Gustul eternității II

DRAMOLETĂ SATIRICĂ

Orice trilogie greacă era urmată de o dramă satirică, cu subiect diferit de cel al tragediilor, dramă menită să contrabalanseze acţiunea catartică şi să producă liniştirea spectatorilor înainte ca aceştia să părăsească teatrul, după mult timp petrecut acolo; drama satirică nu era o comedie, nici o satiră în înţelesul modern, ci un fel de bagatelizare temperată a unei acţiuni şi a unor eroi serioşi, accentul căzând pe ceea ce se întâmpla, se petrecea (dráo, drama) în acel spectacol final.

În cazul de faţă eroul este autorul însuşi, ajuns în ipostaza de satir, poate chiar itifalic, în nuditatea sa eroicomică, căci zeii care ne fac pe toţi actori pe scena vieţii, ne pun adesea să interpretăm propriile noastre personaje. Desigur, n‑am luat niciodată viaţa în tragic, iar dacă uneori am făcut‑o fără să vreau, spre propria‑mi pătimire, timpul a ştiut să mă detaşeze de toate acele res adversae şi să privesc trecutul, iar de la un moment dat, prezentul şi viitorul, cum magno grano salis, care se găseşte din abundenţă în ţara noastră preafericită şi preamiticită.

Era, cred, cu câteva luni înaintea epurării academice evocată în capitolul anterior, când mă întâlnesc într‑un autobuz care mergea spre cartierul Drumul Taberei, unde locuiam, cu o persoană blondă cu ochelari, care‑mi zâmbeşte insistent, fără să‑mi pot aminti dacă o cunoscusem vreodată. Nu era altcineva decât Monica Secăluş, fosta soţie a lui Gelu Ionescu de care acesta scăpase ca din puşcă spre a se căsători cu Marta Guţu, de care iarăşi avea să divorţeze, aceasta plecând la vest de Eden, spre a‑şi întemeia o nouă familie în Germania. Gelu Ionescu a fost şi este un nefericit de vocaţie. S‑a recăsătorit o vreme cu Alexandra, sora mai mică a fraţilor Filotti (copiii fostului ambasador la Budapesta în perioada interbelică) şi împreună au emigrat în Franţa, părăsindu‑şi lectoratul de la Bucureşti pentru unul ipotetic de limbă şi literatură română de la Paris, unde a pierdut concursul în faţa unei contracandidate cu mai multe lucrări şi mai bine pregătită. S‑a aciuiat apoi pe lângă Vlad Georgescu, la Europa Liberă, la München, ca mulţi alţi necăpătuiţi din emigraţia de trei parale. A avut o fetiţă cu acea Filotti, dar stând prost cu nervii şi complexat de faptul că‑şi ratase marile ambiţii la care nu‑i prea dădeau dreptul modestele lui calităţi, după ce Europa Liberă s‑a mutat de la München la Praga (1995), nu s‑a dus în fostul lagăr comunist, ci şi‑a luat copila şi visurile sale de om de ştiinţă (nevasta i‑a fugit cu un evreu la radioul american de la Praga) şi a migrat la Heidelberg, la Heitmann, ca subasistent al acestuia la catedra de acolo de limbă română, fără a şti o boabă nemţeşte, după cum o rupea prost şi pe franţuzeşte. Bietul nepot al lui Traian Ionaşcu, pus de acesta pe o linie de plutire la Bucureşti, traversează acum furtunile vieţii singur, ca o coajă de nucă pe o mare agitată. Nu ştiu de ce, dar i se potriveşte foarte bine cântecul: „Suflet candriu de papugiu, cine să te‑nţeleagă?“

Deci Monica Secăluş îmi reaminteşte cine e, pomenind acea vestită vacanţă la mare în calitate de nevastă a lui Gelu, când locuiam în aceeaşi casă şi... Stătea acum într‑un bloc de 10 etaje, sus la al nouălea, Drumul Taberei, colţ cu Moghioroş, vizavi de parc. Eu locuiam de partea cealaltă a parcului.

— Vai, cât de aproape putem fi. Şi a făcut totul, în ritm foarte alert, să ne apropiem şi mai mult. Avea gânduri mari, trecând repede de la vorbă la faptă, aşa că nici nu ştiu când m‑am trezit logodit, cu o verighetă pe deget. Urma ca în câteva săptămâni să ne căsătorim, dar în faţa actelor oficiale şi a vitezei cu care mă apropiam de ele s‑a stârnit în mine o alarmă de grad zero! De ce atât de repede? Ce ascunde viteza asta? Ia s‑o luăm mai încet!

În consecinţă a propus să mă mut la ea. Drept pentru care mi‑am pregătit nécessair‑ul de rigoare. Dar nu, făcusem o capitală greşeală. În valijoară nu se afla, pe lângă obiectele strict utile, decât o singură pijama. — Dar trebuie minimum două, una de noapte şi una de zi, în casă. — Nu obişnuiesc să stau în casă în pijama, ca mahalagiii! — Vei sta în pijama, căci altfel îţi mototoleşti hainele şi nu are cine să le calce. — Mă priveşte acest lucru, sau poate nu ai auzit de halatele şi hainele de casă! Dar spre a nu face un casus belli dintr‑o discuţie teologală asupra utilizării pijamalei, am traversat parcul să mai aduc încă una şi să văd ce mai urmează.

Era profesoară de engleză la liceul Cantemir şi probabil că orele de pisălogeală didactică, adică dirigenţie, şi le completa acasă, cu mine. Stăteam ceasuri întregi într‑un fotoliu ascultându‑i predicile tot mai înflăcărate despre purtările mele neconforme vederilor ei. Deviza wait and see dădea roade neaşteptat de edifiante. Atare discursuri m‑au amuzat la început, m‑au făcut să‑i dau dreptate lui Gelu care, încă la Bucureşti, savura în tăcere „plasa“ în care căzusem şi, credea el, în care urma să sfârşesc. Dumnezeu să te ferească de „prieteni“, că de duşmani te aperi singur!

Cum la primărie preopinenta constatase că mă lăsam greu dus, insista să oficializăm măcar logodna. Să chemăm câteva cunoştinţe comune cărora, vezi Doamne, să le declarăm intenţiile noastre matrimoniale. În fine, nu era un lucru prea grav, mai ales că în afară de mine toţi o păscuseră prea bine pe supranumita Monica Seculcuş! Între timp discursurile se îndeseau şi se lungeau, graţioasa damicelă concurându‑l pe Ceauşescu‑gură‑bogată şi pe deasupra om cu dare din mână. Vorba aceea, nu mai lipseau decât cascadele de aplauze pe bandă. Survenise la un moment dat şi o gravă culpă a mea, prevestitoare a unei cutremurătoare drame: încurcam într‑un mod de neiertat pijamalele, aflându‑mă în pat cu cea de casă şi viceversa. Astfel eram pus tot timpul să mă schimb ca un alter Frizzo Fredoli.

Am hotărât deci de comun acord să‑i chemăm pe Berindei, pe Giureşti şi pe Radu Popa cu nevastă‑sa, mai apropiată ca fire de distinsa anglistă. Berindeii ştiau drumul, căci cu un etaj sau două mai jos stătea Vasile Netea pe care‑l vizitau uneori; Radu Popa era din cartier, stând în apartamentul de deasupra garsonierei mele, iar Giureştii aveau să nimerească ei America, nu numai o răspântie bucureşteană cu nume de revoluţionar maghiaro‑comunist. Seara acelei sâmbete se apropia cu paşi repezi şi fericita logodnică nu dădea nici un semn că ar avea de gând să pregătească o minimă ori simbolică gustare. Eu cumpărasem vin şi şampanie, pateuri şi fursecuri, dar mai trebuiau făcute nişte sandviciuri şi un tort.

Dumneaei se cocoţase în vârful patului şi nu arăta că ar dori să‑l pregătească. Socotea probabil că va atinge punctul maxim al dresajului. Am marşat la tot mizând pe deznodământ. M‑am dus să cumpăr mezeluri pentru sandviciuri şi blat pentru tort. Dintr‑o burlăcie îndelungată mă pricepeam destul de bine la cele necesare unei decente primiri. Fatalitate! Nu puteam începe pregătirile căci în costumul de ginerică „era primejdios“ să frec crema tortului, iar pijamaua de casă fusese dată la rufe murdare. Cea de pat era intangibilă. Nu‑mi rămânea altă soluţie decât să confecţionez acel tort în nuditate eroică; nu exista nici măcar un şorţ cu care să‑mi acopăr goliciunea. Cer damicelei nişte stafide şi primesc indicaţia că se află pe raftul de sus, spre tavan, al înaltului dulap de bucătărie. Ascensiune tot în costumul lui Adam, fără ajutorul vreunei scări, ca la pompieri! Negăsindu‑le, o rog să se deplaseze să‑mi arate măcar zona. Refuz categoric. Atunci, cu intenţii asasine, pun mâna pe un ibric din tinichea de aluminiu ce avea să‑mi servească drept falcă de măgar, ca lui Cain şi pornesc spre dormitor cu intenţia de a pune capăt fericirii postedenice. Iată‑mă deci gol, cu un ibric de aluminiu ridicat deasupra capului, gata să răzbun milioanele de bărbaţi îngenuncheaţi de mofturile bovaricelor Eve. Oglinda toaletei m‑a ajutat să mă zăresc o clipă în goliciunea indignării mele vindicative. Sclavii se răscoală fiindcă nu pot renunţa la condiţia lor mentală de sclavi. În acea secundă eu am pierdut‑o, am izbucnit în râs, mi‑am pus pantalonii şi cămaşa, sfârşind pregătirile culinare liniştit şi definitiv eliberat. Damicela tăcea încurcată şi aşa a rămas până la venirea oaspeţilor. Ioana, cumsecade ca de obicei, adusese alături de buchetul de flori şi o tartă cu fructe, amintind astfel, o dată mai mult, frumoasele şi de acum trecutele petreceri din casa lor. Conversaţie banală în care artificialul plutea în aer. S‑a ciocnit chiar şi pentru viitorul fericit despre care eu ştiam şi mulţumeam zeilor că nu va exista!

Când pe la zece jumătate seara lumea dădea semne de plecare, m‑am strecurat în dormitor, mi‑am strâns toate lucrurile în valijoară, am lăsat verigheta pe cristalul toaletei, am dus pe drum ocolit valijoara în vestibul şi când toţi se adunară acolo să‑şi ia rămas bun, ies şi eu o dată cu ei. Bănuiau că‑i conduc până jos, apoi au observat că mergem împreună pe stradă şi că am în mână o valiză. — Ce faci, unde te duci?

— Definitiv şi hotărât acasă! — Bine, dar atunci pentru ce ne‑ai mai chemat?, întrebară toţi în cor. — Fiindcă o logodnă poate fi lesne ruptă, după cum aţi văzut, dar nişte prieteni ca voi nu pot fi anunţaţi în ultimul moment că invitaţia s‑a contramandat. Oricum, pe lângă oaspeţi am avut onoarea să‑mi fiţi şi martori. Întunericul mă împiedica să le văd uimirea pe feţe. — Vă veţi aminti că aţi asistat şi la aşa ceva. În fond ştiţi prea bine că mare e grădina lui Dumnezeu!

 

Notă. Scrierea primului volum a început în vara lui 1994, iar dactilografierea redactării finale s‑a încheiat la 24 iulie 1995. Cel de al doilea volum a fost scris între 24 iulie 1995 şi 24 septembrie 1995, iar dactilografierea şi redactarea finală s‑a încheiat la 1 februarie 1996. Ambele volume au fost lucrate în biroul din casa Vioricăi de la Braşov, str. Brâncoveanu, nr. 30.

gust-et-2

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2

cronici-250x500