Gustul eternității II

CUM AM DEVENIT SCRIITOR?

Ca să fiu sincer, nici nu ştiu de fapt ce sunt eu, mai bine spus ştiu din ce în ce mai puţin ce sunt. Care e meseria mea? La noi funcţia se confundă deseori cu meseria, iar dacă ai nenorocul să fi parcurs mai multe domenii, ori mai multe epoci istorice, devii un fel de descalificat, căci comunismul a practicat castele, grupurile bine delimitate, pentru a le stăpâni bine. Cine nu era ceva anume, era suspect. Treuia să fii catalogat, clasificat, deşi, culmea derizoriului, tocmai meseria de scriitor nu figura în nomenclatorul anexat Codului muncii decât în formula „scriitor de vagoane”, muncitorul CFR, care scrie cu creta pe vagoane, conţinutul, destinaţia şi greutatea acestora. Abia după Glorioasa Revoluţie şi la insistenţele tonifiante ale lui Mircea Dinescu, primul preşedinte revoluţionar, scriitorii forţaţi de aprecierea, ori de dispreţul regimului comunist, şi-au căpătat un loc al lor anume în lista ocupaţiilor acestei lumi.

De parcă, nici asta nu le-ar fi fost de ajuns, din pur spirit de contradicţie, din perpetuarea acelui genus irritabile vatuminfo pe lângă Uniunea Scriitorilor căreia neştiutorii îi acordă o obârşie sovietică, după Glorioasa Revoluţie au apărut mai multe concurente în dobândirea unei părţi din sumele strânse în virtutea legii dreptului de autor.

Evoluez deci către delicioasa condiţie a anonimatului, pe care ţi-l conferă Buletinul de Identitate, cu atât mai mult cu cât pe vreme ce trece se scrie tot mai mult şi se citeşte tot mai puţin.

Am devenit membru al Uniunii Scriitorilor fiindcă ieşisem din câmpul muncii prin desfiinţarea Direcţiei Patrimoniului Naţional, în 1977, când a fost demolată spre a face loc noilor oraşe puse la pământ de cutremurul din acel an. Persoana care s-a îngrijit de soarta mea a fost fiul lui Grigore Florescu, pe nume Radu Florescu, care m-a ameninţat că „neîncadrat” pot fi arestat ca vagabond. Atunci Edgar Papu, Sorin Mărculescu şi Gabriel Dimiseanu, mi-au făcut recomandări să fiu primit la Uniune, ceea ce s-a întâmplat prin anul 1980. Am fost cooptat la secţia Critică literară pentru cărţile mele Moira, Mythos, Drama, intrată de la apariţie (1969), în bibliografia obligatorie de la Litere, şi Civilizaţia elenistică (1974) prima carte de istorie universală scrisă după venirea comuniştilor în România. Uniunea Scriitorilor conţinea în epoca comunistă „Societatea Scriitorilor Români” fundată în perioada interbelică şi destinată întrajutorării scriitorilor bătrâni, bolnavi şi săraci, nu numai prin cotizaţiile plătite de obştea validă, ci mai ales prin legea timbrului de autor promulgată sub ministeriatul lui Corneliu Moldoveanu. Nu eram singurul clasicist în Uniune. Fusesem precedat evident de D. M. Pippidi, cooptat pentru Formarea ideilor literare în antichitate (1944). Sub acest acoperământ legal am traversat perioada de 13 ani a marginalizării ceauşiste, publicându-mi opera, scăpat de intrigile arheologilor, de supravegherea cadrelor şi securităţii care avea „probleme” cu scriitorimea care de multe ori îi dădea dureri de cap. Sigur, astăzi lucrurile par tot mai greu de înţeles şi ar fi bine ca în curând să nu le mai putem pricepe deloc.

Oricum, o reevaluare a tot ce s-a scris într-o jumătate de veac va fi făcută, dar pentru aceasta despre Dicţionarul Scriitorilor Români redactat de un colectiv expert condus de Mircea Zaciu s-ar putea spune că qui a raison trop tôt n’a pas raison du tout.

Dar à quelque chose malheur est bon, fusesem brutal izolat de mass-media în care trăisem iniţial luptându-mă cu Condurachi şi Pippidi care nu reuşeau să mă anihileze. Ştiam mai mult ca ei. Eram un „supraterestru” periculos care trebuia anihilat ca ordinea comunistă să se .... în favoarea servanţilor ei, a preoţilor ei, a luciferilor ei, ce nu puteau fi decât cei mai apropiaţi mie. Cărora li s-a adăugat, ca ales eficient al noii gărzi a răului, Răzvan Theodorescu.

Primul pas a fost excluderea din Academie. Încetasem să mai văd, ori încetaseră să mai existe oameni ale căror personalităţi îmi puteau justifica existenţa: Vasile Grecu, Nicolae Bănescu, C. Vârtosu, C.C. Giurescu, directorul ultim al Arhivelor Statului, Emil Petrovici, Henri Stahl elevul lui Dimitrie Gusti şi o întreagă pleiadă de oameni (Ion Nestor, Radu Vulpe, Petre Strihan), o întreagă lume care se stingea încet, încet şi al cărei urmaş direct mă socoteam, ba chiar şi eram. Dacă un Raţiu, profesorul de filosofie de la Mihai Viteazu, devenit .... al Comisiei de la Arheologie, se întreba cum voi dăinui eu, o persoană atât de fragilă temperamental, iată că am supravieţuit, poate fiindcă valul comunist prăvălit peste o făptură fragedă (aveam 13 ani când acesta s-a abătut asupra-mi) m-a făcut să trăiesc în adversitate ca într-o lege naturală.

Dacă aş fi rămas la Institut aş mai fi scos câteva cărţi bine torpilate editorial, n-aş fi putut pleca nicăieri în afara ţării, mai departe de Bulgaria sau Rusia unde mă trimiseseră. Dar şi acolo am ştiut să găsesc seva, să culeg nectarul. A fost deci mai bine că m-au dat afară din Academie.

Am stat alţi doi ani la Direcţia Patrimoniului Naţional, cu Vasile Drăguţ şi Ion Opriş. Am strâns şi acolo o mulţime de materiale inedite şi rare pe care le-am publicat apoi. Câţiva ani de zile aproape că nu am mai părăsit casa şi cartierul mărginaş (Drumul Taberei, spre câmp, pe moşia lui Mazilescu)info. Cu chinuri amputante de orgolii (la ce bun!) am reînvăţat să fiu eu însumi, lucrând peste zece ore pe zi zilnic, traducând pentru Editura Meridiane, până să înfrâng inerţia editurilor în a-mi publica opera.

Deci orice rău, cu binele său! Scăpasem de Marea Supraveghere. Eram un om liber! Îmi dovedeam pe zi ce trece că puteam trăi din munca mea intelectuală (cu cca 1600 lei lunar), la sfârşitul anilor ’70. Nu am împrumutat nici un ban de la Uniunea Scriitorilor, unde se credea că sunt pensionar. Cu timpul cărţile originale se adunau şi ajungeau, prin serviciile culturale ale ambasadelor occidentale, acolo unde trebuia. Aveam să le găsesc, mai târziu, la marile biblioteci din Germania, Anglia, Franţa, Italia.

Despre un premiu academic nici că putea fi vorba (şi nici nu avea vreo valoare). (Artele miniaturale în antichitate, Editura Meridiane, Bucureşti, 1991. Premiul „George Oprescu” al Academiei Române, 1993, n. red.) Am luat unul de la Uniunea Scriitorilor, în 1984 (pentru traducerea Memoriilor lui Hadrian a Margueritei Yourcenar).

Evident că eram socotit securist incognito, mai ales după ce la 50 de ani am păşit prima oară în Occident (dar despre asta mai jos).

Tot o floare a răului a fost şi desfiinţarea Direcţiei Patrimoniului Naţional, în 1977. Năruire socială! Prăbuşire morală! Am fost salvat, de Viorica, şi pus la scris, în locul văicărelilor neproductive. Mi-aduc aminte de un coşmar şi de o ticăloşie a „prietenilor” dintre care unuia zeii i-au răsplătit-o prea crunt. Dar zeii nu cunosc jumătăţile de măsură!

Coşmarul, repetat la intervale destul de dese, era strereotip. Încercam parcă să mă urc pe scocul foarte înclinat al unei mori înfruntând un curent puternic de apă şi alunecând pe mâzga ce acoperea scocul pe fund şi pe lături. Uneori eram aproape să ajung până sus şi să urc pe o punte uscată. Dar tocmai atunci alunecam şi mă rostogoleam până la grătarul larg prin care se vărsa apa în scafele roţii morii. Reluam sisificul chin de la capăt până ce într-o bună noapte am reuşit să încalec scândura uscată şi am fost invadat atunci de o bucurie orbitoare care mi-a arătat calea şi m-a liniştit. De atunci recurenţa coşmarului încetase. În suflet mi se aşternuse certitudinea că voi străbate Occidentul, visul meu neîmplinit de când trebuia să plec la Harow şi comunismul îmi retezase viitorul. Nu aveam nici un fel de idee anume despre cum voi ajunge în Occident, în tot cazul nu graţie autorităţilor comuniste. Eram însă sigur că zeii plănuiseră totul şi de aceea elanul meu de a scrie, tot ce trebuia să scriu recăpătase parcă aripi reale. Graţie cărţilor mele am fost chemat în Occident şi o dată cunoscut acolo, noi porţi mi s-au deschis. Papa Rosetti (prof. Alexandru Rosetti, n. red.) a fost primus movens. I-a scris, printre alţii, lui Coşeriu care, spre deosebire de Mircea Eliade, a acţionat prompt şi eficient. Era dealtfel în comitetul burselor DAAD, iar eu nu figuram pe lista intelectualilor colaboraţionişti din ţară, ci dimpotrivă, faţă de care nutrea o intoleranţă intransigentă.

Ceauşescu, spre a avea mână liberă cât priveşte centrele istorice ale oraşelor şi mai ales bisericile, care-l oripilau ca pe un adevărat Anticrist ce era, a semnat decretul pentru desfiinţarea Direcţiei Patrimoniului Naţional. Rămăsesem acuma pe drumuri. Trecând prin faţa străzii I.C. Frimu (acum Henry Coandă) pe lângă Institutul de arheologie şi cel de Studii Sud-Est Europene (unde lucrau pe atunci Vlad Georgescu, Andrei Pippidi şi Maria Alexandrescu, fata lui Vianu şi soţia arheologului Petre Alexandrescu, îi găsesc atunci pe toţi patru pe trotuarul din faţa grădiniţei de lângă casa Severeanu, în faţa căreia tocmai mă aflam, scandând în cor şi bătând din pumni: „Sâc, sâc, Gramatopol unde e? Gramatopol nu-i nicăieri”. Nota bene că toţi fuseseră la petrecerea dată în cinstea căsătoriei mele cu Viorica (la noi acasă, în 1976, n. red.). „Aţi dat în mintea ţâncilor de aici? Vedeţi să nu crăpaţi de ură, rea de satisfacţie!” Toţi au avut soarta pe care le-o prevestea atare manifestare.

*

Vlad Georgescu se închipuia un boier paşoptist întârziat, cu fumuri de mare istoric. Fusese în tinereţe omul de casă al lui Scarlat Calimachi (Prinţul roşu) la Muzeul româno-rus. Când politichia a impus desfiinţarea acestuia şi înfiinţarea Institutului de Studii Sud-Est Europene a trecut acolo, sub pulpana lui Berza, fără să ştie vreo limbă balcanică, după cum nu ştia nici ruseşte. Pe Calimachi l-a uitat. Acum făcea piaţa lui Berza. Locuia într-un bloc pe str. Vasile Pârvan, lipit de casa Mariei Filotti şi a lui Tamino Cantacuzino, cu care fusese coleg de facultate. Tatăl lui murise timpuriu de o boală suspectă la cap, care avea să se dovedească ereditară. Ani de zile a frecventat Casa Racoviţă cu a cărei fiică Ruxandra s-a căsătorit în final. Făcea şi el parte din grupul Berindeilor în a căror casă a dat petrecerea nupţială, udată cu şampanie în sticle care umpluseră cada de baie, printre bucăţile de gheaţă. Multe s-au spart, astfel că cei neavizaţi beau şampanie în amestec.... A fost o căsătorie fără noroc.

Georgescu a beneficiat de un concurs de împrejurări favorabile, dar şi de calităţi native intelectuale reale, pe care s-a priceput să le exploateze. Ţinta sa era să se vorbească de el, dacă se poate pe întreg mapamondul! Ciudat este că nu avea o cultură istorică şi dădea impresia că nu are nici un fel de cultură. Muzica, teatrul, nu-i spuneau nimic, cu excepţia baletului unde îşi însoţea iubita şi mai apoi consoarta. A fost ani de zile consilier la Universitatea Populară (condusă pe atunci de o bravă Dnă Dănescu) sub preşedinţia lui Remus Răduleţ). Evident că a asistat la toate conferinţele şi faptul îi va fi dat o vedere generală asupra profilului cultural ce şi-l însuşise. Nu avea nici replică rapidă, nici de duh, dar a învăţat să vorbescă liber binişor şi să se orienteze în istoria ideilor frecventându-l pe Petrovici în ultimii ani ai vieţii sale. Mihai Berza şi-a pus desigur amprenta asupra sistemului său valoric.

La Institutul condus de acesta, soseşte la un moment dat istoricul american de origine română Fischer-Galaţi, căruia Georgescu i-a fost prezentat şi i-a făcut o impresie bună. L-a invitat în California unde era profesor, dar securitatea nu s-a grăbit să-i aprobe invitaţia. A fost nevoie de Efectul Coandă ca să fie propulsat până în Extremul Vest. Ademenit de Ceauşescu, ca să repună pe picioare industria aeronautică română, Coandă a revenit la Bucureşti şi printre altele i-a cerut dictatorului să lase să plece temporar, ori definitv, o lungă listă de persoane. Printre ele se afla şi Georgescu, rudă prin mamă cu vetustul inventator.

În California Georgescu şi-a făcut relaţii ce s-au dovedit curând foarte utile. Americanul de origine poloneză Zbignew Brzezinski avea să devină curând secretarul de stat al lui Jimmy Carter. De acum Georgescu se putea socoti intrat în sfera politicii mondiale. Poate că a mizat prea mult pe atare relaţie. Graţie ei însă a colindat mai mulţi ani la diverse Universităţi Americane ajungând chiar la Columbia University N. Y. Preda istoria sud-estului european modern. Ruxandra ieşea şi ea cu diferite turnee în Occident, astfel că se aflau într-o idilă politică destul de convenabilă cu regimul comunist.

Ambasadorul american la Bucureşti era pe atunci Harry Barnes junior pe care Georgescu îl frecventa asiduu. În vară ne-am trezit pe plajă la Mangalia, în mijlocul unui picnic oferit de acesta, venit să-l viziteze la faţa locului pe Georgescu. Desigur că relaţiile prea strânse cu Ambasada americană nu erau de natură să încânte regimul ceauşist; ele erau însă strict supravegheate şi tolerate. Inevitabila surpriză s-a produs totuşi la un moment dat. Georgescu devenit acum incisiv, cu replică şi cu spatele asigurat, s-a decis să facă şah la rege. A scris în America un pamflet de cca 100 de pagini împotriva dictatorului, l-a tipărit cu ajutorul amicilor săi şi era pe punctul de a-l difuza. Festa i-a jucat-o tot FBI-ul, al cărui agent dublu îl bănuiam. Tocmai atunci, la cererea americanilor, Ceauşescu organiza la Bucureşti întâlnirea Begin-Sadat. FBI-ul a trebuit să-l avertizeze de iminenţa difuzării pamfletului lui Georgescu. Ceauşescu a pretins confiscarea şi distrugerea tuturor exemplarelor, ceea ce s-a şi făcut în scopul realizării întâlnirii egipteano-israeliene. Din fericire Ruxandra se afla în Franţa, cu trupa de balet a lui Căciuleanu, trupă rămasă în întregime acolo şi evoluând cu oarecare succes. Georgescu se întoarce la Bucureşti şi îşi începe calvarul de dizident, viitorul fiindu-i garantat de FBI. Dar astfel de lucruri nu puteau fi ştiute de toată lumea. Georgescu era sortit să rămână un paşoptist întârziat anonim. A fost deci arestat şi ridicat de la Institutul lui Berza, trimis şi băgat la puşcărie sub acuzaţia de înaltă trădare. Înainte divorţase în contumacie de Ruxandra (care nu putea avea copii) şi s-a recăsătorit în grabă cu Mary Schmidt, nepoata unuia din sculptorii lemnari care au lucrat pentru Peleş şi pentru multe case boiereşti bucureştene (Severeanu, printre alţii). Cu aceasta din urmă a avut un băiat născut cu puţină vreme înainte ca el să fie închis.

Lui Georgescu i s-a făcut proces. A apărut într-o bună zi la Institut precum dispăruse. „Băieţii” s-au ţinut de cuvânt. După câteva săptămâni avea să părăsească ţara împreună cu soţia şi copilul, direcţia Statele Unite. Bătrâna mamă şi-a lăsat-o aici în grija soacrei care a şi înmormântat-o.

În America, a obţinut o Universitate de mâna a treia undeva la cca 400 km de Washington. Trebuia să aştepte câţiva ani ca să se elibereze un post mai bun şi mai central. N-a mai avut răbdare. Brzezinski s-a făcut luntre şi punte şi i-a dat postul de radio român al Europei libere de la München, tocmai vacant. Acum Georgescu se putea adresa .... naţiei române. A fost acolo omul evreilor americani şi a adus şi câţiva prieteni români neconcurenţi ca Mihai Sturdza şi alţii cu nume mai puţin sonore.

Fapt este că înainte de a ajunge în America, a trecut pe la Monica Lovinescu, lăsând în urmă sămânţă de scandal. Se prezentase acesteia drept părintele dizidenţei româneşti de sub mantaua căreia ieşiseră Paul Goma, o Universitate liberă la Bucureşti, ai cărei profesori, am fi fost printre alţii, eu şi Ionel Vianu şi alte asemenea gogoşi.

Goma, care a fost singurul dizident adevărat (fără spate şi proptele, şi-a văzut de mai multe ori moartea, înainte de a fi miraculos scăpat de evreimea nevesti-si, informată în ultima clipă). Bineînţeles că a denunţat impostura pe care Monica Lovinescu o răspândea prin Europa liberă de la Paris. A revenit, peste două săptămâni, cu adevărul adevărat, fapt ce-l punea pe Georgescu în postura pe care o merita din plin. Recrutarea de către el a „profesorilor” a fost un faliment total fiindcă toţi ştiau ce sfori trage, iar mulţi îl percepeau ca provocator şi agent al regimului ceauşist. Prea se deplasase, dus şi întors, de mai multe ori, în America. Toţi „profesorii” se vedeau intrând pe viaţă la puşcărie, iar pe el salutându-i de pe scara avionului ca exilat privilegiat al regimului.

Când a revenit atât de suspect la Institut l-au chemat, cu noua lui nevastă, la o cină împreună cu sora şi cumnatul Olgăi Racoviţă (familia Vântu) şi după ce a întârziat vreo două ceasuri (venind fără nevastă), a ţipat la noi că nu am protestat că a fost închis şi că n-am ajutat-o pe Mary, pe care abia o cunoşteam. Era probabil într-una din crizele lui „epileptice” foarte ciudate. Le avea de tânăr şi era singurul lucru ce o îngrijora pe coana Olga al cărei ginere avea să devină. Era însă o „epilepsie” ciudată. Îşi pierdea cunoştinţa şi cădea la pământ, însă nimic altceva din simptomele specifice ale bolii. I s-au adus din străinătate şi şi-a luat şi în America medicamente în sensul maladiei de care se bănuia că suferă. Crizele au devenit mult mai rare dar ele persistau. Se pare că şi tatăl său murise într-un astfel de context neelucidat.

După ce „Mămica” Lovinescu (cum o numea marele Eugen Barbu) a clarificat radiofonic biografia „revoluţionară” a lui Georgescu, pomenindu-i pe Barnes şi pe Brzezinski (se terminase unicul mandat al lui Carter), nu trece mult timp şi se află că Georgescu va deveni directorul secţiei române a (postului de radio, n. red.) Europa liberă. „Mămica” se şi vedea pe drumuri în pragul pensiei binemeritate după activitatea de o viaţă împreună cu Virgil Ierunca. Revoluţionarul valah nu-i va ierta cu siguranţă demascarea. A cerut deci ajutorul Washington-ului şi s-au calmat lucrurile, mai ales că episodul cu FBI-ul şi întrevederea Begin-Sadat la reuşita căreia înghiţise o dată prăjitura amară a paşoptismului desuet.

S-a aşezat deci în apartamentul de la München unde l-am găsit în 1986 când, în drum spre Roma, am zăbovit două săptămâni în Bavaria, ca bursier DAAD găzduit într-o cameră de oaspeţi la Observatorul Astronomic Universitar, vecin cu clădirea postului Europa liberă şi nu departe de locuinţa lui Georgescu. De fapt am ajuns la Georgescu prin Sturdza, al cărui telefon mi-l dase propria-i mamă la Bucureşti. L-am sunat de la Heidelberg unde am petrecut Crăciunul şi câteva săptămâni în compania lui Heitman şi a lui Sami Damian şi Ileana Mălăncioiu. Tocmai trecuse pe acolo şi Mircea Iorgulescu, bursier al lui Heitman, în drumul său spre Paris de unde nu mai avea să se întoarcă în ţară, aducându-şi nevasta şi fetele.

Ajuns la München, Georgescu mă întâmpină cu toată cordialitatea, dar .... de la bun început că auzise că am murit. „Atunci înseamnă că ne vedem pe lumea cealaltă”. Nici nu bănuiam sensul tragicei amfibologii căreia îi dădusem glas. În jurul lui Georgescu roiau servili Gelu Ionescu, câţiva tineri de la Institutul lui Berza, rescapaţi de el din ghearele mizeriei. În fine Sturdza care era tratat conform rangului său boieresc. Boierul a ştiut să mulgă vaca grasă a Unchiului Sam şi după ce Georgescu a murit în sărăcie şi fără pensie, când Europa liberă a trebuit să se mute de la München la Praga, el a acţionat în justiţia germană atare decizie, fiind cetăţean francez şi a câştigat. Rezultatul a fost că până la anii minimi de pensionare avea să primească lunar salariul contractat cu Europa liberă la München, trăind acasă la Paris, după care avea să primească tot restul vieţii pensia cuvenită. Le malheur des uns fait le bonheur des autres!

Cele mai bine de zece zile cât am mai stat la München, iradiind zilnic cu trenul să văd muzeele din jur, a trebuit să fac faţă seara şi unor programe mondene pe care Georgescu mi le organizase. Cum refuzasem să mă duc la Europa liberă a vrut să o convoace la el acasă, apoi s-a răzgândit şi l-a pus pe Sturdza să facă atare petrecere în cinstea mea, unde au apărut tot felul de figuri cunoscute ori necunoscute cum era unul Vladimir Socor, convertit la dizidenţă dintre ştăbimea comunistă. Am aflat că produsele alimentare fuseseră cumpărate la preţuri reduse la magazinul armatei americane căruia postul îi era economic afiliat, probabil că aşa procedau zilnic toţi angajaţii care nu plăteau decât o chirie simbolică pentru apartamentele aparţinând tot Statului American. Salariile erau de două ori mai mari decât minima lor efectivă. În serile când eram invitat, eram îndelung chestionat, cam ca la Securitate. A dat telefon şi la Institutul Arheologic German să se asigure cât priveşte statutul meu incredibil acolo, el care mă credea mort nu numai la propriu ci şi la figurat. A insistat, în acelaşi imperativ securist, să-i dăruiesc o carte. I-am dat Dacia antiqua, apoi tragerea de limbă a continuat. Unde merg, ce planuri de viitor am etc., dar mai ales care-mi erau relaţiile internaţionale. Ştiam că se află în corespondenţă cu Andrei Pippidi şi m-am străduit a fi cât se poate de prudent.

Când plecase prima oară în America, Georgescu flutura pe stradă paşaportul cu viza americană declarând tuturor că aşa ceva nu vom avea niciodată nici unul dintre noi. Tot atât de exclusivist era şi asupra doctoratului pe care i-l dăduse Pascu pentru o teză antifanariotă începută cu Oţetea şi în urmă refuzată de acesta pentru exclusivismul şi excesiva sa vehemenţă. Tot răul venea de la greci! I se spunea Vlad Georgescu naţionalul. Atitudinea lui rima cu politica ceauşistă. De aceea spun că la mijloc era ceva putred....... Dar pe cine mai poate interesa acest lucru.

Chestionat la sânge, am decis să-mi risc viitorul (timp atât de incert) spre a afla cine e omul. Prin Richard Brilliant, profesor la Columbia (University), (cum de nu-l cunoscuse Georgescu, se mira el), şi prin directorul de la Princeton care scrisese o carte despre Iulian Apostatul şi pe baza Cameei publicate de mine în Latomus, mă cunoşteau deci din scris ca şi Brilliant, căruia îi trimisesem Arta romană de la republică la Constantin (traducerea lui Mihai apărută la Editura Meridiane, 1979, n. red.), cu o substanţială fişă, amândoi conveniseră să mă invite la Princeton, după ce-mi terminam stagiul la Roma, Atena şi Istanbul unde eram invitat de Buchner. Lucrurile aveau să se concretizeze în răstimpul cât urma să stau la Roma şi să frecventez Şcoala Americană. Georgescu aproape că n-a sărit pe tavan: orice român ce urma să ajungă în locuri ce lui îi fuseseră inaccesibile îi devenea instantaneu duşman. La Academia Americană de la Roma, unde ajunsesem imediat după München, lucrurile îşi urmau cursul firesc în primele săptămâni, ca să mă simt apoi înconjurat de o răceală ce prevestea indubitabil dizgraţia. Răspunsurile la scrisorile către Brilliant nu mai veneau la Roma. De la Princeton iarăşi nimic. Fusesem „lucrat”! Evident nu aveam nici o dovadă palpabilă, dar revenit la Bucureşti găsesc toate cărţile trimise la Princeton. După moartea lui Georgescu, constat că Brilliant îşi reia corespondenţa, iar la Roma, la Academia Americană, un vetust epigrafist îmi vorbea cu entuziasm despre Pippidi pe care-l cunoscuse la Princeton. Bănuieli, bănuieli, bănuieli! Sper că zeii nu l-au pedepsit pentru aşa ceva! Nu merita. Oricum America nu m-a atras şi nu mă atrage nici astăzi, când am posibilitatea să mă duc oricând. Nefericita moarte a lui Georgescu clarificase un singur lucru: nu de epilepsie erau crizele sale în tinereţe ci se datorau dezvoltării lente a unei tumori maligne pe creier. La spitalul militar din München (al armatei americane) s-a pus în evidenţă cruda realitate. A fost imediat operat de această tumoare, iar el a fost trimis la tratament cu cobalt în Statele Unite. Dacă nu se interna, trăia în tot cazul mai mult; aşa tumoarea s-a refăcut rapid cu efecte somatice catastrofale. Doamne fereşte!

*

Dar ce deveniseră în acest timp mai vechile noastre cunoştinţe Coconel (Răzvan Theodorescu) şi Ploconel (Radu Florescu).

Coconel, purtat pe aripile megalomaniei sale, o dată ajuns lector la catedra de istoria artei la Institutul de Arte Plastice „N. Grigorescu”, a socotit că la statutul său social trebuia să-şi ia neapărat şi o amantă. Blânda Alexandra s-a hotărât, în noile condiţii, să-i pună valizele cu haine la uşă şi să-l anunţe că bibliotecile şi biroul din camera de lucru, primite dealtfel în dar de la dl. Iuca (profesor de gravură la Institutul Grigorescu), îi stăteau la dispoziţie, spre ridicare, în blocul din strada Armenească.

După o scurtă zăbovire într-o cameră mobilată, Dinu Păturică se căsătoreşte cu vajnica odraslă ce-şi găsise omul pe măsură. În scurtă vreme şi Alexandra se căsătoreşte cu Grigore Slavu. După câţiva ani pleacă, pe rând, la Paris. Între timp Coconel a mai urcat o treaptă în ierarhia didactică universitară şi şi-a cumpărat un apartament în blocul Perla de pe Dorobanţi, colţ cu Ştefan cel Mare.

După Glorioasa Revoluţie, Ploconel a ajuns câţiva ani director al Muzeului de Istorie de la Poştă, ulterior ajuns academician.

Nişte memorii dulcege n-au nici un haz! Altele, obsedate de ură, curat ştiinţifică, îşi denigrează propriul autor. Mă gândesc la cele ale lui David Prodan, a cărui operă istorică, scrisă cu talent, o obnubilează ura memoriilor faţă de cei doi inamici personali Constantin Daicoviciu şi Ştefan Pascu. Vorba lui Iuvenal, nu oamenii trebuie să te indigneze, căci, chiar dacă nu ai talent, ticăloşia faptelor lor te împinge la scris: „Si natura negat, facit indignatio versum”.info Cu atât mai mult

Gustul eternităţii te-mpinge cât mai departe de oameni, cât mai aproape de zei!

gust-et-2

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2

cronici-250x500