Gustul eternității II

DE AUCTORE

Mihai Gramatopol s-a născut la Sibiu, în ziua de 14 februarie 1937 şi a plecat, dintre noi, pe 31 martie 1998. A fost înmormântat la „Sfânta Treime” în Şcheii Braşovului. Fiul lui Panait Gramatopol şi al Ioanei (n. Maican) îşi face studiile liceale la „Gheorghe Lazăr” şi „Mihai Viteazul” în Bucureşti (bacalaureat în 1954). Este licenţiat al Facultăţii de Filologie, secţia Limbi clasice a Universităţii din Bucureşti, (1959) şi doctor în ştiinţe istorice cu teza Pietrele gravate din colecţia Cabinetului numismatic al Academiei R.S. România (1977). Şef de secţie la Muzeul de Arheologie din Constanţa (1961-1962); cercetător ştiinţific la Institutul de Istoria Artei „George Oprescu” al Academiei Române; din 1975 la Direcţia Patrimoniului Naţional Cultural, în 1977 desfiinţată; din 1990 revine la Institutul de Istoria Artei. Profesor doctor docent. Din 1980, membru al Uniunii Scriitorilor. S-a ocupat de aproape toate aspectele culturii şi istoriei lumii greco-romane: numismatică, epigrafie, gliptică, sticlărie, podoabe, monede, toreutică, statuete de bronz şi de teracotă, fildeşuri (arte miniaturale), istoria artei antice, filosofie.

În mai 1976, s-a căsătorit cu Viorica (n. Nedelcovici)

n. pe 16 aprilie 1938, la Braşov. Licenţiată a Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti, (1961). Profesoară, documentarist la Centrala Editurilor (1964), din 1969 redactor la Editura Enciclopedică. Fiica lui Dragomir Nedelcovici, directorul librăriei „Cartea Românească” din Braşov (1931-1952), şi a Elenei (n. Lupan), învăţătoare la Grădiniţa Bisericii „Sfânta Treime” din Şcheii Braşovului.

*

„De mai mulţi ani eram un cititor pasionat, biblioteca din casă fiind prima etapă a lecturilor. Clasicii francezi fuseseră de timpuriu şi repede asimilaţi cu pasiune.

Pasiunea lecturii devenise o adevărată foame de a citi. Mi se impusese disciplina de a citi numai la masa de lucru, luând note (fişe) clasabile pe mari domenii. Se strânseră numeroase cutii pline de astfel de fişe. Era mai mult un mod de a fixa ceea ce citeam decât de a utiliza vreodată în viitoare lucrări fişele acelor lecturi. La acea vârstă nici nu‑mi trecea prin minte că voi scrie cândva, ceva. Important era să cunosc tot mai mult. Era deopotrivă un ideal şi o disciplină. Începuse să mă agaseze orice moment care nu era dedicat lecturilor şi cunoaşterii.

Mă atrăgeau atunci mai mult Platon, poeticul Platon, romancierul Platon, dramaturgia ideatică a dialogurilor lui, citit în ediţia Belles Lettres.

Oricum, idealul adolescenţei mele era să ajung un om învăţat şi pot spune că atare ideal mi‑a stăpânit toată tinereţea. Vianu îmi vorbea deseori despre marea lui curiozitate intelectuală când era foarte tânăr. Atare ideal mi‑a creat o disciplină ca răspuns la haosul vremurilor pe care le traversam. Aveam certitudinea că atâta timp cât voi fi legat de cărţi voi putea pluti deasupra acelei mări învolburate şi nesigure.

Biblioteca liceului „Mihai Viteazul” era, cred, cea mai mare bibliotecă liceală din ţară, cu achiziţii complete în perioada interbelică din literaturile franceză, engleză, germană şi italiană. Biblioteca liceului nu fusese jefuită şi trona în uriaşele dulapuri închise cu uşi cu geamuri. Pe întinse şi adânci scrinuri din stejar, cu rafturi pentru cărţile de format mare (III, IV şi chiar V) şi sertare pentru albume se înălţau dulapurile de cca 4 metri, având la mijloc o bară de alamă de care se sprijinea scara înaltă şi mobilă cu care se ajungea la toate acele comori.

Jalnicele lecţii de la „L. B. 9” erau completate nu numai cu lecturi, cum spuneam, ci cu adevărate studii aprofundate. La literatura română veche lucram după cartea şi cursurile lui N. Cartojan. Ani de zile Istoria lui Călinescu era permanent deschisă pe masa mea de lucru, iar repaosul postinfarctic la pat al lui C. Cosco, îngrijit de fiica lui, de mătuşa mea la care ajunsesem a sta în urma răsturnărilor revoluţionare ce‑i afectaseră pe părinţi, a fost o mină de aur, căci acel om cunoscuse în tinereţe pe aproape toţi clasicii literaturii române, de la Eminescu, Caragiale, la Macedonski, Vlahuţă, Slavici, ca să nu mai vorbesc de cei de după primul război. Amintirile sale, din păcate laconic formulate căci nu avea voie să vorbească mult, m‑au făcut într‑un fel contemporan cu nume ilustre începând de la finele veacului trecut. Cu nume dar şi cu Bucureştiul acelor timpuri ilustrat de scrierile lui Bacalbaşa ori de binecunoscutele albume ale lui Bouquet şi Raffet. Mă pasiona atare cufundare „pe viu“ în istorie. Mi se părea că sunt un scafandru sondând tărâmuri nebănuite ce deveneau tot mai reale şi mai importante pentru mine decât prezentul pe care începusem a‑l dispreţui şi pe bună dreptate, căci acel prezent anulase istoria, întrerupsese marea dramă a vieţii şi o înlocuise cu tragedia sechestrării fiinţelor şi a vieţii înseşi.

Cred că în acest mod a apărut pasiunea pentru istorie, ca urmare a unor exerciţii de tot mai adâncă scufundare, şi pentru trecut, care era de fapt o formă sublimată forţat a pasiunii intelectuale pentru viaţă, prezentul fiind anulat, sugrumat, desfiinţat, simbolizat de gestul aproape mistic al ducerii degetului arătător la buze.

Îmi făurisem pe nesimţite o vastă cultură iconografică, e drept livrescă, dar zeii au vrut să revăd direct ceea ce cunoşteam doar din imagini tipărite.

Am înţeles că nici o paideie nu poate fi completă fără cunoaşterea însăşi a paideiei de început a civilizaţiei mediteraneene, genetic legată de toată devenirea ulterioară europeană, până în zilele noastre. Înclinaţia mea către cunoaşterea trecutului îşi găsea în înţelegerea obârşiilor culturii noastre adevăratele ei pabula laeta (păşuni încântătoare), pe care aveam să le străbat, nu pentru a socoti frecvenţa anumitor vocabule la autorii antici, ci spre a pătrunde în final sensul devenirii noastre europene. Arheologia, antichităţile artistice şi culturale le vizam eu ca teren aplicativ prin cunoaşterea limbilor clasice.

În timpul plimbărilor la Herăstrău, acest peripatism cultural era practicat de „marii cardiaci“: Frenkian, Vianu, Ion Marin Sadoveanu, cărora li se alătura uneori şi Valeriu Papahagi. Exista o zonă de întâlnire. Veneam eu, Sorin Alexandrescu, Sorin Mărculescu, câteodată apărea şi Matei Călinescu. Pe răstimpul a două‑trei veri şi toamne la rând s‑au desfăşurat aceste plimbări care au însemnat foarte mult pentru formarea participanţilor tineri.

Pot spune că acolo şi atunci a fost adevărata mea universitate al cărei audient am fost deseori singur, în mijlocul naturii, ascultând discuţiile înalt‑cuprinzătoare ale unor personalităţi de excepţie şi de veritabilă talie europeană interbelică. Aceea e universitatea pe care o iubesc şi o venerez şi acelor oameni, lui Frenkian şi Vianu, pe care îi frecventam şi la cursuri, le‑am închinat cel mai pur amor intelectualis, disciplina şi idealul meu pe care ei le‑au întregit şi ale căror modele umane au fost.

Cert este că dascălii noştri mari au fost şi directori de conştiinţă şi au pledat pentru caracter, în spiritul adagiului rablaisian: „science sans conscience n’est que pure perte de l’âme“.

Frenkian şi Vianu ilustrau perfecta îmbinare a spiritului cu carcasa lui carnală. La ei omul nu putea fi despărţit de nûs‑ul creator. Erau integral ordonatori ai cosmosului culturii.

Am avut din fericire parte, în plină perioadă a deconstrucţiei unei lumi şi a unui neam, de echilibrul moral al acelor dascăli ce şi‑au atins cu adevărat menirea. Nu au fost pildă de laşitate, ci de curaj al răbdării (vorbesc aici şi de dascălii din liceu). În faţa tăvălugului istoriei, cine se ridică în mână cu sabia, piere. Grija lor a fost să nu pierim, căci însemnatei discontinuităţi pricinuite de decimarea războiului şi de cea a închisorilor şi lagărelor s‑ar fi adăugat una absolut gratuită, ultimul rând al ariergardei.

Într‑adevăr, generaţia mea este ultimul rând al acestei ariergarde. Nu ştiu ce va urma, dar orice va urma, acea lume va fi altfel şi în bine şi în rău.

Dascălii noştri ne‑au inculcat ideea europeană şi universală. Frenkian, Vianu, Papahagi şi atâţia alţii, direct sau indirect, ne transmiteau mentalitatea lor universalistă, cea care era în fond a Imperiului roman şi pe care au preluat‑o de la împăraţi urmaşii lor de pe malul Vatican al Tibrului! Şi ne‑au mai lăsat ceva moştenire: absenţa setei de glorie, lipsa desăvârşită a elanului de a săpa cu unghiile sub porţile de bronz ale eternităţii. Şi câte triste exemple aveam a vedea!

În ce mă priveşte, provizoratul situaţiei create de Vianu s‑a dovedit, ca de altminteri majoritatea adversităţilor vieţii ulterioare, în ultimă instanţă benefic, căci într‑o lume în care istoria nu mai exista, eu am putut avea o viaţă plină de întâmplări şi chiar dacă liberul arbitru nu funcţiona, măcar, supus intemperiilor, aveam iluzia că nava mea „fluctuat nec mergitur“. (Este semnificativ faptul că numai în spaţiul latinităţii mioritice „a merge“ provine din latinescul „a se scufunda“!). Din aceste „scufundări“ pe care le‑aş considera iniţiatice (des descentes en Enfer) au ieşit prezentele amintiri, adevărata mea personalitate,

gustul eternităţii, libertatea spirituală finală pe care am căpătat‑o. Căci pentru cel ce „a passé trois fois en nageant l’Achéron“ pe buze i se aşterne zâmbetul lui Buddha, sau mai pe evropeneşte spus, cum zice Pindar, zâmbetul celui ce este înţelept fiindcă prin natura sa ştie multe (pollà eidòs fyâ). Căci în ultimă instanţă scufundările mele nu au fost decât fals mioritice. Am încercat să plutesc raţional ca strămoşii mei partenonici şi sper că nu am dat mult greş! Adică am supravieţuit într‑o civilizaţie care nu mai e de mult a ruşinii, ci a vinei!

Cu siguranţă că lor le datorez acel pragmatism istoric şi acea percepere a eternului uman care ne făcea pentru o vreme contemporani peste milenii cu lumea greacă şi romană.

Istoria unui dezastru aproape că nu se poate scrie, după cum nu se poate da o definiţie negativă. E posibilă schiţarea unei morfologii a lui, ceea ce autorul acestor rânduri a reuşit să întocmească între anii 1992‑1994 sub titlul Morfologia dezastrului (apărută în 2005, n.red.)

Morfologia dezastrului ca şi Gustul eternităţii vor rămâne cărţi inteligibile poate în viitor. Unor oameni care trăiesc în mizerie nu le poţi oferi spre lectură analiza propriei lor mizerii de care de cele mai multe ori nici nu‑şi dau seama. Atare lucrări şi poate încă multe altele de genul lor vor constitui adevărate „arheologii“ tucidideene asupra unei Urgeschichte pierdute în noaptea uitării, căci pentru a putea supravieţui omul doreşte să uite cât mai repede durerea. De aceea generaţiile tinere nu învaţă nimic din „lecţiile istoriei“ repetate de belferi erijaţi în profeţi al căror rol de furi ai Revoluţiei a constat şi în acela de grădinari ai amneziei, cultivând the stupid people şi eliminând din viaţa şi de la conducerea acestei ţări pe cei ce ar fi sufocat atare buruiană.

Viitorul ne este cât se poate de limpede: vom juca farsa democraţiei „bonne pour l’orient“ în care democraţii europeni nu vor crede niciodată, dar o vor accepta ca răsplată a despărţirii lente de imprevizibila Rusie, greu de controlat, redevenind cordonul sanitar al acesteia, adică reversul cortinei de fier. Aici, la porţile Orientului, acesta ne‑a fost şi ne va rămâne destinul geopolitic, într‑un moment în care populaţia de care vorbeam nu poate arăta Europei drept faţă a sa decât furul rusului, iar dintre rândurile ei buimace, nici o personalitate emblematică şi harismatică!

Nici măcar „memorii“ nu pot fi numite cele scrise aici, ci un fel de pantalonadă jucată de cabotini, cărora furându‑li‑se textul piesei nu le‑a mai rămas decât să‑şi improvizeze viaţa şi să facă din mizerabilul amănunt cotidian adevărata lor epopee (Ţiganiada) şi adevărata lor istorie (Ciocoii vechi şi noi).

Pentru astfel de realitate gustul eternităţii rămâne visul intangibil al purităţii, visul care nu poate fi visat decât murind şi aceasta doar de cei ce au intenţionat măcar a fi sfinţi. Trăind în lumea încâinoşită a comunismului, murdărit cu voie sau fără voie de sus şi până jos, ca printr‑o minune ce e posibilă numai când dezastrul şi dezgustul trec drept normalitate, îţi vei fi păstrat oare o fărâmă din firescul firii ce ni s‑a dat? Sau gustul eternităţii pe care îl vom avea va fi tocmai cel al vieţii pe care am dus-o, constituindu‑ne karma ce ne‑ar reîntoarce în reptile într‑o viitoare, refăcută peste o glaciaţiune şi peste mii de ani, eră a brontozaurilor?

Prin chiar dezastrul epocii trăite, o clipă în existenţa geologică a planetei, despre ea nu se poate scrie nimic ce ar avea îndreptăţirea să se numească istorie sau literatură memorialistică. Toate aceste tentative, în veacul nostru cel al apocalipsei cum figuris, vor putea fi strânse sub numele de patologie istorică fiindcă în existenţa umanităţii (plină de crime, de genocide, de erezii, de suferinţe de tot felul) în decursul deceniilor acestui secol s‑a încercat şi s‑a reuşit distrugerea fiinţei, echivalarea oamenilor cu muştele, cu viermii, cu viruşii, bipezii fiind aduşi să‑şi piardă demnitatea demnităţii constitutive cu care au fost înzestraţi de natură, lipsiţi în cele din urmă de instinctul autoapărării şi de conştiinţa dreptului la viaţă!

Cu timpul am învăţat din proprie experienţă că durata lungă în istorie este cea a mentalităţilor şi nu aceea a evenimentelor (aceasta este dominanta asiatică a istoriei, atât de diferită de concepţia greacă a lui ce e nou nu numai ca întâmplare, ci ca mentalitate; o minte care nu se mişcă repede trasează fără să vrea în final o cortină de fier între trăire şi vieţuire!).

Exodul spre eternitate şi cel spre vest de edenul comunist au lipsit acest portaltoi excepţional care a fost încă de la Traian, poporul român, de factorul etnic alogen creator de cultură şi civilizaţie europeană! După ce dispăruse civilizaţia ca relaţie dintre indivizi, dispărea masiv elita indivizilor ca atare.

Atare fenomen a demonstrat totodată europenismul românilor prin chiar vârful acelui val. După ’89 o altă creastă de val a trecut spre Occident şi faptul se va perpetua atâta vreme cât în ţară va dăinui pseudomorfoza democratică actuală, ostilă şi distrugătoare a elitelor, a adevăratelor valori.

Nu mi se pare de prisos constatarea că expresia unui segment social e elocventă doar în genere pentru o societate, nu şi în detaliul specific. De aceea recunosc prezentei scrieri neputinţa de a fi cuprinzătoare şi edificatoare aşa cum aş fi dorit‑o dacă toţi oamenii ar fi fost la fel chiar sub comunism. Prin forţa lucrurilor, fiecare din noi suntem prizonierii involuntari ai mentalităţilor propriului mediu şi astfel de consemnări nu pot fi „multilateral dezvoltate“. Nici dacă autorul lor ar fi vreun romantic Peer Gynt.

Aveam tot mai mult şi în chip tot mai cert presentimentul că graţie operei mele voi ajunge să văd Occidentul, să văd muzeele ale căror exponate le ştiam pe dinafară din cărţi, în fine să mă împlinesc prin cunoaşterea imediată a cosmosului artei şi culturii. Zeii mi‑au răsplătit faptul că le închinasem pasiunea şi munca întregii mele vieţi. În ultimii ani dinaintea prăbuşirii vechiului regim (1986‑1989) m‑am cufundat de mai multe ori şi pentru răstimpuri mari în apele binefăcătoare ale culturii şi mentalităţii occidentale. info

În Occident aş fi devenit, dacă plecam foarte tânăr, adică în epoca exodului din „Eden“, cel mult un funcţionar poliglot şi nimic mai mult! Am ales drumul ocolit al răbdării şi riscului care m‑a dus în punctul şi situaţia ce mi‑o doream, mizând pe eternitate şi asumându‑mi riscurile „posteriorităţii“ lucrurilor omeneşti dintre care unele sunt ef hemín, iar altele kè ouk ef hemín (expresie stoică: „în puterea noastră... şi nu în puterea noastră“).

Zeilor trebuie să le mulţumesc pentru toate acestea şi acelor oameni dragi dispăruţi prematur, care mi‑au înlesnit primii paşi, dar de sprijinul cărora am fost din păcate prea repede lipsit.

Clipelor frumoase care totuşi au existat, puţine şi strivite de mulţimea necazurilor, nu le‑am putut spune niciodată immo pectore cuvintele lamartiniene la care măcar tinereţea nesocotitoare de griji mi‑ar fi putut da dreptul:

«Ô, temps suspends ton vol et vous, heures propices,

Suspendez votre cours.

Laissez nous savourer les rapides délices

Des plus beaux de nos jours!»”.

gust-et-2

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2

cronici-250x500