Gustul eternității II

BENE VIXIT QUI BENE LATUIT

Adevărul este că nu fusesem învăţat să mă ascund, să fiu laş ca să pot trăi cât mai bine. Dimpotrivă! Şi acest fapt mi‑a adus cele mai mari necazuri. Nici măcar după ce le simţisem pe propria piele nu m‑am învăţat minte şi nu am devenit disimulant. Cred că era şi prea târziu. Toţi ştiau ce pot, încercaseră zadarnic să‑mi bareze calea în diverse chipuri şi au constatat că e destul de dificil. Aceasta nu însemna că renunţaseră să mai încerce. Era însă inutil să încep a face pe prostul în speranţa că mă vor crede prost. Prost descurcăreţ mă socoteau şi am mizat pe această bucată de prostie pe care o apucaseră cu dinţii. Le‑am lăsat‑o să se bucure de ea pentru a‑i surprinde în alt fel şi a‑mi atinge scopul. Mă ascundeam după perdeaua propriei mele firi, dacă se poate spune aşa! Un prost autentic nu putea fi invidiat, în pomul făr‑de roade nu se dădea cu pietre. Am socotit atare pietre dovada peremptorie a valorii mele. Şi m‑am îndârjit. E adevărat că s‑au îndârjit şi duşmanii, dar cu totul din alte motive. Cel mai virulent era Theodorescu. Cum trăiam în contextul răului evolutiv, prilejul nici nu s‑a lăsat prea mult aşteptat: foarte curând a venit decretul lui Ceauşeşcu pentru „purificarea“ institutelor şi trecerea lor la Ministerul învăţământului; atunci Theodorescu s‑a debarasat de toţi cei cărora le putea face rău fără risc şi nu s‑a atins de cei ce l‑ar fi putut ameninţa. În acest sens a avut acordul deplin al lui Mihnea Gheorghiu şi susţinerea laşă a lui Ion Goliat, secretar al acelei Academii de ştiinţe oculte care urmărea să ajungă în diplomaţie şi pentru aceasta devenise supus şi moale ca un preş de pluş. Cu eforturi a devenit într‑adevăr ambasador în Spania, dar prin 1978 a căzut de sus foarte jos: economist la o întreprindere de mâna a treia fiindcă frăţiorul său „rămăsese“ în Germania Federală. Pensionându‑se când i‑a venit vremea, după revoluţie nu a mai „urcat“, consolându‑se cu aureoleta unei false dizidenţe şi cu un post minor care să‑i rotunjească pensia de fost soldat ascultător al partidului.

La un an după moartea lui Oprescu, în 1970, o hotărâre venită din partea dictatorului, în avantajul special al alchimistei şi analfabetei lui soţii, declara Academia RSR for de consacrare şi o priva de administrarea numeroaselor institute în subordine. S‑au creat concomitent câteva academii domeniale, mai mici în grad, ca de pildă cea de ştiinţe medicale, cea de ştiinţe agricole, de ştiinţe sociale şi politice, cărora le‑au fost repartizate institutele de cercetare de profil. Celelalte au fost trecute în subordinea ministerelor de resort. Se înfiinţa totodată şi un Consiliu naţional al ştiinţei şi tehnologiei care coordona în principal activitatea institutelor de cercetare tehnico‑ştiinţifice. Prin atare măsură Ceauşescu îşi începea opera de demolare totală a economiei şi societăţii româneşti, rămasă, de bine, de rău sub obroc comunist în cadrul fireştilor ei resurse şi posibilităţi.

Alchimistei îi intrase în cap să conducă întreaga industrie petrochimică românească, din punct de vedere ştiinţific, bineînţeles.

Trebuia deci să devină membru al academiei RSR, dar pentru aceasta avea nevoie, în afară de cărţile scrise în „colaborare“, pe care nu le citise niciodată, şi de un doctorat în regulă. Fiindcă nu se putea supune examenelor şi referatelor deoarece înainte de toate nu ştia nici măcar româneşte, darămite structura moleculară a apei, a dispus modificarea regulamentului de obţinere a doctoratului prevăzând ca pentru cercetătorii principali (de orice grad vor fi fost ei) să nu se ţină examene şi referate, ci să obţină doctoratul cu o simplă lucrare de cercetare, oricând va fi fost ea făcută. De atare amendament au profitat şi alte diverse loaze de prin institutele de cercetare. Cinstea de a-i acorda doctoratul i‑a revenit prea plecatei slugi Cristofor Simionescu, de la Iaşi.

Alchimista, deja directoare a Institutului de cercetări chimice, căruia i s‑a ridicat o clădire uriaşă pe cheiul Dâmboviţei, a ajuns astfel academician, iar soţul ei, în ultimii ani ai vieţii, membru de onoare al Academiei RSR, titlu păstrat în nomenclatorul instituţiei până astăzi, atare membri nebeneficiind de stipendiul lunar al stării lor servile şi nici de dreptul la vot în adunările generale ale penibilului for „ştiinţific“, dar fără coloană vertebrală şi fără nici un criteriu de selectare, în trecutul comunist ca şi în prezentul neocomunist.

O dată urcată scroafa în copac, a început să‑l scuture spre a rămâne ea singurul fruct de aur al pomului. Şi aproape că a reuşit. S‑a debarasat de toate institutele, a făcut tot mai dificil accesul la doctorat (condiţionându‑l politic) şi n‑a mai primit noi membri ai Academiei, împuţinând‑o prin moartea naturală a nemuritorilor. Dar nu s‑a oprit aici.

Un decret dictatorial emis în 1975 dispunea trecerea institutelor umaniste de cercetare şi poate şi a altora cu profil de ştiinţe exacte la Ministerul învăţământului, ca unităţi de cercetare neintegrate în procesul didactic ce era de esenţă eminamente politică şi aflat în mâna unor cadre sigure din acest punct de vedere. Astfel de institute urmau să aibă o dublă subordonare. „Ştiinţific“ ţineau de Academia de ştiinţe sociale şi politice, condusă acum de Mihnea Gheorghiu, care plătea salariile prin Minister şi strângea roadele cercetării ce erau cam putrede şi neutilizabile, cum avea să se vadă când editurile din ţară au fost invitate să‑şi aleagă lucrările adunate de instituţia respectivă. N‑a putut fi reţinută spre publicare nici una din ele, fiind concepute la normă, fiecare autor scriind acolo ce‑i trecea prin minte pentru a‑şi putea lua salariul contra unui anumit număr de pagini pe an (75 fix). Ce conţineau acele manuscrise, Dumnezeu cu mila! Cei mai breji dintre cercetători îşi găseau singuri editori pentru scrierile lor, dacă se arătau demne de atare denumire. Aşa a putut rămâne alchimista ca chiorul rege în ţara orbilor. Opurile doar semnate de ea erau publicate în română şi engleză, aici ori aiurea, concurând lucrările „tovarăşului“, editate şi în străinătate, pentru care ţara plătea de asemenea multă valută forte.

De reorganizarea institutelor s‑a profitat pentru a îndepărta din ele persoanele nedorite, cele ce nu lăudaseră cuplul infernal, ori nu erau pur şi simplu pe placul şefilor respectivi, cărora li se dăduse acum mână liberă.

Este interesant de pildă că protejaţii lui Noica, în frunte cu Liiceanu şi Pleşu, au rămas la locurile lor. Au fost însă daţi afară, adică transferaţi în muzee, biblioteci etc. toţi cei ce nu erau oamenii directorilor respectivi, adică ai lui Ştefan Ştefănescu, membru CC, la Istorie, ai lui Pippidi la Arheologie, ai lui Theodorescu la Istoria Artei, ai Zoei Buşulenga, la Istorie literară etc.. Printre toţi aceştia aveam să mă număr şi eu, Dinu şi Cornelia Pillat, Clemansa Firca, Theodora Voinescu, Radu Constantinescu de la Iorga, un tânăr cu totul excepţional, medievist de talia lui Ernst Robert Curtius, ajuns profesor în Canada, şi alţii care nu‑mi vin acum în minte. Şocat de cele ce i se întâmplau, Buşulenga şi Theodorescu de conivenţă fiind, după anii de puşcărie lui Dinu Pillat i s‑a declanşat un cancer la cap cu evoluţie rapidă care l‑a trecut prematur la zei. Doi din executorii intelectuali ai partidului îşi asumau astfel asasinatul aidoma torţionarilor de rând. Degeaba acum coana Zoe bate mătănii şi se pelerinează pe la mănăstiri, sorbind cu evlavie neocomunistă cuvintele popilor ciripitori şi ai soboarelor de preoţi cu muncă voluntară.

Institutul de matematică a fost desfiinţat în întregime, căci acolo funcţiona Zoe Ceauşescu (familie de savanţi, de!) şi povestea părinţilor ceea ce în prostia şi beţia ei îşi închipuia că ştie despre matematică şi cercetarea matematică. Directorul institutului, acad. Miron Nicolescu nici n‑a fost informat că Securitatea pusese lacăt pe intrarea clădirii. A făcut un stop cardiac şi a trecut şi el la zei, iar peste câţiva ani cele câteva sute de matematicieni ai Institutului erau cu toţii în Occident ori peste Ocean! Îmi face o deosebită plăcere să remarc că toţi directorii care şi‑au dat afară oamenii de ştiinţă valoroşi erau criminali de teapa Ceauşeştilor şi cu această piatră de gât se vor scufunda în mlaştina istoriei.

Ca urmare a respectivului decret, directorii fostelor institute au devenit cu timpul rectorii sau decanii unităţilor de învăţământ superior pe lângă care funcţionau acum aceste grupuri de cercetare; la rândul lor, aceştia puteau delega pentru treburile zilnice un membru al fostului institut, cu însărcinarea de director adjunct. La Istoria artei ajunsese peste un an şef şi rector Vasile Drăguţ, iar subordonaţi Enescu şi apoi Manuela Gheorghiu, fiica adoptivă a lui Mihnea. Theodorescu, duşman declarat al lui Drăguţ, avea să rămână până la moartea acestuia într‑o desăvârşită eclipsă!

*

Epurarea s‑a făcut în cursul a două zile. Theodorescu era deci director. Din partea Ministerului învăţământului participa o comisie de cadrişti din care făcea parte şi utecista ce îmi solicitase, student fiind, să dau lecţii copiilor lui Miron Constantinescu (vezi volumul I). Din partea Institutului Grigorescu participa rectorul acestuia Gh. Achiţei care studiase estetica la... Moscova, fiind elev al Şcolii de literatură şi absolvent al secţiei de critică literară de la Filologie, coleg de an şi de armată cu mine. Din partea Academiei de ştiinţe oculte participa secretarul acesteia Ion Goliat, fost politruc al Academiei RSR, trecut la noua înjghebare ceauşistă. Prin anii ’64‑’68 părea foarte deschis şi axiofil, apoi tot făcând pe politrucul delegaţiilor academice în Occident a prins gustul acestuia şi s‑a decis să intre în cariera diplomatică. Având nevoie de bune recomandări, devenise trepăduşul oricui i‑ar fi putut servi să‑şi atingă scopul. Şi şi l‑a atins, după cum am relatat mai sus.

Eu am fost transferat la Direcţia patrimoniului cultural naţional, fostă Comisia monumentelor istorice (care se supradimensionase datorită ambiţiilor nemăsurate şi partinităţii nedezminţite ale lui Vasile Drăguţ, director general al umflatei administraţii pe care a părăsit‑o, în nedisimulatul său carierism cinic, de îndată ce a aflat că Ceauşescu îi pecetluise soarta), împreună cu Cornelia Pillat. Tot acolo trebuia să ne urmeze şi Carmen Dumitrescu, dar făcând uz de membria ei de partid, de comunismul bunicului şi de francmasoneria tatălui, a plâns în faţa comisiei ce despărţea grâul de neghină şi a fost lăsată pe loc. Peste un an sau doi avea să rămână în Franţa, probabil că în numele partidului iubit, căci francmasoneria se cam prăpădise peste tot!

Ştiind că Theodorescu (având în spate pe toţi cei ce mă iubeau, precum Condurachi, Pippidi etc.) se răzbuna astfel pe chiar existenţa mea, n‑am întreprins de această dată nimic, spre mirarea tuturor ce socoteau probabil că mă hotărâsem în fine să părăsesc ţara şi să le‑o las lor pe mână, să nu mă mai vadă, să nu‑mi mai zărească apărând cărţile, în fine să nu le mai stau ca un ghimpe în ochi şi în suflet. Mă cuprinsese aşa o milă de aceşti sărmani nenorociţi cu sufletele estropiate încât mă hotărâsem să le aduc o alinare pe măsură. Au încercat o cruntă dezamăgire, căci ieşind de sub controlul lor, nu‑mi mai puteau bloca acum cărţile, nici nu mi le mai puteau dijmui, cum făcuse Poenaru, la îndemnul lui Condurachi, ori mărinimosul Pippidi şi idolatra lui intrigantă Gabriella Bordenache. Miile de piese inedite le publicasem, iar marile sinteze de abia de acum urmau, nu fără a întâmpina un ultim val de necazuri administrative. Zeii au vrut ca în cele din urmă tot răul să se întoarcă în favoarea mea şi nu contenesc a le aduce mulţumiri pentru aceasta.

Cu Theodorescu am mai avut o ultimă convorbire. Nu ştiu ce hârtie venisem să ridic de la Institut. M‑a zărit şi m‑a poftit magnanim în biroul său directorial. Am adus vorba de Dinu Pillat care se afla atunci pe moarte: — Lasă‑l să moară, că toată viaţa a fost o bestie. — Cred că n‑ai auzit bine despre cine e vorba! De Dinu Pillat. — Am auzit, am auzit, trage să moară. — Bine, dar omul acesta nu a făcut rău nici unei muşte, de ce îl ponegreşti astfel, cu totul pe nedrept, căci ai şi tu copii şi nu se cade să doreşti moartea unui om nevinovat.

*

Era cu puţin timp înaintea căderii lui Ceauşescu când Coconel trebuia să fie făcut profesor (numai cu avizul partidului, desigur) căci deveniseră vacante două astfel de posturi, cel al lui Drăguţ care murise de cancer al sângelui şi cel al lui Dinu Giurescu, ce făcuse cerere de plecare în Statele Unite, după ce le‑a fost dărâmată casa de megalomania edilitară a lui Ceauşescu. Aşteptând aprobarea plecării, Giurescu fusese mutat la Institutul de istoria artei pentru a nu mai veni în contact cu studenţii. Coconel începea concomitent, sau mai degrabă imediat după obţinerea investiturii, a face pe dizidentul, pregătindu‑şi calea pentru noul regim. A ales, cum era şi firesc, protestul, eminamente ştiinţific şi călduţ, împotriva dărâmării monumentelor istorice laice şi religioase. De câte ori încercase să devină membru al Uniunii scriitorilor, fusese respins pentru colaboraţionism cu regimul, aşa că renunţase. Mai în urmă, de câte ori mă întâlnea, îmi zâmbea graţios şi schiţa câte un gest.

gust-et-2

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2

cronici-250x500