Gustul eternității II

„CINE-A PUS RAHAT PE CLANŢĂ?”

Existau doi cvasiomonimi, egalmente beţivi, dar diverşi la înfăţişare şi creaţie: Pâcă şi Pucă. Pâcă era chipurile un poet care locuia undeva în Drumul Taberei într-un bloc lamelar paralel cu cel în care stăteam. Avea un câine pe care-l plimba în stare de trezenie şi o nevastă grasă şi blondă, de care am luat cunoştinţă, la Casa Scriitorilor când începuse să-i facă parastase poetului omonim care murise. Traian Iancu era naşul literar al lui Pâcă, care-i premiase unica operă literară, tocmai spre a rămâne în stadiul de oralitate perpetuă, dealtminteri nici din alte puncte de vedere nu era publicabilă, ar fi putut ajunge pe la Consiliul Culturii şi dezvălui cu ce se ocupau „scriitorii”.

Poezeaua era un răspuns conjugativ la întrebarea retorică din titlu: Eu am pus, tu ai pus ş.a.m.d. până la persoana a III-a plural. Concluzia devenea evidentă în forma ei negativă „Nu, toţi am pus rahat pe clanţă”, ceea ce era adevărat, dar foarte deranjant tocmai în toiul triumfului „epocii lumină”.

Pucă era un .... şi un nelipsit al crâşmei scriitoriceşti. Era un grafician oniric de real talent căruia Modest Morariu i-a editat un album, imediat epuizat, căci desenele în peniţă şi tuş erau departe de a fi conforme cu idealurile glorioase ale „omului nou”, mai ales ale „omului”. Mărite la dimensiuni uriaşe ele ar fi meritat să tapeteze Casa Poporului în perfectă consonanţă cu coşmarul gigantesc al acesteia. În contextul pegrei locale Pucă era un domn, nu se vedea niciodată că e veşnic beat; era politicos şi rar la vorbă. Nu avea niciodată bani, cred că-şi vindea desenele în infinite variante executate de mână. Ne-am salutat întotdeauna cordial.

Şeful beţivanilor de vin, cu oarecare ştaif, era Fănuş Neagu, pe care nevastă-sa, foarte conştiincioasă bibliotecară la Uniune, îl smulgea de la gâtul sticlelor când pleca la ora 15 acasă. Nu existau amânări decât în jurul a 10 minute. Serile se încingeau chefuri cu altă categorie pe care n-am cunoscut-o, întrucât nu ieşeam niciodată seara. Câtă vreme a trăit Laurenţiu Fulga, vicepreşedinte perpetuu al Uniunii, s-a menţinut o anumită disciplină a instituţiei, începând cu restaurantul şi sfârşind cu întreaga administraţie. Scriitorii aveau nevoie de cineva structuralmente militar de carieră. Uniunea Scriitorilor era bătrână cât veacul. Societatea Scriitorilor Români a fost creată în 1908 şi ultimul ei preşedinte a fost Victor Eftimiu, ales la 1 septembrie 1944. Comunismul care ne-a invadat ţara şi-a pus amprenta şi pe venerabila instituţie. După alungarea Regelui, la 25 martie 1949 are loc la Bucureşti prima Conferinţă pe ţară a scriitorilor unde se decide constituirea Uninunii Scriitorilor, prin fuziunea Societăţii Scriitorilor Români cu Societatea Autorilor Dramatici. Se votează un nou statut, se alege un preşedinte de onoare al Uniunii în persoana lui Mihail Sadoveanu şi unul activ în cea a lui Zaharia Stancu. Se constituie filiale la Cluj, Iaşi, Timişoara, Târgu Mureş şi Braşov. După primul Congres al Uniunii noi (18-23 iunie, 1956) Sadoveanu devine preşedinte activ, iar Mihai Beniuc prim-secretar.

La a doua conferinţă pe ţară a Uniunii (Bucureşti, 22-24 iunie, 1962, după moartea în anul trecut a lui Sadoveanu), Tudor Arghezi devine preşedinte de onoare iar Mihai Beniuc preşedinte activ secondat de doi vicepreşedinţi: Demostene Botez şi V. M. Galan. A treia Conferinţă pe ţară (22-29 februarie 1965) îl păstrează pe Tudor Arghezi preşedinte de onoare, iar pe Demostene Botez preşedinte în exerciţiu; Ion Pas, Pop Simion şi Zaharia Stancu devin vicepreşedinţi. Adunarea generală din noiembrie 1968 îl alege preşedinte pe Zaharia Stancu în locul ultimului preşedinte de onoare Tudor Arghezi, dispărut în vara anului anterior. Cu acest mare nume se încheie legătura de prestigiu între Societatea Scriitorilor şi Uniunea Scriitorilor. Istoria ulterioară a acesteia poate fi urmărită de la p. 587 a lucrării lui Marian Popa Dicţionar de literatură română contemporană, ediţia a II-a din 1977, până la apariţia ultimului volum al Dicţionarului scriitorilor români al lui Mircea Zaciu şi colaboratorii, din care până acum (1998) a apărut doar primul volum (A-C).

Deci am intrat târziu în Uniune (sub preşedinţia lui George Macovescu) graţie contactelor mele timpurii cu scriitori dinaintea perioadei comuniste cât şi cu cei tineri din epoca blestemată; trecând în revistă articolele din dicţionarul menţionat, am constatat că am cunoscut, de visu şi de scripta, cca 300 persoane, fără a mai vorbi de cei cooptaţi după Glorioasa Revoluţie, al căror număr nu-l pot aprecia. Vreau să spun că cunosc spiritul, atmosfera, climatul Uniunii, mai ales din lunga frecventare a restaurantului Casei Scriitorilor, unde ani de zile am mâncat, împreună cu Viorica, zilnic la prânz. A fost un contact susţinut, care, mai ales în vremea celor 13 ani de marginalizare ceauşistă, m-au introdus în mini- celula socială.

Paginile acestui volum, consacrat scriitorilor, nu-şi propun să fie altceva decât o imagine în relief; atare fotgrafii se priveau cu un aparat special menit să suprapună două imagini luate din două puncte uşor diferite. Ele constituiau deliciul oamenilor de dinaintea primului război mondial şi erau executate în laboratoarele marilor fotografi ai vremii.

Din punct de vedere administrativ Uniunea a avut în persoana lui Traian Iancu deopotrivă un stâlp al Partidului şi din 1959 un director al Fondului Literar. Printre clienţii obişnuiţi ai acestuia Iancu era de multe ori un „Deux ex machina”. Marii căpcăuni ca Jebeleanu ce trăiau pe picior mare înghiţeau sume considerabile pe care nu le mai returnau. Lui Jebeleanu i se reproşa un milion, şi a murit cu un al doilea milion neplătit. Aceşti bani se reţineau teoretic direct din drepturile de autor ale scriitorilor debitori. Jebeleanu nu voia niciodată să dea nimic, iar la moartea lui, Uniunea nu i-a pus sechestru pe imensa colecţie de antichităţi mangaliote care au luat drumul Occidentului, graţie celor doi copii ai săi.

În subordinea Uniunii s-a aflat şi Şcoala de Literatură Mihai Eminescu, instalată într-o clădire „cazarmă roşie”, cu regim de semiinternat la Şosea. Ca să făurească omul nou, comuniştii s-au gândit să-i creeze mai întâi pe modelatorii acestuia. Ei trebuiau să slujească mai întâi Partidul şi doar apoi literatura pe care o vroiau română în formă dar comunistă în conţinut. Reprezentantul mai talentat al unor astfel de scriitori, cel mai adesea nişte scriptori, a fost Nicolae Labiş, căzut beat sub roţile unui tramvai bucureştean venind spre Universitate. Acolo l-am şi zărit în 1955, fiindu-mi ... ca un geniu poetic nativ. Traian Iancu a condus şi această şcoală, prin studii avea un ascendent asupra rusticilor scriitori căzuţi ca musca în luptele creaţiei literare. Vorba aceea „Moromete scoate boii să se ducă la arat/ Musca însă îi dejugă şi-i trimite la creat!”. În 1956 „Şcoala de literatură”, un fel de variantă a „fabricii de popi din Fălticeni” a lui Ion Creangă, a fost desfiinţată, iar ultimii ei actanţi transferaţi la o nou creată „secţie de critică literară” a Facultăţii de filologie din Bucureşti, cu un regim special faţă de ... lor funciar. Acolo i-am cunoscut pe toţi începând cu vestitul Achiţei (primul în dicţionarul lui Marian Popa), evident nu din îndemnurile unei persoane ci pentru bunul motiv că nimeriseră chiar în anul nostru şi, o zi pe săptămână, trebuia să-i contemplăm în clădirea fostului internat al liceului Lazăr, unde funcţiona catedra specială, iar apoi două veri în convocările de la Colibaşi şi Craiova. Am putut deci să-i cunoaştem destul de bine şi chiar să legăm unele discuţii în plicticoasele zile ale acelei instrucţii militare, făcută ca să fie făcută. Unii dintre ei erau culturalmente deplin stimabili, ca de pildă Aurel Covaci, distins şi prolific traducător, poliglot, trecut din păcate prea devreme la Zei. Deşi ca vârstă era cam cu vreo 10 ani mai mare decât noi. Fireşte, dintre cei pe care dragostea faţă de literatură îi abătuse fără voia lor în braţele comunismului,

s-au dovedit adevăraţi oameni de carte cărora disciplina câtorva ani de facultate le-a deschis noi orizonturi.

În afara „Fondului Literar” o altă instituţie materială a Uniunii era restaurantul acesteia în Casa Monteoru de pe Calea Victoriei. Ultima ei moştenitoare a fost o doamnă Lahovary, căreia Uniunea i-a plătit o pensie viageră şi a hrănit-o de la restaurantul acesteia. Dna Lahovary ocupa un mic apartament în colţul nord-vestic al imensei case boiereşti contruite în 1866 de către Mincu, inspirându-se după Villa Rotonda de la Vicenza, a lui Palladio. Acest apartament avea o suită de 3 camere unde, după moartea proprietăresei, s-a instalat „Secolul XX”, iar după ce acesta a fost refăcut după incendiul cauzat de ...., s-a instalat Fondul Literar al lui Traian Iancu, rechemat de Uniune din pensie, ca unul ce se pricepea şi la altceva decât la vorbe. Dna Lahovary a lăsat Uniunii aproape întregul inventar al clădirii (mobila făcută anume pentru casă, biblioteci, salonul oriental, devenit biroul preşedintelui, sufrageria cu imensele ei bufete pline de cristaluri, porţelanuri străine şi argintărie, lămpi de Murano, covoare etc.).

Ultimele s-au corodat, iar cele mai multe au fost furate, mai ales după morţile apropiate în timp ale lui Fulga şi Şafran (şeful restaurantului). Vesela de argint era folosită la banchetele, dar mai ales la revelioanele Uniunii de unde scriitorii, chiar cei mai nobili, plecau cu ce puteau lua prin buzunare (cristaluri şi tacâmuri de argint). Stucul dur, imitând marmura, a fost lucrat de meşteri italieni care făcuseră marile clădiri ale Bucureştiului sfârşitului veacului trecut, iar lemnăria de cei ce lucraseră la Peleş, la palatul regal din Bucureşti etc. Casa Lahovary e mult mai fastuoasă decât cea refăcută de Mincu, Casa Vernescu, fostă la un moment dat Preşedinţie a Consiliului de Miniştri şi vizavi cu casa Ghika, cea mai solidă casă a Bucureştiului, căci zidurile n-au fost spălate de ploaie o jumătate de veac comunist... şi datorită faptului că îi fusese arsă cărămida cu lemn de salcâm până la vitrificare. De câte ori treceam pe lângă ea spre Institut, încercam cu degetul cât de trainică era cărămida pe care şiroia ploaia. După Glorioasa Revoluţie Bany Ghika a vândut-o, după ce a redobândit-o, generalului Stănculescu, îmbogăţit în afacerile cu armament, care a restaurat-o admirabil, împreună cu corpul anex de serviciu. Peste drum se află terenul cedat Statului Italian în schimbul celui dat României, în Valle Giulia, pentru Şcoala Română din Roma, întemeiată de Vasile Pârvan. A fost cea mai bună faptă a generalului implicat, pare-se, în reprimarea de la Timişoara.

*

Şi acestea au fost scrise în ziua de 28 martie, 1998 (era o sâmbătă), ultima zi când Mihai a mai scris, după amar de ani cât a scris fără întrerupere, fără odihnă, neacordându-şi nici un răgaz. Era „ofranda” zilnică ce-i aducea împlinirea.

Volumele I, II au fost lucrate după manuscrisul dactilografiat de Mihai. Textul era clar. Volumul III fiind în lucru, manuscrisul a rămas „scris de mână”, greu de descifrat unele cuvinte. Textul este brut. Mihai făcea redactarea în timp ce îl bătea la maşină (n. red.).

gust-et-2

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2

cronici-250x500