutele Academiei RPR, unde forma pletora dobitocilor de rând. Unii directori de institute, ca Oţetea, Oprescu, Hulubei şi alţi interbelici cu prestigiu personal şi urme de coloană vertebrală se opuneau din răsputeri „repartizărilor“ politice, selecţionându‑şi ei cadrele, în genere oameni de vârsta a doua. Alţii acceptau toate loazele, care peste o jumătate de secol aveau să iasă la pensie fără operă, lăsând în urma lor neantul şi mai gros decât îl găsiseră. În fine, un individ precum Cajal şi la Academie şi la direcţia Institutului era deschis tuturor „sugestiilor“. El nu se opunea la nimic.

Dintre producătorii de neant se recrutau „ochii şi urechile“ nu numai ale partidului şi ale Securităţii (informatori ce compuneau larga cooperativă „Ochiul şi timpanul“), ci şi ale directorului, ceea ce nu era neapărat obligatoriu acelaşi lucru. Un director neprolific, un „aeheolog de aeroport“, itinerant, „diplomat cultural“ din naştere avea nevoie de astfel de colaboratori prin intermediul intrigilor cărora putea anihila opoziţia virtuală a adevăraţilor cercetători de vocaţie (care, cum am mai spus, nu depăşeau 4‑5 persoane per institut).

Între timp elaborasem un vast studiu în care dădeam o nouă interpretare monedelor geto‑dacice şi le explicam raţiunile economice şi iconografice. În vederea publicării în străinătate, căci cu inimiciţiile din ţară aici nici nu putea fi vorba, l‑am rugat mai întâi pe amicul Alan Cameron de la Bedford College din Londra, care m-a pus în legătură cu R.A.G. Carson, secretar al lui Royal Numismatic Society. Studiul (text, note şi ilustraţie) era mult prea mare pentru dimensiunile lui „Numismatic Chronicle“. Din fericire, la scurt timp mă vizitează la Cabinetul numismatic Aurelio Rauta, profesor la Salamanca, ce aflase şi el din presa românească de acel studiu şi de comunicările în care fusese detaliat la Societatea numismatică română. Primisem mai înainte o cerere specială din Spania pentru publicarea voluminosului material, dar am profitat de gentileţea lui Rauta pentru a face să‑i parvină în siguranţă d-lui Gimeno ceea ce urma să apară în revista „Numisma“, aflată în întârzâiere de apariţie cu câţiva ani.

Se punea de asemenea problema publicării cărţii scrise la Mangalia pe care fără mine şi în condiţiile deja relatate Canarache nu o mai putea utiliza. M‑am adresat mai întâi Virginiei Grace de la Şcoala americană de la Atena cu care corespondasem intens în timp ce redactam manuscrisul acelei lucrări, dar volumul ei depăşea şi de această dată pe cel al unui număr din „Hesperia“, periodic de altminteri consacrat exclusiv săpăturilor americane ateniene. Am recurs la o stratagemă. Cum Gh. Poenaru Bordea se vădea a nu fi în stare să scrie singur un articol, i‑am pus numele pe carte, dându‑i chipurile să calculeze nişte procentaje ale stampilelor repartizate pe centre de producţie, lucru pe care am avut grijă să‑l explicitez în nota de pe prima pagină, căci graţie relaţiilor sale cu Condurachi şi jumătăţii drepturilor de autor ce urma să le primească, doar pentru faptul că manuscrisul putea apărea în „Dacia“ precum şi într‑un tiraj separat, cu copertă proprie, de 1000 exemplare, o carte născută în condiţii vitrege se tipărise totuşi cu sacrificiul de rigoare adus de mine vitregiei acelor vremuri când, precum spuneam, cum era turcul şi pistolul! Eu am realizat şi versiunea englezăinfo în care s‑a tipărit, precum spuneam, ca studiu de peste 100 p. în „Dacia“ şi în ediţie separată cu copertă cartonată, destinată schimbului internaţional, cartea împânzind astfel bibliotecile arheologice din lume.

A fost cea mai mare sumă încasată de Poenaru în viaţa lui, în urma unei „munci“ ştiinţifice ce i se punea în sarcină. Nu aveam altfel cum valorifica acel material, în condiţiile politice şi de relaţii profesionale ale vremii. Am putut „debuta“ astfel şi în revistele de specialitate româneşti, nesemnând în urma vreunui academician mandarinant.

Cum era de aşteptat, rămas stăpân după moartea lui Canarache şi preluându‑i rapid defectele şi nu calităţile, Adrian Rădulescu a început să facă scandal, cum că, vezi Doamne, el ar fi proprietarul acelui manuscris deoarece piesele pe care le publica se aflau în „muzeul său“. Condurachi l‑a calmat însă repede, vădindu‑se astfel o dată mai mult avantajul colaborării cu „ochii şi urechile“ unui mandarin capabil să ofere protecţie în cazul unor intenţii de piraterie, foarte frecvente pe atunci. Existenţa unor jalnice apucături determina apariţia clientelatului ştiinţific. Respectiva carte a apărut la un an după debutul meu în volum, în 1969, cu Moira, mythos, drama care de la apariţie a intrat în bibliografia obligatorie a studenţilor de la Filologie.

Dar cum nu are rost să fac aici lista lucrărilor mele precum şi contribuţiile lor, voi trece peste atare fleacuri, lăsându‑le în seama posterităţii, dacă nu cumva voi avea parte de o posterioritate simetrică celei ce mi‑a întors‑o viaţa!

Un prieten cu adevărat sincer şi constant mi‑a fost profesorul Marcel Renard de la Bruxelles, cu care am purtat o amplă corespondenţă vreme de câteva decenii. Când a venit în România, invitat de Condurachi, m‑a vizitat la Cabinetul numismatic şi m‑a surprins lucrând la colecţia de pietre gravate a Academiei. Mi‑a propus pe loc să o publice în seria de volume „Latomus“, unde a şi apărut, în 1974, sub nr. 138info. Era cea mai mare colecţie inedită de astfel de piese ce apărea în ultima sută de ani. De fapt ea forma şi subiectul tezei mele de doctorat la Condurachi, care nu prea vădea tragere de inimă în acest sens. Cartea pentru Renard era gata dactilografiată, iar Condurachi pe care‑l înştiinţasem îmi propunea să o ducă el. Amintindu‑mi de ce‑i făcuse lui Vulpe şi ce încercase a‑mi face Canarache, m‑am temut să nu‑şi pună el numele pe foaia de titlu, înaintea celui al meu, iar omul fără operă să dobândească fără muncă una deja scrisă în franţuzeşte. I‑am mulţumit şi l‑am refuzat. Mai târziu, după ce făcuse diverse matrapazlâcuri, mi‑am mutat doctoratul de la un om compromis pe toate planurile, la I.I. Russu de la Cluj, după ce a murit C. Daicoviciu, înrudit cu Condurachi şi adversar de o viaţă al lui Russu pe care‑l ţinea într‑o nemeritată poziţie subalternă, invidiindu‑i spiritul, vasta sa ştiinţă, temeinica‑i operă, precum şi solida lui reputaţie internaţională.

Cum spuneam, Condurachi era totuşi un diplomat cultural înnăscut. A reuşit să organizeze colocviul internaţional de la Mamaia pe tema grecitate şi Europa barbară, la care a strâns numele cele mai sonore ale vremii, în frunte cu atât de rar participantul la congrese sir Ronald Syme, Paul Marie Duval, Ranuccio Bianchi Bandinelli şi atâţia alţii asemenea lor care făceau parte din distinsa companie.

Asociaţia de studii sud‑est europene, condusă de Condurachi, era instituţia organizatoare care a editat imediat volumul comunicărilor, tipărindu‑i totodată în engleză lui Ronald Syme Danubian Papers, culegere de studii în legătură cu arealul dunăreano‑pontic.

Dizgraţierea lui Daicoviciu de către Ceauşescu, fiindcă‑l numise în public „împăratul românilor“, rostind drept supremă linguşire un adevăr greu de suportat, mai ales că împăratul, la insistenţele împărătesei, căuta să‑şi lase fiul vitreg urmaş la tron, a atras după sine, graţie lucrăturilor bine otrăvite ale lui Pippidi, şi căderea lui Condurachi.

Îmi amintesc o scenă tipică, ce subliniază o dată mai mult zicala „cum e turcul şi pistolul“. Daicoviciu nu mai era membru al Consiliului de stat. Ieşea pe poarta Institutului de arheologie. Din spate, venind de acasă de pe Ana Ipătescu, se apropia Pippidi care începe a‑l ocărî şi a‑l înjura pe Daicoviciu, la modul birjăresc. Acesta se întoarse şi se pregătea probabil să‑i răspundă cu aceeaşi măsură: measure for measure! În acea clipă am ieşit pe poarta Colecţiei Severeanu de vizavi. Daicoviciu m‑a zărit, ne‑am salutat şi apoi s‑a înfundat într‑o maşină, lăsându‑l pe Pippidi, care nu mă observase, fiind cu spatele spre mine, cu înjurăturile pe buze: „E, acum nu mai eşti nimic, mama ta de canalie, băga‑te‑aş în p... mă‑ti etc. etc.“ mi‑a fost dat să aud supremul strigăt de iubire şi supremul argument ştiinţific ale intelectualului român: clericus clerico lupissimus.

Vipera non parit restem (vipera nu naşte o frânghie). Cam tot în acelaşi timp, fiul lui Pippidi începuse să‑şi ia avânt pe linia atât de bine învăţată de la tătâne‑său. Mi se relata că‑şi insulta colegii, că le desfiinţa pe nedrept lucrările, că nu‑i scotea din nulităţi.

Iubirea lui Daicoviciu faţă de Pippidi trebuie să fi fost veche şi necruţătoare. Ştiu că atunci când i‑am pulverizat inscripţia despre „a doua întemeiere a Histriei“, distrusă chipurile de Burebista, comunicare la care asistase în păr întreaga gardă de seniori a istoriei vechi de la Bucureşti (Condurachi, Vulpe, Gheorghe Ştefan, Iorgu Stoian, Graur, Tudor, Vladimir Dumitrescu, Ion Nestor etc.), Daicoviciu nu se putuse afla în sala de comunicări a Institutului Iorga, fiind probabil la cine ştie ce şedinţă a Consiliului de stat. Fusese totuşi imediat informat despre noua inepţie a plăcintei epigrafice şi era atât de dornic să afle chiar de la mine cum se desfăşuraseră lucrurile, încât peste câteva zile o limuzină luxoasă oprea în faţa Bibliotecii Academiei, iar Daicoviciu, printre plecăciuni şi ploconeli, tot întreba unde este Cabinetul numismatic. Ajuns din urmă de un director, nu mai ştiu care, acesta i‑a deschis servil uşa pe care se afla plăcuţa cu denumirea biroului. Întrebarea tună ex abrupto: — Unde este Gramatopol? — Aici sunt, răspund eu stând la scundul meu birou, sub raza vizuală a marelui om. — Ceilalţi ieşiţi afară, porunci mandarinul academic şi pe sub ochii săi inexpresivi au defilat în pas alergător damele şi avocatul‑numismat treziţi brusc din dulcea lor toropeală de năvălirea neaşteptată a Marelui Dac.

Îşi vor fi închipuit o clipă că pentru tot ce nu făcuseră, dar mai ales pentru tot ceea ce îmi făcuseră, zeii care nu bat cu parul, îi izgoneau acum din ostrovul preafericiţilor, din dulcea lor Arcadie de mucava. Lăsaseră deschise cărţile pe care moţăiau şi risipite monedele pe care chipurile le studiau et quasi properantes ad Orcum se înghesuiau spre culoarul întunecos, umplut, la răspândirea veştii, de amploiaţii ce populau birourile unde erau prelucrate şi fişate cărţile.

Relatarea a fost scurtă şi cuprinzătoare, precizându‑i că toate argumentele i le‑am trimis lui Pippidi a doua zi, prin scrisoare recomandată: — Foarte bine ai făcut! Apoi l‑am condus până în capul scărilor când mi‑a spus brusc:

— Acum lasă‑mă! Mai târziu m‑am dumirit că interesul consta în mutarea centrului activităţii lui Burebista din interiorul arcului carpatic la Dunărea de Jos, fapt ce pentru Daicoviciu constituia o gravă încălcare a „frontierelor ştiinţei socialiste“, în scopul unei evidente ascensiuni de prestigiu şi politice, lucru ce era menit să‑l îngrijoreze!

II

Fiecare institut îşi avea maniacii, intriganţii şi demagogii săi, precum şi impotenţii intelectuali ce în acelaşi timp erau şi cei mai agitaţi din fire, mai obraznici şi mai pretenţioşi! Institutul de arheologie era cunoscut drept o cloacă a intrigilor, cel de Istoria artei, a orgolioşilor sterili. Institutul Iorga, al cucoanelor documentariste pentru care cvasianonimatul era o condiţie comodă ce ducea sigur la pensie, fără problemele politice cu care se confruntau adevăraţii cercetători creatori (cum era şi este Florin Constantiniu, rămas simplu cercetător principal, în vreme ce alţii, mult mai puţin dotaţi şi cam fără operă, au ajuns academicieni).

La Institutul de studii sud‑est europene, cu excepţia turcologilor, lucrurile dormitau plăcut şi savant.

La Institutul lui Călinescu, marele nebun fusese însuşi directorul şi fondatorul lui, după dispariţia căruia a urmat la conducere Al. Dima.

La Institutul de istoria artei l‑am avut director pe Oprescu doar un an şi ceva (până când a căzut pradă unei duble pneumonii). O vreme i‑a ţinut locul directorul adjunct, Mircea Popescu, fostul său asistent de la Universitate, catedra de istoria artei, care era un om cultivat, cu un doctorat în Germania (spre deosebire de Oprescu ce nu‑şi obţinuse atare titlu academic, fiindcă în ţară nu avea de la cine s‑o facă, iar în străinătate se ocupase de politică şi era prea târziu), dar total neproductiv. La bătrâneţe, ca pensionar, şi‑a rotunjit venitul făcând la Meridiane câteva traduceri din nemţeşte şi predând aceleiaşi edituri, împreună cu Amelia Pavel, un dicţionar de termeni de artă cu mulţi colaboratori, ca tot atâtea foi de varză ale manuscrisului ce a fost practic rescris, completat şi ilustrat de redactoarea lui, Victoria Jiquidi care a refuzat (şi bine a făcut!) să‑şi treacă numele alături de ilustra companie.

La venirea mea la Institut, în 1968, mai multe „genii“ se aflau în plină dispută. „Genii pustii“, să ne înţelegem! Pentru epoca medievală îşi aroga întâietatea Sorin Ulea, suspicios, nevrotic. În domeniul artei moderne se aflau în luptă pe viaţă şi pe moarte Radu Bogdan şi Remus Niculescu. Bogdan, cu toate maniile lui, a scos o monumentală monografie Andreescu, la Meridiane, cu prilejul căreia, mergând să vadă un tablou al pictorului în locuinţa lui Tito de pe insula Brioni, când l‑a dat jos de pe perete să‑l fotografieze, a descoperit un microfon, pus de un general, amantul Iovancăi, spre a‑şi spiona şeful. Nu ştiu cum i‑a mulţumit Tito lui Bogdan, dar Iovanca şi amantul ei au fost înlăturaţi, iar întâmplarea a făcut ocolul cancelariilor diplomatice.

Remus a reuşit însă o altă performanţă. Incapabil să scrie o trecută cu zecile de ani în plan monografie Grigorescu, i‑a dat lui Oprescu unele fişe ale tablourilor pictorului, spre documentarea acestuia pentru monografia cu acelaşi subiect ce o pregătea (deşi faptul era curent în epocă, în acest scop existând şi angajaţi documentarişti în institutele Academiei, n‑am putut înţelege niciodată cum un om de ştiinţă, fie ea şi umanistă, aproximativă, se bizuia pe ceea ce înţelegea, selecta şi deci fişa un intermediar căruia subiectul şi conexiunile lui îi erau absolut necunoscute şi indiferente). Cartea a scris‑o integral Oprescu, având evidentă unitate stilistică. După ieşirea din puşcărie a lui Remus, unde intraseră cu toţii şi Dinu Pillat şi Theodor Enescu din pricină că‑l vizitau pe Noica la Câmpulung unde avea domiciliu obligatoriu, Niculescu a reuşit să‑l oblige pe Oprescu, ce‑l trecuse mai mult din curtoazie coautor, să‑i plătească toate drepturile de autor încasate de acesta la tarif de academician. Era o performanţă pe care ori de câte ori avea prilejul mi‑o relata bătrânul de‑acum şi zgârcitul dintotdeauna Oprescu în timpul plimbărilor din Cotroceni, unde stăteam pe atunci, pe unul din doctorii apropiaţi stradal de medicul francez Clunet.

Remus nu se dăduse în lături de a‑şi şantaja „maestrul“, care l‑a făcut „cercetător“ (situaţie privilegiată în epocă, fiindcă erai scutit de semnarea condicii matinale) din simplu funcţionar la Cabinetul de stampe al Bibliotecii Academiei. Oprescu s‑a împrietenit cu Focillon, aşa cum o arată corespondenţa recent publicată, şi acesta a vrut să‑i dea în căsătorie pe fiica sa. Ca om leal al epocii şi al acelei lumi, Oprescu i‑a mărturisit lui Focillon beteşugul său congenital incurabil, iar dra Focillon s‑a căsătorit cu Baltruşaitis. Cei doi şi‑au purtat în continuare respect şi prietenie tot restul vieţii. Pentru autorităţile comuniste, orice acuzaţie, chiar nedovedită, forma o capitis diminutio.

Pe vremea aceea existau subiecte rezervate pe care se înstăpânea prin repartizare de către direcţie, câte un cercetător. Zeci de ani să fi trecut fără un rând al desemnatului despre acea temă, ea rămânea intangibilă.

Până la urmă individul însuşi aproape că‑şi închipuia că scrisese respectiva carte, aşa cum şefii comunişti credeau cu anii că le aparţin bunurile ce li se dăduseră în administrare. Era un fel de ecou al „naţionalizării“ pe plan intelectual. Şi astăzi mai dăinuie asemenea mentalităţi — Mi‑am ales tema, îmi spune un cercetător de la Institutul de teorie literară. — Adică? —Blaga! — Deci până la finele vieţii te vei «ocupa» numai de Blaga, fără a scrie o carte despre Blaga? — Da! Ferice ţară şi fericiţi intelectuali. Cum e turcul şi pistolul!

Cercetătorii care nu au publicat o carte în viaţa lor sunt cu duiumul în institutele Academiei, trecute pe vremea lui Ceauşescu la Ministerul învăţământului, ca o plăcintă fierbinte pe chelia unei cântăreţe afone. Împuşcatul înfiinţase în prealabil o Academie de ştiinţe sociale şi politice, cu membri plini şi corespondenţi, academie de care depindeau „ştiinţific“ aceste institute şi care vira Ministerului banii de la buget, scoşi pentru întreţinerea lor. Un fel de a te scărpina cu dreapta după urechea stângă, motivul real era însă ca Academia RSR să rămână un for de consacrare, în care nimeni nu mai fusese primit după 1977, urmând ca prin împuţinare naturală savanta alchimistă să ajungă a străluci printre preaplecatele ei slugi. La un moment dat a fost făcut membru de onoare şi soţul alchimistei. Preşedinte era pe atunci Radu Voinea şi el trebuia să‑i înmâneze tiranului petecul de hârtie vârât într‑un sul de carton; era gras cât un butoi şi tot făcând temenele zâmbăreţe se rostogolea lent către lunga catedră de pe podiumul aulei. Onoratul n‑a mai avut răbdare să aştepte ca bursucul să urce şi ultima treaptă, să vină la el, să‑i dea sulul şi să mai facă o ploconeală: l‑a zmuls din mers şi i‑a făcut apoi cu mâna un semn scârbit să se retragă. Pe bună dreptate: cum putea El primi o atât de înaltă cinste din mâna unui slugoi ce se comporta atât de nedemn! Primul preşedinte al poreclitei „academii de ştiinţe oculte“ a fost Miron Constantinescu, căruia i‑a urmat Mihnea Gheorghiu, care a efectuat epurarea din 1975. Tot ce s‑a întâmplat după ’89 va forma obiectul ultimului volum al prezentei serii.

III

În afara secţiei de arte plastice (cea mai numeroasă), unde nebunii pomeniţi îşi desfăşurau hachiţele spre disperarea lui Oprescu, la arbitrajul căruia recurgeau cu zeci de pagini dactilografiate prin care se desfiinţau unii pe alţii, în vreme ce erau incapabili să dea măcar un sfert din ele pentru reviste sau pentru „tratatele“ aflate pe atunci la ordinea zilei şi care acum nu mai fac doi bani, Institutul mai avea o secţie de muzică şi o alta de teatru şi cinematografie. Şeful secţiei de muzică era Mircea Voicana, fostul soţ ai Corinei Nicolescu de care grabnic s‑a despărţit. Biata Corina a murit la cutremurul din 1977; era şefa secţiei de artă medievală a Muzeului Naţional, nu prea făcea caz de Oprescu cu care fusese colegă la Muzeu şi de aceea el spunea despre această „Bărbată“ că e eventual femeie de la buric în jos.

La secţia de teatru‑cinematografie şef era dr. Ion Cantacuzino, fiul lui „Papanel“ şi al Mariei Filotti, tatăl lui Tamino şi al actorului său frate ce a debutat, copil fiind, în rolul lui David Copperfield, după care a făcut o carieră tot atât de mediocră ca şi a fratelui arheolog. Cele două secţii erau socotite secundare de „savanţii“ celei de a treia, iar în şedinţe se ilustrau fonic prin ţipetele lui Voicana, ce se înroşea ca racul fiert, şi respectiv prin atitudinile principiale şi vehemente ale lui Simion Alterescu, plecat în Israel. Era duşmanul declarat al Ameliei Pavel care era catolică şi aparţinea marii burghezii evreieşti. Deci ura de clasă se împletea cu cea religioasă.

Exista şi o a patra secţie, de artă populară, condusă de Paul Petrescu, care, după epurarea din 1975 şi transferul secţiei la Institutul de etnografie şi folclor, a emigrat cu toată familia în Statele Unite unde şi‑a înjghebat o carieră universitară, venind pentru câteva săptămâni în România prin 1993 spre a deveni membru de onoare al Academiei. În acea secţie lucrau fata lui Cajal (căsătorită cu băiatul lui Gaston Marin şi îndreptându‑se spre vest de eden, pe malurile Senei) şi Marina Marinescu (plecată cu toată familia în Grecia şi de acolo singură la München).

Opusă cu totul Ameliei, căreia soarta i‑a umflat cu vântul ei pânzele, era biata Theodora Voinescu, asistentă a lui Oprescu împreună cu Mircea Popescu, înainte şi după război, până la marea vânturare comunistă. Era şefa secţiei de artă medievală şi fusese închisă câţiva ani. Soţul i‑a murit timpuriu, lăsând‑o cu un băiat handicapat mental, care avea convingerea că e un bun compozitor. Părinţii i‑au trăit până către vârsta centenară şi i‑a îngrijit cu devotament, creându‑le impresia că nimic nu se schimbase în România şi că încă‑şi mai primeau câştigul de la moşie. Casa foarte solidă şi mare din apropierea mănăstirii Antim a rămas singura în picioare pe câmpul ruinelor ceauşiste. După ce i s‑a prăpădit băiatul s‑a stins într‑un târziu şi ea, mai având încă puterea să se adune şi să‑şi editeze câteva cărţulii la Meridiane.

Era ca muzeografă de un bun gust ireproşabil. A aranjat interiorul Palatului Mogoşoaia înainte ca incuria comunistă să facă din el o banalitate pretenţioasă. Veşnic slabă, trasă la faţă şi obosită de toate necazurile ei, Theodora Voinescu a fost exemplul viu al stoicismului feminin pus în slujba familiei şi a ceea ce mai putea face în meseria ei pe care o iubea şi pentru care avea chemare. A murit după Revoluţie, fără să ştie nimeni, la înmormântarea ei participând doar Mircea Popescu care, nu se ştie din ce motive, nu a anunţat pe nimeni din numeroşii ei foşti colaboratori care o stimau. Theodora Voinescu nu s‑a amestecat niciodată în intrigile şi certurile vulgare şi subalterne, autoritatea‑i fiindu‑i respectată de toţi.

Mi‑amintesc că la o şedinţă plenară toţi cercetătorii se plângeau că nu‑şi pot preda studiile deoarece atelierul fotografic nu le executa fotografiile de care aveau nevoie. Era curând după moartea lui Nicolae Ionescu şi fusese angajat un tânăr fotograf, Tony Caragea, o namilă de băiat blond, care mai târziu avea să ajungă tehnician electronist la Europa liberă, la München (angajat bineînţeles de Vlad Georgescu). Cu limbajul lui interbelic, Oprescu rosteşte: — Caragea! Blondul grenadir se deşiră de pe scaun cât era de lung şi de spătos. — Nu ţi‑am spus de atâtea ori s‑o regulezi înainte de orice pe dna Voinescu şi apoi să te ocupi de ceilalţi? Întreaga asistenţă izbucneşte în hohote de râs. — Da ce v‑a apucat, frate, acum vă jeluiaţi că nu vă face Caragea pozele şi când a nu ştiu câtea oară îi cer să vi le facă voi râdeţi. Sunteţi nişte neserioşi!

Un tip mai aparte era arhitectul Joja, fratele filosofului academician comunist. Ca toţi macedonenii, aveau şi aceştia orientări politice diferite: arhitectul făcuse puşcărie fiindcă fusese legionar (cu gândul, nu cu fapta), iar filosoful se înregimentase sub flamura roşie a lui Marx şi Lenin. Marea sa descoperire în spaţiul turco‑balcanic a fost teoretizarea rolului arhitectonic, decorativ şi practic al geamlâcului în arhitectura târgovească a secolului trecut, când casele erau cu precădere de tip vagon, fie că erau ele locuinţe particulare sau hanuri. Casele negustoreşti fără geamlâc au devenit preponderente după sosirea în Principate a lui Carol I.

Într‑un Institut în care tinerele cadre erau de departe minoritare, zorii tinerei generaţii erau iluminaţi de două figuri diferite şi totuşi asemănătoare: Coconel şi Ploconel. Pe primul îl aştepta un viitor de aur poate şi datorită unui botez sui generis de care avusese parte în casa mea. Pe al doilea, Radu Florescu, infinit de mai mică anvergură socio‑parvenitală, l‑a stopat în mersu‑i triumfal despotica‑i soţie, Gloria Cacialopol (ce cacialma!), cu care a peregrinat în goană după poziţii, funcţii şi avantaje materiale meschine prin diferite instituţii şi institute, direcţii şi directorate. Celor doi cavaleri ai oglinzilor le dăduse nume emblematice Ion Berciu, directorul Muzeului din Alba‑Iulia. Acesta a scos cu tenacitate şi competenţă, înainte şi după război, revista „Apulum“; câştigase prietenia lui Marcel Renard şi a altor savanţi occidentali ce vizitaseră vestitul lapidarium roman din cetatea Marii Uniri.

Dar pentru că veni vorba de Ion Berciu, fratele mult mai interesant al profesorului bucureştean, trebuie să reproduc o întâmplare de el povestită şi care se referă la ce devenise marele muzeu după ce comuniştii îl trimeseseră la puşcărie câţiva ani fiindcă făcuse politică (nu mai ştiu dacă ţărănistă sau liberală). Ajuns deci fără vreo pricină anume la închisoare, doar fiindcă era o personalitate locală, comuniştii au trebuit să‑i găsească un înlocuitor în funcţia de director al Muzeului. Şi l‑au găsit în persoana unui frizer, care aidoma lui Figaro, făcea politică fără să ştie (relaţia dintre Nunta lui Figaro şi revoluţia franceză este bine cunoscută).

Printre nenumăratele medalioane funerare şi stele ce reprezentau familia daco‑romană înconjurată de 4‑5 copii, zelosul frizer a dat în depozitele de la subsolul clădirii şi peste un falus din calcar de vreo doi metri lungime. A scos elocventul organ, mult mai grăitor decât chiar organul partidului sau „organele noastre dragi“ la lumină din besna trecutului şi l‑a plasat pe un fundal de pluş albastru chiar la intrarea Muzeului, înconjurat de medalioanele şi stelele respective grăitoare asupra prolificităţii străbunilor noştri, ca o dată mai mult dovadă peremptorie a acesteia. Cum nu apăruse ultranaţionalismul ceauşist cu profunde delicii, expunerea şi teoria pe care o contura, ci ne aflam încă în perioada internaţionalismului proletar, Ministerul culturii a înlăturat curând respectivul montaj arheologic spre a nu supăra „pe fraţii noştri unguri“ ce nu descoperiseră la ei în Pannonia un falus atât de falnic şi nici pietre funerare cu părinţi şi copii mulţi nu prea aveau. — Când vialezi nu mângâi, conchise un tovarăş culturnic cu studii la Moscova arguţia frizerului despre iubirea frăţească romano–maghiară.

Dar să mă întorc la Coconel. Megalomania lui progresivă, ducând cu siguranţă la paranoia deplină, nu era compensarea unei frustrări pe care o febră tifoidă din tinereţe l‑a pus treptat în situaţia de spân total şi agent totalitar. Nu! El a ales în mod deliberat această cale pe care a nimerit precum orbul Brăila, graţie acelui simţ al orientării oportune pe care îl au în cel mai înalt grad celenteratele. Oricine l‑ar bănui lipsit de inteligenţă ori de cultură, chiar după ureche, ar greşi profund şi ar nedreptăţi „un geniu bun al venitorelui României“. Căci geniul său pe care şi‑l autodeclara l‑a dus în atare postură. Cel ce cu puţini ani înaintea căderii lui Ceauşescu îşi dedica copiii aniversării acestuia, în intenţia de a fi băgat în seamă, s‑a urcat cu avântul aventurii unui Caesar de operetă în barca revoluţiei, împreună cu Brucan, Iliescu şi Roman, aşa cum erau reprezentaţi pe o pancardă uriaşă în timpul Pieţii Universităţii, barcă în care cei patru dansau lambada electorală.

Fără revoluţie, Theodorescu ar fi rămas un obscur paranoic descris doar ca personaj de mâna a treia în paginile acestor memorii. Modest Morariu l‑a creionat în jurnalul său şi tot el, văzându‑l la înmormântarea lui Frunzetti, rosti despre energumen, în faţa lui Condurachi şi Cândea, aşezaţi pe marmura unui monument funerar, memorabilele cuvinte: — Uitaţi‑vă la Theodorescu ce solemn e, parcă el ar fi mortul. Modest şi chiar Condurachi au murit, Theodorescu face însă parte dintre cei ce sunt convinşi că vor moşteni pământul. Să‑l moştenească, mai mult nici că merită! E tipul de om care pe ce‑i torni mai multă stercoră în cap, creşte ca o varză îngrăşată la rădăcină.

De abia se întorsese de la Paris, în 1968, că, vizitându‑mă în Cotroceni, zăreşte sub fereastra mea un căţel maidanez. Pofteşte să‑l mângâie, dar nu‑l las să coboare spre a nu fi muşcat de mama acelor drăgălaşe mogâldeţe lipsite de rasă şi de maniere. I‑l aduc deci sus, ţinându‑l de ceafă deasupra fotoliului pe care sta, ca să‑l poată mângâia în voie şi siguranţă. Căţelandrul, insensibil la măreţiile speţei umane, se sloboade deasupra admiratorului pe ambele orificii de care dispunea burta lui. Un miros pestilenţial învăluieşte totul, iar hainele lui Theodorescu au trebuit spălate pe el cu duşul, în cada în care a intrat cu ghete cu tot. Căldura verii a uscat repede tergalul.

Având însă sentimentul nimicniciei lor, celor mai mulţi oameni nu le pasă dacă făptuiesc binele sau răul. Ştiu că oricum vor fi sortiţi uitării ce urmează morţii. Într‑o lume obişnuită de decenii ca răul să fie nepedepsit, nestigmatizat şi deci întru totul profitabil, ca viaţa omenească să nu valoreze mai mult decât cea a unei muşte, nu numai indivizi, ci şi populaţii ori popoare s‑au ticăloşit în masă, devenind moralmente sinucigaşe. Ele se sinucid ca entităţi sociale, căci tocmai laşitatea lor funciară îi împiedică să o facă individual. Paradoxal, prin comparaţie cu cel social, suicidul personal este nu numai un act de curaj, ci şi dovada supremă a unei personalităţi care chiar dacă e înfrântă, nu se lasă zdrobită. Dar tocmai lipsa personalităţii, realizată prin siluire sau spălarea creierului dă torţionarului puterea şi libertatea absolută asupra individului. În atare cazuri personalitatea granitică înfruntă viaţa şi respinge lesniciosul suicid. Societăţile sau popoarele care şi‑au pierdut stilul (personalitatea) graţie totalitarismului comunist şi suprapunerii brutale a acestuia peste cartela lor genetică sunt cu precădere cele din „jungla“ anomică a numerelor mari care atinge faza cea mai profund deconstructivă, ducând la autogenerarea răului, aidoma unei reacţii de dezintegrare nucleară în lanţ. De aceea asemenea indivizi sunt tipici şi perfect legitimi unor asemenea momente şi societăţi. Ele coincid cu dispariţia sentimentului religios, cu distrugerea legii morale din noi, cu anularea justiţiei, totul fiind confiscat de totalitarismul coercitiv.

Ploconel, id est Radu Florescu, ceva mai puţin disimulant, e fiul unui arheolog, Grigore Florescu, fost elev al Şcolii de la Roma şi autor al câtorva broşuri „ştiinţigice“ despre arta romană în România. Fiului i‑a lăsat moştenire o bibliotecă şi un şantier arheologic, la Capidava, pe porţiunea Dunării dintre cotul acesteia spre Mare şi Deltă. Ploconel a fost câţiva ani coleg la acelaşi Institut de istoria artei cu Coconel, precedându‑mă acolo într‑ale artei antice. Pe atunci străbăteau ţara împreună şi aşa au ajuns şi la Alba‑Iulia unde au lăsat puternice impresii primind în schimb poreclele ce s‑au dovedit o dată mai mult adevărate, căci nomen est omen (numele e prevestirea, destinul celui ce‑l poartă, moştenire a obiceiului străvechi când cognomenul echivala, dacă nu preceda numele). Modest Morariu care sesizase pseudomorfoza tipului, îi dădea să‑mi facă referate la cărţile ce le publicam la Meridiane.

IV

Cine pleca în străinătate? Foarte puţini pe banii Academiei şi cu precădere în „lagărul socialist“. În afara lagărului ieşeau foarte puţini, beneficiarii, de pildă, ai burselor DAAD printre care se numărau în primul rând directorii şi apropiaţii acestora. În 1994 a avut loc la Bucureşti o întâlnire a bursierilor DAAD, organizată de fundaţia însăşi. Erau acolo întruniţi o sumă de participanţi pe răstimpul a trei decenii şi mai bine. De la Institutul de istoria artei în atâţia ani fuseseră trimişi (adică se autotrimiseseră) Mircea Popescu şi bineînţeles Amelia Pavel. Când m‑au zărit nu pricepeau ce instituţie mă susţinuse, căci era în perioada în care fusesem dat afară. Spre a le spori plăcerea le‑am specificat că sunt o instituţie de mine stătătoare, recunoscută pe plan internaţional, dar ca orice profet ignorat în ţara lui.

În Occident ajungeau oficial mai întâi cei cu „origine sănătoasă“ şi cu activitate şi sarcini politice. Secretari ai organizaţiilor de bază şi suporterii acestora. Faptul că n‑ar fi făcut cu certitudine faţă dacă ar fi rămas acolo era cea mai bună garanţie că se vor întoarce. Erau prea dedaţi lenii şi „activismului“ ca să mai poată munci cu adevărat. În fine, o altă categorie era a celor chemaţi pe căi lăturalnice acolo şi lăsaţi să plece de aici.

În genere, dificultăţile nu erau numai cele create de Securitate. Aceasta le împărţea cu serviciul de relaţii externe al Academiei, care era format tot din securişti. Cele mai multe piedici se puneau aici, sub pretexte administrative. Se pierdeau astfel o mulţime de burse sau invitaţii, iar în ultimii ani ai lui Ceauşescu era aproape imposibil să mai pleci (vorbesc de categoria celor ce puteau „ieşi“ curent). Îmi amintesc că lui Solomon Marcus, care fusese de nenumărate ori în Occident, i‑au trebuit trei luni de intervenţii zi de zi ca să poată pleca la un congres în Statele Unite pentru o săptămână. Nu mai conta nici faptul că erai sau nu membru de partid!

Oameni ca mine erau „bons pour l’Orient“. Academia m‑a trimis 2 săptămâni în Ungaria, 2 săptămâni în Rusia (URSS) şi trei luni în Bulgaria pe care am parcurs‑o orăşel cu orăşel. Cum am mai spus, existau două excepţii printre academicienii interesaţi ca numai ei să călătorească în Occident: Neniţescu şi Rosetti. Ambii au trimis acolo zeci de tineri, insistând ei pe lângă „organele noastre dragi“ ca să le obţină paşapoarte. Mulţi dintre aceştia nu s‑au mai întors, spre deplina satisfacţie a celor care i‑au trimis: era o confirmare a realei valori a acelora. În vremea lui Antonescu, Rosetti l‑a expediat în Apus pe Mircea Eliade, salvându‑i viaţa, în cea a lui Ceauşescu, pe nepotul acestuia, Sorin Alexandrescu, care în ultimii ani ai vieţii bătrânului profesor nici nu i‑a mai scris, darămite să‑l viziteze când veneau la Bucureşti el sau soţia lui, Liliana, fostă Fischer şi fostă egerie a lui Călinescu. Aşa e lumea în secolul apocalipsei.

Când insistam pe lângă Condurachi că aş fi dorit să văd şi eu măcar Atena, acesta, cinic, îmi spune: — Ia trenul şi du‑te! — Cine îmi dă paşaport şi de unde bani? — Auziţi, începu a striga în curtea Institutului ce‑l conducea încă, Gramatopol e nemulţumit de regim că n‑are bani şi că nu i se dă paşaport, chemaţi Securitatea să‑l ridice! Aşa arătau oamenii de ştiinţă, căci vorba lui Rabelais: „science sans conscience est la pure perte de l’âme!“

Tot astfel iubitorul de oameni Pippidi mă îndemna cu glas duios a face dizidenţă, închipuindu‑şi că‑i voi urma povaţa prin care, ca şi Condurachi, intenţiona să se descotorosească de mine. Ultimul mi‑a propus chiar prin Suceveanu şi Poenaru că dacă vreau să plec definitiv din ţară va face tot posibilul să‑mi obţină un paşaport. Ca lui Hamparţumian. Le cunoşteam prea bine ticăloşiile ca să nu‑şi închipuie că nu le voi putea trece sub tăcere şi la un moment dat le voi spune celor ce vor dori să le afle. Condurachi mi‑a trimis o dată un colonel de Securitate care se mira că aş fi putut avea contacte „periculoase“ cu Occidentul, precum îl informase „tovarăşul academician“. Drept pentru care mi‑a cerut o listă de nume cu care mă aflam în corespondenţă. Toate scrisorile pe care le trimiteam şi le primeam din Occident treceau doar prin mâinile Securităţii, iar spionul occidental denunţat de Condurachi nu era altul decât Marcel Renard. Până şi securistul se arătase mirat de ticăloşia unui „mare savant“. — Mare savant, mare ticălos! am conchis spre şi mai adânca dezamăgire a celui ce mă interoga, el ştiind cu siguranţă câte victime făcuse abjectul personaj. Strânsele mele legături epistolare cu lumea ştiinţifică occidentală la care se adăuga publicarea acolo a unor importante studii şi cărţi m‑a făcut imun faţă de plevuşca securistă, cu mine luând contactul numai gradele superioare care au fost fără excepţie de o politeţe lipsită de cusur. Ceea ce mă rugau era să nu creez probleme regimului. — Nu voi crea niciodată probleme câtă vreme voi fi lăsat să‑mi desfăşor activitatea; orice mi se va întâmpla pe plan social şi personal va fi transmis acestor cercuri ştiinţifice oficiale occidentale! Şi aşa a fost!

Cine pleca pe atunci în Occident trebuia să promită Securităţii că o va informa despre tot ce face, vede şi aude. Unii acceptau să fie cu adevărat destoinici fiindcă şi în ţară erau oamenii „organelor“, alţii însă prea puţin se sinchiseau de asta sau prezentau „informaţii“ neinteresante pentru a da posibilitatea respectivilor agenţi să mănânce şi ei o pâine. În domeniile umaniste ce informaţii puteau interesa Securitatea? Câtuşi de puţin! Pe ei îi interesa cum e privit regimul în Apus. „Faţa României în lume“ de astăzi şi dintotdeauna. Obsesia oricărui regim totalitar care se legăna în iluzia credibilităţii minciunilor sale. — Ne puteţi spune ceva precis în acest sens? — Nu, dar am simţit‑o din imensa consideraţie cu care eram primiţi! Aiurea! Măcar un lucru au învăţat acum occidentalii, cum să‑i mintă şi să‑i strângă bine în menghine pe mincinoşii din Est.

Oricum, cine venea din ţară era primit „dincolo“ de către emigraţie cu aceeaşi suspiciune ca a Securităţii atunci când reveneai în ţară: — De ce s‑o fi întors? se întreba aceasta când nu avea de a face cu colaboraţioniştii ei.

În domeniile umaniste puţini erau cei ce‑şi permiteau luxul să sară în gol şi să rămână în Occident fără a se bizui pe ceva sigur, căci erau sortiţi a muri de foame sau a nu depăşi poziţii minore: a se vedea situaţia fiicei lui Vladimir Dumitrescu, Carmen, rămasă în Institut după epurarea din 1975, ca şi Pavel Chihaia, cuprinşi de dorul emigrării câţiva ani după şi naufragiind în anonimat şi mediocritate neaurită pentru restul vieţii.

Foarte bună de gură, cu eficienţa unui tanc, la propriu şi la figurat era Irina Andreescu, cea care putea pătrunde oriunde, chiar şi prin beton armat. Sigur că Occidentul ceda acestui gen de cazuri patologice căruia îi aparţinea în egală măsură şi Radu Bogdan. Cea în cauză a ajuns la Dumbarton Oaks şi s‑a înfundat, în lipsă de subiecte noi, în reinterpretări ce constituie pâinea zilnică a obsedaţilor de noutăţi care fatalmente repetă lucruri vechi într‑un nou limbaj, păsăresc şi ultra scientist: studiază acum mozaicurile de la San Vitale de la Ravenna. Să le studieze, dacă se găsesc snobi cu bani de aruncat pe fleacuri docte şi răscoapte!

Plină de fumuri aristocratice, căci era născută Golescu, sau de şi mai pătrunzătoare fumegări ştiinţifice, anemice dar bine trâmbiţate, era şi Rada Theodoru, fiica tot atât de pătrăţoasă şi ipso facto foarte pofticioasă erotic a lui Moş Pătrăţică, cum i se spunea tatălui ei, profesor la Facultatea de arhitectură. Prin intervenţii de familie a ajuns şi ea în Franţa, unde s‑a rostuit într‑o funcţie de restaurator de arhitectură medievală, evident, undeva în provincie, nu la Paris, ca Mihnea Penescu atât de invidiat de Sturdza.

Cea mai uimitoare „dezerţiune“ a unui membru al Institutului, academician al bastardei Academii de ştiinţe sociale şi politice, a fost cea a lui Florea Bobu Florescu, un mulomedicus (veterinar) convertit la etnografie (Opinca la români, opera vieţii sale, căci celelalte, Dumnezeu cu mila sa!) şi apoi la istoria artei şi arheologie. A publicat o monografie aberantă a Monumentului de la Adamclisi în două ediţii româneşti şi una nemţească (la Editura Academiei) şi tot în nemţeşte un prim volum al unei alteia despre Columna lui Traian de aceeaşi nonvaloare. Respectivele aprecieri mi‑au fost confirmate la Institutul Arheologic German de la Roma unde diverse persoane îmi cereau lămuriri despre acest „specialist“ apărut din şi dispărut în neant. Studiase medicina veterinară în Germania sfârşitului regimului nazist, fusese internat ca străin în lagăr şi considerat după război victimă a acestuia drept pentru care i‑au fost depuşi ani la rând în Republica Federală sume de bani drept compensaţii pentru „suferinţa“ sa. Văzându‑se atunci pe caii cei mari, cu atâtea cărţi groase, pline de măsurători şi calcule matematice ce ar fi dus chipurile la ordonarea fără greş a metopelor de la Adamclisi, a plecat în Italia spre a rupe inima târgului.

La Roma era cam greu, mai ales că pe la Institutul din Via Sardegna nu călcase. A încercat la o universitate din nord unde i s‑a cerut să facă o lecţie despre arta romană imperială (domeniul cărţilor sale ce îi serveau drept cărţi de vizită impunătoare). Lecţia a fost catastrofală, căci ipochimenul altceva decât ceea ce înjghebase în scrierile amintite nu cunoştea. Oricum, s‑a lămurit că nu acesta îi va fi viitorul. Mi se relatase din ţară că în cele din urmă, cu pensia adunată şi cu cea pe care continua să o primească de la nemţi, s‑a angajat, pentru a‑şi putea duce traiul, portar la o fabrică de ciocolată. Dulce apoteoză a unui veterinar academician din România comunistă!

Intelectuali umanişti tineri, cu solidă pregătire anglofonă, literară ori lingvistică şi‑au găsit catedre peste Ocean, ca Matei Călinescu, Virgil Nemoianu, Toma Pavel (fiul Ameliei), Marcel Cordiş şi mulţi alţii. Unii ca Mihai Nasta ori fiul lui Emil Lăzărescu s‑au mulţumit în vestul european cu catedre în învăţământul mediu, iar cei mai slabi precum Pârvulescu, Liana Lupaş, temporarul ei soţ Cârligel s‑au topit în anonimatul unei administraţii mărunte. Oricum, mărul scuturat de Ceauşescu era plin de roade, iar pământul fiind rotund acestea s‑au rostogolit pe toată suprafaţa lui, din Canada în Australia sau în America Latină. Cu excepţia rarelor colonii mai vechi ca existenţă, intelectualitatea aceasta subţire şi fatalmente săracă s‑a topit inobservabil în magma culturilor respective, cum era şi firesc. Regimul neocomunist postrevoluţionar n‑a putut face pe nimeni să se reîntoarcă, din două motive: administraţia culturală era şi ea aproape aceeaşi ca personal şi structură, pe de o parte, iar pe de alta într‑o viaţă nu se pot produce două dezrădăcinări. Săracă fiind emigraţia nu putea ajuta ţara, iar ajutoarele ar fi intrat oricum în buzunarele particularilor corupţi şi decăzuţi ca de altminteri întreaga populaţie astfel ajunsă după o jumătate de veac de comunism!

Nu s‑au întors nici măcar cei ce nu reuşiseră în Vest. De pildă Gelu Ionescu lăsase la Bucureşti un lectorat la Universitate, sperând că va obţine o catedră de limbă şi literatură română la Paris, ştiind aproximativ franţuzeşte şi având o singură carte tipărită. S‑a ivit o contracandidată cu două cărţi şi care ştia perfect franţuzeşte. Sorbona a preferat‑o, iar el a ajuns la München, la Europa Liberă, adus de Vlad Georgescu să citească toată presa comunistă din ţară; rezultatul: s‑a îmbolnăvit grav de nervi, s‑a despărţit de ultima nevastă (era antrenat în asemenea acţiuni), în fine a fost rescapat de către Heitmann la Heidelberg, prin intermediul lui Sami Damian, predând acolo câteva ore de română, tot fără să ştie nemţeşte, deşi stătuse un deceniu în Germania. Dar despre Vlad Georgescu şi toată ebuliţia ce a stârnit‑o, la începutul volumului viitor.

La un moment dat, prin anii ’70, Institutul beneficiase de două burse greceşti care au fost repartizate artei medievale bisericeşti. Prima i‑a fost acordată clamorosului Sorin Ulea care a stat o jumătate de an acolo şi s‑a întors „istovit de muncă“ adică de a vedea pictură bisericească, atât de istovit încât acest steril „genial“, cum îşi spunea, n‑a mai putut scrie nimic, complexat desigur de câte lucruri văzuse. Şi‑a trecut însă în schimb în plan un subiect absolut inedit şi nestudiat: Sfânta Sofia din Istanbul, pe care nu o văzuse. Promisa monografie monumentală despre care se scrisese o bibliotecă întreagă, l‑a strivit şi ea din punct de vedere bibliografic, astfel că a ieşit la pensie zdrobit de atâta „muncă“ şi de ideea unei creaţii peste măsura sa. Cam aşa erau cei mai mulţi dintre cercetătorii tineri ori vârstnici ai acelui Institut.

A doua bursă i‑a revenit prietenului de pahar al primului, adică lui Dumitru Năstase, şi el cu un copil abandonat ca amicul Ulea, ambii refuzând să plătească mamelor respective pensii alimentare. Năstase se „ocupa“ pe atunci de icoane. S‑a dus în Grecia şi n‑a mai venit. Aveam să‑l întâlnesc, în pragul pensionării, la Atena, fără să fi publicat nici o carte vreme de 20 de ani cât lucrase acolo, leneşii nimeresc bine, la Institutul de studii bizantine; scrisese mai multe articolaşe, care după vorba lui, ar fi alcătuit adunate o carte şi jumătate. — Şi jumătatea lipsă când o vei scrie?— Dumnezeu ştie! N‑a mai scris şi n‑a mai publicat nimic. După Revoluţie, divorţat de grecoaica bogată care realizase în fine ce e de capul lui, s‑a făcut invitat în semestrele de vară de către Zub la Iaşi (moldovean fiind de fel şi vinofil) pentru a debita acolo conţinutul articolelor publicate în Grecia pe care avusese grijă să le trimită şi la Biblioteca Academiei.

V

Lumea românească ce‑şi mai amintea de ceea ce fusese ea, intelectuală sau nu, se rărea o dată cu trecerea vremii. Nu era numai coasa morţii, în rândul generaţiei noastre „tinere“, ci şi exodul la vest de Eden, mai ales, ori intrarea unora în rândurile proţopindadei comuniste, sau ca înotul în ape tulburi al lui Vlad Georgescu, ce‑şi căuta un drum menit a‑l plasa într‑o poziţie vizibilă. Asistam la un drastic proces de atomizare a societăţii româneşti, mai ales o dată cu epuizarea acelui quinquennium Neronis care fusese perioada de confiscare integrală de către Ceauşescu a frânelor puterii. După 1968 întrezăream instaurarea treptată a unei tiranii al cărei rezultat va fi de a face fiecăruia lehamite să‑şi mai vadă semenul. Această maladie a atins astăzi paroxismul în ura pe care omul o nutreşte fizic faţă de om. Am încetat atunci să mai frecventez revelioanele ori petrecerile la Berindei care rămăseseră forme vidate de conţinut; în fine, atomizarea şi tărirea societăţii româneşti deveniseră o politică de stat nedeclarată dar eficientă.

Regimul prefera să scape de virtualii opozanţi, de muncitorii şi chiar de intelectualii care nu se depersonalizaseră în măsura dorită, adică de cei care nu puteau tolera să nu‑şi mai facă meseria, deci să nu mai muncească, devenind de bună voie bolnavi de lene. Văzând că nu te puteai îmbolnăvi, autorităţile îţi sugerau chiar să ceri paşaport pentru plecare, dacă nu definitivă, măcar în vizită fără întoarcere.

Constatam lună de lună că lumea românească devenea tot mai mică şi tot mai de proastă calitate. Plecările în masă precum şi alte motive ale psihologiei sociale catabasice au dus la suprimarea idealurilor indivizilor şi societăţii. Atunci s‑au dezintegrat ultimele resturi ale civilizaţiei tradiţionale şi ale civilizaţiei în oricare sens al ei. Plasa relaţiilor ce constituie o civilizaţie s‑a destrămat, rămânând doar rari indivizi nerelaţionaţi, ceea ce făcea ca aceasta să nu se mai poată regenera decât peste un mare interval de timp de la schimbarea radicală a totalitarismului deconstructiv. De fapt aceasta era dorinţa şi scopul secret al regimului ceauşist, continuator desăvârşit al politicii ruseşti de deznaţionalizare, depersonalizare şi dezumanizare. Era vorba de un fenomen numai în aparenţă consunant cu cel general european; aici el avea o conotaţie aparte şi cunoştea o radicalizare ce viza suprimarea valenţelor sociale ale omului. Însingurarea era pe scurt numele său genetic, dar totalitarismul comunist se bizuia pe forma ei cronică a‑ şi anti‑socială. Procurarea unor obiecte de uz comun, banale şi în ultimă instanţă a alimentelor cărora li se sustrăgeau deliberat elementele nutritive (aşa cum procedase şi Hitler pentru formarea roboţilor săi acefali sau gasterocefali) înlocuise în mare parte idealul personal ori colectiv, iar categoriile sociale se destrămau şi ele în amorfismul unui populism în care se topea poporul român pe măsură ce devenea populaţie abulică, atonică, astenică şi atee, în ultimul caz o mână substanţială dând‑o însăşi Biserica ortodoxă, colaboratoare sub forma unor securişti în sutană a ceauşismului demolator şi triumfant.

Cunosc bine situaţia şi rolul acestui mediu popesco‑monahal, deoarece prin anii ’70 eram solicitat a ţine la Techirghiol, la Buşteni ori aiurea cursuri pentru ghizii şi preoţii parohiilor ori mănăstirilor din ţară. Ştiu deci, vorba lui Arghezi, că anafura fusese introdusă la aperitiv şi ea se vindea pe nimica toată. Aducerea în stare de imbecilizare a populaţiei româneşti se punea la cale în acei ani, când elitele de orice gen plecau sau erau îndemnate să plece, când Ceauşescu scotea la lumină gunoiul social, transformându‑l în executanţi docili, imbecili dar docili, căci nu mai conta ineficienţa docilităţii deoarece un angrenaj social complex era pe cale să devină şi a devenit chiar, o simplă pompă de bicicletă.

Atunci, cu sprijinul unora care aprobau şi executau şi sub ochii altora ca mine ce ne îngrozeam în neputinţa noastră, s‑a făurit România neocomunistă postrevoluţionară, ca o confirmare tocmai a intensităţii procesului malefic deconstructiv la care fusese supusă acumularea civilizatorie ţesută vreme de un veac în această ţară. Acum era sfâşiată ca o pânză de păianjen inutilă a trecutului. Ceauşescu şi colaboratorii săi (azi omniprezenţi) n‑au mai lăsat piatră pe piatră din ce începuse să se edifice de la 1848 încoace. De aceea socotesc încă necesar un proces al comunismului care să capete amploarea unei dezbateri teoretice naţionale şi în cadrul căruia să fie atinse aspectele genetice pomenite, conexate remanenţelor încă active şi care au dus la activarea unui subconştient de unică răbufnire la noi, exprimat prin îndemnurile de la vârf şi de la bază precum „Denunţati, denunţaţi, denunţaţi“ în timpul marii mineriade, ori „moarte intelectualilor!“ şi „noi muncim, nu gândim“ în cursul celor mai mici. Atare proces este menit să ne lămurească o dată pentru totdeauna despre tarele noastre sociogenetice, să le exhibe cu tot curajul şi adevărul şi să le psihanalizeze istoric în vederea unei katharsis care apoi să poată conferi legitimitate oricărei guvernări viitoare, căci altfel doar pe nisipuri alunecătoare se va înjgheba pseudomorfoza cronică supusă tuturor seismelor epicentrului nostru amorf, adică cel al unui popor care în toată existenţa lui nu a cunoscut nici o confruntare socială menită să‑l structureze, adică să‑i confere personalitate şi un loc anume în concertul celorlalte popoare!

*

Ca loc unde se mai puteau întâlni cei de felul nostru nu mai rămăsese decât COŞ‑ul, desfiinţat şi el după seismul din 1977. O societate care se dezintegrează prezintă îndeobşte un număr sporit de fenomene limită. Or perioada anilor ’70‑’80 se ilustra tocmai prin aceasta. Voi cita deci câteva întâmplări, aparent divergente şi fără legătură între ele, dar care toate conturează dezintegrarea de care abia am amintit. Să fim bine înţeleşi! Nu ne referim la dezintegrarea societăţii interbelice, aceasta se petrecuse deja de mai bine de două decenii. Acum se dezintegra sub buldozerul ceauşist establishmentul comunist postbelic, care după 1964 se prezenta cu asperităţile şi muchiile rotunjite, lupta de clasă nemaiascuţindu‑se. Cum am mai spus, se demantela structura economico‑socială a ţării, care fie ea şi comunistă reflecta realităţile obiective ale României. Ceauşescu a trecut în domeniul metaistoriei, supralicitând anistoricul comunist. Creând o falsă economie, o falsă lume, o falsă ţară, el devenind marele şi unicul jucător cu soldaţii de plumb ce ajunseserăm.

La COŞ, de pildă, vedeai o nouă lume cu câteva repere încă existente. Cam singurul din generaţia lui care mai frecventa localul era A. Rosetti. Bătrânul chelner de la Budapesta chezaro‑crăiască, Demeter, murise. Pe lângă Vlad mai funcţionau acum Marinescu şi Vicol.

Printre bătrânii strânşi la o masă mai întinsă veneau aproape zilnic Ovidel Densuşianu, fiul lingvistului, singurul autor de romane profasciste (mussoliniene) tipărite în România acelor timpuri, Vladimir Dumitrescu cu fiica sa Carmen, înainte de a pleca în Franţa, un avocat, nepot al lui Iordan, care l‑a şi moştenit, soţii Virgil şi Monica Constantinescu împreună cu fiul lor, soţii arhitect Dudescu (cel ce construise Ministerul de finanţe şi clădirea tot neoclasică de pe Calea Victoriei, vizavi de Prefectura poliţiei), Braniţki, un profesor la Politehnică, Sahini, un chimist ajuns director al Bibliotecii Academiei sub Ceauşeşti.

Din clasa politică şi tagma scriitoricească se adunau la o masă în fund pe dreapta, sub un perete acoperit în întregime de o oglindă, Jebeleanu, Bogza, Gogu Rădulescu şi Corneliu Mănescu. Apăruse acolo într‑o seară şi Maliţa ca să prezinte intelectualităţii româneşti pe noul favorit al lui Ceauşescu, Iosif Constantin Drăgan (pe care‑l cultiva probabil pentru miliardele jefuite ce urma să le investească în Occident, cunoscută fiind faima de financiar fără scrupule şi cam scăpătat a numitului) şi începuseră a da mâna cu Corneliu Mănescu şi Gogu Rădulescu, iar când au ajuns la Bogza, acesta se deşiră în picioare cât era de lung şi cu un glas tunător, pentru a‑şi clama fără dubii oportuna‑i dizidenţă sub semnul căreia decisese a intra în eternitate, rosti: — Nu‑ţi dau mâna şi te bag în p. mă‑tii de legionar împuţit! Maliţa, făcându‑se că plouă, îşi ia de umeri oaspetele şi îl scoate din local, chipurile căutând un loc favorabil, dar peste tot întâlnind numai mutre strâmbe. Rosetti, fie că n‑auzise, fie mai degrabă se făcuse că nu aude, rămăsese impenetrabil, începând după aceea o conversaţie peste masă cu Jebeleanu şi compania, vădind că putea auzi foarte bine când îi convenea să o facă.

La COŞ, Rosetti îşi avea locul său: în capul lungii mese aşezată de‑a lungul peretelui cu ferestre şi canapea comună care făcea unghi drept cu cel al marii oglinzi. În mijlocul acelei canapele venea regulat să se aşeze un individ fără faţă, adică unul dintre cei cărora nu‑i puteau fi reţinute trăsăturile. Mi se spusese că era fizician, membru corespondent, adică jumătate om, jumătate academician, cum se gândea în epocă: voia să stea totuşi în sala rezervată academicienilor. Rosetti când venea la masă, stingea de obicei în drum radioul pus încet, mânca repede şi pleca imediat, după care chelnerii redeschideau aparatul. Prânzea uneori şi la Casa universitarilor, locuind la egală distanţă între cele două stabilimente, pe cel din urmă întemeindu‑l el însuşi. Acolo, între 12 şi 14 îşi avea rezervată în exclusivitate o masă de patru persoane care după ora limită se dădea în circuitul clientelei. La COŞ însă fotoliul său îi era rezervat în permanenţă. Într‑o bună zi jumatele de academician se aşază pe locul consacrat. Imediat apare Vlad (chelnerul) şi îi cere să se mute de acolo la câţiva metri mai departe unde obişnuia să stea Rosetti ignorându‑l tot timpul cu desăvârşire, nevăzând şi neauzind decât pe cei şi ce anume îi convenea.

Anonimul fizician se cramponase de fotoliu şi se străduia să‑l lămurească pe Vlad că între el şi Rosetti nu e nici o deosebire. — Nu vă doresc să o aflaţi dacă vine tovarăşul academician care trebuie să pice dintr‑o clipă în alta; eu pe locul ăsta nu vă servesc chiar dacă veţi sta pe el până diseară şi se duse să‑l cheme pe Scarlat, directorul restaurantului, care, tranşant şi superior, a confirmat spusele lui Vlad adăugând că dacă nu părăseşte locul va telefona la cabinetul preşedintelui Academiei semnalând acest act de indisciplină şi conflict cu premeditare. Jumătatea de om s‑a sculat în cele din urmă chiar în clipa când se deschidea uşa şi intra Rosetti, informat de garderobieră asupra incidentului. Rosetti se adresă impasibil chelnerului: —Vlad, schimbă scaunul!

Sigur, la COŞ mai veneau o groază de cercetători necunoscuţi (cei cunoscuţi plecaseră în Occident), precum şi multă lume mai curăţică din afară, care să sporească clientela în scădere şi să acopere cheltuielile tot mai mari ce nu mai puteau fi suportate de Academie, din ce în ce mai comprimată financiar. Vremurile bune ale establishmentului comunist se arătau a fi pe sfârşite şi în sfera până atunci ocrotită şi dădăcită a Academiei şi a scriitorimii, unde localul similar (casa Monteoru, pe Calea Victoriei, ridicată de Mincu în 1888 şi inspirată de Villa Rotonda a lui Palladio de la Vicenza), dar mult mai vulgar, înregistra şi el acelaşi declin al abundenţei şi al ieftinătăţii (ca şi omoloagele sale din casa Asan, Piaţa Lahovary sau din cea neogotică, de pe vremea lui Cuza, de pe Dionisie Lupu) – preţurile adevărate (care vor fi fost ele) fiind până atunci compensate ca urmare a unor dispoziţiuni financiare speciale ce atunci încetaseră. Dar finanţele ţării în întregime aveau în acei ani un caracter special (fictiv). Trăiam nu numai în anistoric, ci şi în ficţiune metaistorică, mai ales la nivel economic!

Unul din fenomenele COŞ‑ului era o bulimică dnă bătrână şi scheletică, al cărei nume nu‑l mai ştiu, care‑şi invita îndeobşte duminicile băiatul şi nepotul la masă. Faţă de bulimica doamnă chelnerii se purtau cât se poate de politicoşi, punându‑i înainte, la locul ei ştiut multe feluri, încă înainte de a‑şi face apariţia. Când veneau apoi să ia comanda, strângeau şi farfuriile golite între timp, aducând şi felurile pe care cucoana le cerea de obicei întru epuizarea listei. Nimeni nu ştia unde‑şi depozita cele îngurgitate, căci la plecare părea tot suptă şi famelică.

Bulimic era şi răposatul Stihi‑Boos, anglist şi muzicolog deopotrivă, aflat la Institut în secţia lui Voicana. El constituia spaima celui la a cărui masă se aşeza de fiecare dată, clefăind într‑un fel ce‑l oripila, dacă se poate spune astfel pe distinsul cărturar. În ziua în care acesta şi‑a garnisit cu un „smile“ alb strălucitor, americănesc, complet edantata‑i gură, Boos avea să salute încă de la intrare evenimentul cu o voce de Jupiter Tonans, transformând în felinar strălucitoarea chelie a grandomanului (grand homme), „concept“ de care se pătrunsese după ce fusese în Occident.

Moartea lui Oprescu l‑a găsit secretar BOB‑ist. Mircea Popescu devenise director delegat. Institutele încă mai aveau maşini directoriale. Cerusem de pildă noii Academii de ştiinţe sociale şi politice de care depindeam acum, să devin cercetător principal ca urmare a activităţii ştiinţifice considerabile, etalată într‑un memoriu în acest sens. Miron Constantinescu a aprobat imediat atare avansare şi scoaterea la concurs a propriului post cu care venisem de la Biblioteca Academiei. Cei doi au ţinut ascuns răspunsul, voind să o promoveze pe postul obţinut cu activitatea mea pe Rada Theodoru, care avea doar trei articole. Mirat de întârzâiere, l‑am întrebat pe Mircea Popescu ce se aude cu răspunsul. S‑a bâlbâit spunând că va fi organizat concursul pentru odrasla golească futăcioasă, toantă şi urâtă. M‑am dus imediat la Miron Constantinescu care l‑a sunat la telefon în faţa mea şi i‑a precizat că obţinerea de posturi cu memoriile de activitate ale unora şi distribuirea lor altora o consideră drept lamentabilă escrocherie şi dacă o va comite, va fi demis. Au fost uimiţi de efectul imediat al demersului meu şi în câteva zile au organizat concursul, care era un concurs de lucrări.

Director plin fusese adus Frunzetti de către amicul său Mihnea Gheorghiu, devenit preşedinte al Academiei de ştiinţe... oculte după moartea subită a lui Miron Constantinescu.

Frunzetti îşi păstrase şi catedra de la Institutul Grigorescu şi, divorţat de Lena Bâlcu pe care o detesta immo pectore, nu‑mi mai purta ranchiuna de pe vremea lui Vianu, ci dimpotrivă mă cultiva. Devenit aproape misogin din pricină că o „bâlcise“ rău de tot, se războia cu damele din Institut cărora le spunea măscări de tot felul, făcându‑şi presă proastă şi scandalizând pe toată lumea, lucru de care profita directorul adjunct, devenit subit politicos şi uman. Frunzetti i‑a adus în Institut, la rugămintea lui Noica, colegionar al său, pe Pleşu şi pe Liiceanu, ca să se fortifice (lucru ce nu i‑a fost de nici un folos căci cei doi îşi urmau poteca lor prestabilită, fără să le pese de inimiciţiile unui simplu pion în viaţa lor eminamente egoistă şi autistă) contra adjunctului pe care continua să‑l înjure şi să‑l acopere cu măscări, în prezenţa noilor ciraci.

În cele din urmă Frunzetti a abandonat direcţia Institutului, promiţând că vine trecerea pro forma a acestuia la Ministerul învăţământului, precum şi epurarea politică şi nu voia să se pună şi să fie pus în cauză. A lăsat deci totul pe seama lui Theodorescu, rămas stăpân pe situaţie mai bine de un an.

VI

Deceniile comuniste reuşiseră să educe oamenii în sensul unui remarcabil mimetism, perfect sincronic şi maleabil cu comportamentul puterii faţă de indivizi şi al indivizilor faţă de semeni. Cu alte cuvinte, cum e turcul şi pistolul. Atare cameleonism, obiectivat în primul rând în spiritul securist, a înlocuit vechile valori ale moralei comportamentale, cu altele noi, nonvalori, cu trucuri felurite în care minciuna şi minţirea de sine constituiau pârghiile cele mai importante. Una dintre acele mari minciuni care au generat în masă minţirea de sine, eradicând definitiv stilul comportamental al unui popor şi exploatând sentimentul naţional comprimat de ocupaţia rusească, a fost şi gestul lui Ceauşescu de a se opune şi a nu participa la invazia Cehoslovaciei în 1968. Minţile cele mai dotate credeau atunci şi au continuat să creadă în el. Mi‑amintesc că‑l întrebam pe Constantin C. Giurescu cum e posibil să acorde încredere unui om ce nu putea articula corect pe româneşte un gând. La care istoricul îmi răspundea, ca o ignoratio elenchi, că important e cum simţeşte (adică româneşte) şi nu cum se exprimă, ca şi când între gândire şi vorbire ar fi existat un divorţ total, una luând‑o hăis şi cealaltă cea (ceea ce se şi întâmpla în cazul energumenului). Dar istoricul avea să se lămurească singur asupra greşelii sale. El care‑i concepuse dictatorului sceptrul prezidenţial pentru care acela primise felicitările ironice (?) ale lui Salvador Dali, avusese irealismul să‑i ceară restituirea casei părinteşti naţionalizate, când ar fi putut‑o obţine prin acţiune judecătorească, cum reuşiseră şi alţi intelectuali. Dictatorul i‑a restituit dreptul de proprietate numai asupra subsolului şi parterului, pentru etaj trebuind să plătească în continuare chirie statului. Mai mult încă, trecând ad superos, şi fiind depus pe catafalc în holul de onoare al Universităţii, au fost trimise coroane de la oficialităţi şi ambasade, dictatorul nu i‑a trimis nici o floare!

Dacă oameni renumiţi mureau ignoraţi de dictator, cu atât mai mult erau dispreţuiţi cei ce nu fuseseră nici o clipă seduşi de „bravura“ şi „patriotismul“ acelui nou Nero care nu urmărea altceva decât să iasă puţin de sub tutela Moscovei, atât cât să‑şi poată face în voie de cap, primind totodată şi felicitările Occidentului. Să‑şi facă de cap în propriu‑i interes, bineînţeles. Unul dintre cei lucizi ce nu puteau fi în ruptul capului amăgiţi, dar a cărui părere nu conta, era şi Adrian Corbu, mort la câţiva ani după Oprescu ca într‑o povestire de groază a lui Edgar Poe.

Josefina Corbu plecase în iulie la băi la Olăneşti, lăsându‑şi soţul întrepid acasă, în Bucureştii lichefiaţi de căldură. Corbu nu era omul care să se ducă prin staţiuni; era un citadin agitat, chiar dacă nu făcea prea mare lucru. Vorbeau serile la telefon. La un moment dat Corbu nu a mai răspuns la ora convenită, iar soţia lui crezuse că era ca de obicei invitat pe la prieteni.

Cu telefoane, telegrame şi scrisori, cu alertarea surorilor ei să meargă să vadă ce se întâmplă la faţa locului a trecut mai bine de o săptămână. Când i s‑a comunicat că la ferestre se strângeau roiuri mari de muşte, a luat trenul şi a sosit acasă spre a asista la un spectacol de‑a dreptul cutremurător. Soţul ei, prăbuşit la picioarele patului (îi explodase artera coronariană) într‑o baltă de sânge intrase deja în putrefacţie şi viermi mari albi colcăiau în juru‑i. Cei de la Morgă au venit cu măştile pe faţă şi săptămâni de zile casa a fost supusă unei dezinfecţii menite să elimine mirosul dulceag de cadavru. Nefericita femeie a fost şocată de acea viziune pe care imaginaţia morbidă a sculptorilor medievali obişnuia să o confere jizanţilor de pe sarcofagele din criptele catedralelor occidentale ale evului de mijloc.

Dar acea imitatio Neronis nu‑i cucerise pe creduli ori pe oneşti, pe „oamenii de bine“, ci fusese un gest de invitaţie deopotrivă, mai ales pentru canalii. Era însă doar unul din miile ce‑şi urmau interesul binelui burţii lor. Era doar un personaj exponenţial pe care‑l puteai întâlni în toate domeniile vieţii publice.

Voi da acum un exemplu pe cât de incredibil, pe atât de adevărat şi convingător. Scopul ajunsese să scuze în întregime mijloacele, iar mârşăvia acestora să devină chiar o virtute. Impulsurilor deconstructive ale cârmuirii, indivizii le răspundeau acum la cub, căci distrugerea omului normal însemna de fapt crearea „omului nou“, biped care se înmulţise îngrijorător; mecanismul fusese scăpat de sub orice control, perechea demonică realizându‑şi opera satanică.

O amică de la Biblioteca Academiei, Alice Dumitru, al cărei soţ lucra în comerţul exterior şi voia să se pună şi mai bine cu mai marii zilei, se gândise a le face un serviciu folosindu‑mă pe mine ca mijloc, fără să mă consulte. Sunt deci convocat telefonic de numita fostă colegă la Bibliotecă sub motiv că are a‑mi spune ceva urgent şi confidenţial. Se gândise, nici mai mult nici mai puţin, să vorbească elogiativ despre mine familiei Bărbulescu (rude cu Ceauşeştii, el general de securitate şi comandant adjunct al poliţiei Capitalei) ca posibilă partidă pentru fiica acestora, ba chiar să aranjeze o „vedere“. Eram pur şi simplu siderat de dandanaua în care căzusem, fără a fi câtuşi de puţin vinovat. Argumentul: — M‑am gândit că destul ţi‑au luat‑o toţi neghiobii înainte şi că la valoarea dumitale e momentul nu numai să fii ocrotit, dar să ai şi un sprijin... Câţi oameni de talia ta zăreşti în jur? Un Theodorescu, un Vlad Georgescu... să fim serioşi! — Tocmai mă gândeam că ar trebui să fim serioşi şi să nu ne jucăm de‑a târgul de fete de pe Găina! — Ştii prea bine că în Roma antică alianţele şi sprijinul politic se obţineau şi prin mariaje... — Care de cele mai multe ori durau cât interesele! — Nu, în acest caz familia e decisă să aibă ca ginere un intelectual de mare clasă pe care să‑l promoveze cu toată forţa ei (în vederea progresului fiicei, gândeam eu) şi te asigur că au forţa necesară!

— Mie‑mi spui? Dar când va da şeful clanului cu ochii de mine şi mă va auzi vorbind, cu siguranţă că mă va trimite profesor de ciclu inferior la Odorheiul Secuiesc, de matematică şi ştiinţele naturii. Stimată amică, te‑ai cam pripit şi înţeleg că «vederea» e deja aranjată fără consimţământul meu. Având în vedere cine este partea, cu adevărat adversă, va trebui să recurg la bizantinismul neamului din care mă trag.“ Mi s‑a cerut ziua şi ora când va veni limuzina să mă ducă la familia Bărbulescu, undeva în piaţa Pake Protopopescu (nu ştiu cum îi va fi spus pe atunci demolatului şi uitatului primar cu statuie înlocuită cu un havuz fără apă, din faţa colonadei bisericii greceşti).

Interior de înalt funcţionar al regimului comunist. Eu, discuţie generală despre Academie, artă, istorie etc.. El, amintiri despre vânători cu Tovarăşu’, la care i‑ar face mare plăcere să particip. Eu, că n‑am tras în viaţa mea cu o armă de vânătoare şi că în atare ilustră companie mă tem să mă ating chiar şi de o praştie. Sar pe subiect şi vorbesc o jumătate de oră despre vânătoarea şi felurile ei în antichitatea greco‑romană. Dan şi dra, cercetătoare psiholoagă la centrul de studii privind tineretul (abia ieşise de pe băncile facultăţii), afluau cafele, prăjituri, băuturi fine ce nu‑şi puteau găsi cale de intrare prin gâtlejul meu contractat de stres ori prin gura mea de o locvacitate ce para cu asupra de măsură un horror vacui conversaţional care pusese stăpânire pe mine.

Despărţire cu încântare şi mari speranţe, de o parte, cu sentimentul că făcusem bizantin faţă unei situaţii ce nu admitea refuzul de plano a acelui contact social, în ce mă priveşte. În replică am invitat‑o pe dra respectivă la un dejun duminical la COŞ. Priviri întrebătoare din partea chelnerilor care sesizau inadvertenţa. Conversaţie susţinută prin întrebări ce dădeau posibilitatea interlocutoarei să participe şi să se dezvăluie. Reconducere acasă cu taximetrul şi mulţumiri din parte‑mi pentru plăcerea timpului astfel petrecut etc..

Ecouri colosale de la amica bibliotecară ce se şi vedea soţie de ambasador la Viena. Impresii optime de la mine (ce să‑i faci, intrasem în joc fără voia mea şi trebuia să‑l duc la bun sfârşit) şi tot atât de ferme regrete asupra diferenţei mari de vârstă şi, pe cale de consecinţă, de mentalitate, fapt ce ar fi nefericit‑o à la longue pe nevinovata copilă, transformând mierea începutului în fierea unui sfârşit pe care nu l‑ar merita nici în ruptul capului. Mie ca persoană mai vârstnică îmi revenea obligaţia să gândesc serios la toate acestea. Lăsat timpul necesar ca „intermediara“ să transmită familiei înţeleptele şi grijuliile mele concluzii. Vizită obţinută prin aceeaşi cale la mama drei căreia îi explic că marile calităţi ale fiicei, în contextul diferenţei de vârstă, mă obligă la scrupule tot atât de mari, ca persoană responsabilă şi onestă. Dezvoltări retorice şi logice care o zdrobesc sub evidenţa lor pe cumsecadea gospodină, fiindu‑i dat să audă toate acestea pentru prima oară. Mă retrag copleşit de întristare, dar cu conştiinţa împăcată că raţiunea biruise sentimentele mele, care în mod firesc i‑o luaseră înainte, et patati et patata.

Doi ani am evitat pe zeloasa intermediară când soarta mi‑o scoate în drum pe Calea Victoriei. Fireşte, la un moment dat întreb ce mai face distinsa dră Bărbulescu. — A, nu ştii?

— Cum aş putea şti? — Vai, nefericiţii au păţit ceva foarte urât şi te pomenesc mereu cu mare nostalgie, de câte ori îi văd. — Dar ce s‑a întâmplat? — Un doctoraş abia ieşit de pe băncile facultăţii, cu o mamă profesoară, foarte pricepută în treburi de astea, a pus mâna pe fată şi s‑au căsătorit în câteva săptămâni. — Foarte bine, era de vârsta ei.

— Da‑i mergea gândul la prostii. Să vezi ce s‑a întâmplat! După câteva luni, doctoraşul care stătea în aceeaşi casă cu socrii, mâncau împreună şi participa la discuţiile politice în care cel mai adesea Tovarăşu’ era grav criticat şi înjurat de propria‑i familie, şi‑a dat arama pe faţă. Nu i‑a fost greu să înregistreze discret indignările verbale ale generalului Bărbulescu şi n‑a avut nici o sfială să‑i aducă benzile, evident copiate, la cunoştinţă. Cerea în schimbul originalelor un paşaport pentru el şi unul pentru scumpa‑i mamă, cu vize franceze. Întâi urma să plece el şi după un oarecare timp, adorata‑i mamă, ce va restitui generalului aprecierile şi înjurăturile mortale. Evident, doctoraşul găsise cea mai eficientă modalitate, de o moralitate pe măsura regimului ce avea să‑l lase în urmă, o dată cu cea prin intermediul căreia îşi putuse atinge scopul ce scuza mijloacele, tânăra şi zdrobita dră Bărbulescu. — Şi a plecat? — Da, şi el şi mama. — Au restituit benzile? — Nu, ce erau proşti? I‑au spus că ştiau că braţul Securităţii era lung şi în Franţa voiau a trăi liniştiţi, aşa că atâta vreme cât nu vor fi tulburaţi, nimeni nu va mai auzi de ei, dacă nu... — Şi pe toate astea le‑a înghiţit puternicul general? — Da, parcă putea să facă altceva? De aceea amândoi, aidoma perdantului din Două lozuri a lui Caragiale, rămas la bătrâneţe pe drumuri, cu flaşnetă, papagal şi bilete, învârtindu‑se în jurul Foişorului de foc şi ispitind trecătorii cu «încercaţi‑vă norocul, încercaţi‑vă norocul», te pomenesc tot atât de des ca într‑o litanie stereotipă şi obsedantă: «unde‑i onestul domn Gramatopol, unde‑i onestul domn Gramatopol?»

VII

Când Ruxandra vădise că risca să rămână o balerină oarecare în corpul de balet al Operei, Coana Olga a început să se agite nu numai pentru a‑i face presă bună, ci l‑a angajat pe Lucu Andreescu să o stilizeze în ale meseriei. Programul de propagandă cuprindea şi câteva filmuleţe documentare pe la culele olteneşti unde slăbuţa balerină dansa susţinută de un june grec de obârşie sud‑basarabeană, Mihai Cafriţis, pe atunci student la Conservatorul dramatic. Regizorul acelor filme era Petre Sirin, căruia ideea unor astfel de pelicule pe teme de artă i‑a surâs. A făcut cu Theodora Voinescu Palatul de la Mogoşoaia, cu Corina Nicolescu costumul medieval de curte, la Cabinetul numismatic două filme despre monede şi pietre gravate antice etc.

Omul nu era lipsit de talent, scriindu‑şi singur scenariile şi luând drept consultanţi pe specialiştii respectivi. Era tocmai vremea când Coana Olga îi lansase de câţiva ani buni pe Georgescu şi pe Theodorescu şi venise timpul să facă acelaşi lucru cu propria‑i fiică pe care o destina în taină unei cariere internaţionale (a rămas de altminteri definitiv în Franţa, în 1973, cu grupul de balerini condus de Căciuleanu şi a făcut acolo faţă onorabilă în meseria ei).

Se ajunsese, tot ca epifenomen al regimului comunist totalitar, la un fel de emulaţie a „esteromaniei“, cum ar spune italienii. Vlad Georgescu, de pildă, când şi‑a obţinut paşaportul pentru Statele Unite, graţie „efectului Coandă“, nu numai că‑l arăta tuturor, dar vaticina cominatoriu: — În viaţa voastră nici unul dintre voi n‑o să obţineţi aşa ceva! Este adevărat că pe cât i‑a stat în putinţă nu s‑a dat în lături să pună oprelişti, chiar după ce a plecat din ţară şi era la München, celor ce‑ar fi voit să ajungă acolo. Zeii însă l‑au pedepsit prea cumplit pentru aceasta.

Sirin avea o mentalitate de mic nobil rus care şi‑a pierdut moşioara basarabeană şi se refugiase în România cu familia din care eu n‑am mai cunoscut‑o decât pe mamă, Augusta, căreia îi spuneam Augusta Vindelicorum. Tatăl cred că murise în Basarabia, reîntâlnindu‑l peste câţiva ani ad superos, avea să continue a patrona adunările fiului nu numai din fotoliul adânc de pluş roşu, ci mai apoi dintr‑o urnă cinerară de argint pusă la loc de cinste pe un piedestal de marmură în încăperea vastă ce servea de salon şi sufragerie, ca un memento mori. Căci ca oricărui rus, lui Sirin îi plăceau oamenii şi petrecerile. În afară de onomasticile lui şi ale mamei repauzată in cinere, reuşea să afle nenumărate prilejuri de reuniuni mondene, tocmai în anii în care societatea românească se atomiza din motivele mai înainte expuse. Cumpărând de la restaurante şi cofetării bune produsele, el confecţiona sosurile, maionezele, salatele, cruşoanele, compoturile şi tot felul de soft‑drink‑uri cu care, mai ales în anotimpurile calde, umplea o vastă masă de sufragerie răcoroasă şi veşnic în penumbră. Stătea undeva pe Călăraşi, nu departe de spitalul Sahia, într‑o casă mare negustorească, dărâmată de Ceauşescu, în care ocupa două încăperi şi o bucătărioară amenajată ad‑hoc.

La Sirin, în afară de Ruxandra şi Vlad Georgescu, apăreau frecvent Petre Comarnescu, Nicolae Balotă, Ion Negoiţescu, Corina Nicolescu, Radu Ionescu, George Omescu, George Tomaziu cu soţia sa Crina şi copilul lor Amedeo care creştea peste limitele vârstei sale (Amedeo, ou comment s’en débarasser), iar odată când s‑a reîntors în România, Roland Barthes însuşi care fusese coleg cu Sirin însuşi la „Maison des Français“ din Bucureşti. Mai figurau câteodată şi niscai rude tăcute cu aer de amploiaţi la Poştă pe care penumbra îi înghiţea ştergându‑le feţele gogoliene.

N‑aş putea spune dacă atare reuniuni ne stârneau veselia sau tristeţea contemplării unor umbre vetuste ce deveneam cu toţii printre mobilele acelea desuete, cehoviene, cu toţii aflându‑ne sub simbolul urnei Augustei, cu străluciri evocatoare ale tematicii unor cupe de vin de la Boscoreale. Se conversa, se spuneau noutăţi ce nu puteau fi decât negative, majoritatea numelor pomenite apucând calea exilului, care încotro avea oarecare posibilităţi. În cele din urmă, amfitrionul, aflând de planurile urbanistice ale dictatorului, şi‑a construit o casă la Rucăr şi o dată ieşit la pensie s‑a mutat acolo cu vasta sa colecţie de ziare din care tot decupa ştiri, lipindu‑le pe coli albe şi clasându‑le tematic în dosare cu coperţi cartonate. Casa în care locuise, ca şi cartierul, fuseseră dărâmate de geniul Carpaţilor.

Graţie unei depopulări vreme de decenii, ajunsesem în situaţia paradoxală că exilul era de fapt în România. În Germania, la Paris, în Canada, la New York şi Washington puteai auzi pe stradă româneşte. Aici se vorbea numai ceauşeşte. Cu cât societatea se atomiza şi se subţia, cu atât procesul acesta deconstructiv devenea geometric progresiv.

Exilul în interiorul României era cea mai cumplită formă de exil fiindcă aici se trăia tragedia incomunicabilităţii, tragicul deplin al teatrului ionescian.

Civilizaţia de consum a augmentat atare formă de tragic în lumea occidentală, paroxismul însă l‑a atins aici din pricina fricii, a silei, a incongruenţei, a lumii nepereche în mijlocul căreia vieţuim şi azi şi probabil pentru încă multe decenii!

gust-et-2

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2

cronici-250x500