Gustul eternității II

ARGUMENT

La un an, după plecarea lui Mihai, am simţit nevoia să trăiesc din nou prin el, să vorbesc despre el. În apropierea casei se află Liceul „Andrei Şaguna”. Cu emoţie am intrat în cancelarie, am găsit profesoara de istorie şi am pus la cale un concurs între trei grupe de elevi din clasa a X-a, pe teme cunoscute de la clasă, din Civilizaţia elenistică. Aşa am aflat că nu poţi găsi volumul prea uşor şi mi-am dat seama de necesitatea retipăririi lui. L-am editat, în anul 2000, la Editura Orientul Latin, Braşov. Începusem să trăiesc din nou. Mihai predase, Editurii Meridiane, manuscrisul Arta romană în România, în toamna anului 1997, urmând să pregătească ilustraţia în primăvara lui 1998. Dar, pe 31 martie 1998, Mihai a plecat, în mod neaşteptat. Abia în toamna anului 1998 am fost în stare să ating manuscrisul aflat pe un raft al bibliotecii, aşa cum îl lăsase. Iniţial l-am citit. Totul îmi era cunoscut. În discuţiile noastre zilnice, pe lângă lucrurile obişnuite, Mihai avea obiceiul (şi acest lucru de 20 de ani), să-şi rostească ideile, gândurile, tocmai pentru a şi le limpezi, ordona, ca apoi să le aştearnă pe hârtie, fără corecturi, de parcă „zeii mi le-ar fi dictat” (cum însuşi spunea, cu o uşoară mirare în glas).

Deci manuscrisul nu avea ilustraţie. Am luat din nou textul, citind cu notele în paralel şi am întocmit o listă de ilustraţii. Au fost depistate volumele, care conţineau ilustraţiile, din depozitele Bibliotecii Academiei Române şi date spre a fi fotografiate. Am completat aceste ilustraţii cu fotografii găsite, în plicuri şi în cutiile cu fişe şi fotografii, în biblioteca de la Braşov. Şi aşa a apărut în primăvara lui 2000, o carte despre care Mihai spunea că se scrie, o dată, la o sută de ani.

Un alt manuscris terminat era Antichitate şi modernitate. O Editură din Bucureştiinfo, din lipsă de fonduri, nu-l publicase. Era făcută tehnoredactarea, coperta şi ea. L-am citit pe îndelete, l-am predat Editurii Orientul Latin, am dus la bun sfârşit toate operaţiunile de redactare. A apărut în 2000.

Editura Humanitas mi-a solicitat acordul pentru ediţia a III-a, în 2001, apoi pentru ediţia a IV-a, în 2005, din Marguerite Yourcenar, Memoriile lui Hadrian.

Morfologia dezastrului, manuscris (de sertar) terminat, în aşteptare. Cu puţin curaj m-am învrednicit, într-o zi oarecare, să mă apuc de el. Pentru copertă, câteva luni, mi-am imaginat tot felul de variante; într-o dimineaţă m-am trezit şi ştiam exact cum va fi. Am lucrat cu designerul la calculator, specificând exact locul fiecărui titlu, apoi culorile. Această carte, care pentru Mihai a însemnat foarte mult, şi despre care spunea „Morfologia dezastrului şi Gustul eternităţii, vor rămâne cărţi inteligibile poate în viitor”, a apărut la Editura Orientul Latin, în anul 2005.

Şi iată în faţa mea, tot ce poate fi mai greu, Gustul eternităţii, Memoriile. Să citesc de nenumărate ori, în corectură, viaţa lui Mihai. Cumplit, până când îngrozitorul poate deveni frumos necesar. Ilustraţia pentru volumul I, 12 foto, volumul II, 12 foto (alb-negru).

Am socotit necesar să adaug din fotografiile existente, în casă, în plicuri, pentru completarea informaţiei. Dar totul se terminase, înainte de a începe, pentru mine.

Ne-am căsătorit în mai 1976 – volumul II se termină, 1975. Pentru a crea o continuitate am inclus fotografii din călătoriile făcute împreună în anii 1996-1997, şi apoi din călătoriile mele. Mihai replica, atunci când îl rugam să-l fotografiez: „unde eşti tu ştiu că am fost şi eu”. Deci am început să călătoresc, mai întâi în locuri unde Mihai fusese singur, apoi oriunde ştiam că îl voi găsi, unde altundeva decât în leagănul de început.

„Am înţeles că nici o paideie nu poate fi completă fără cunoaşterea însăşi a paideiei de început a civilizaţiei mediteraneene, genetic legată de toată devenirea ulterioară europeană, până în zilele noastre”.

La începutul anilor ’70 eram un biet redactor neştiutor în formare, acumulând informaţii fără o perspectivă a universului cunoaşterii.

La Centrala Editurilor, Serviciul de Documentare, unde eram documentarist, exista o situaţie în formă de liste, pe ţări, în ordine alfabetică şi cronologică, a traducerilor de autori români în alte ţări. Cât timp am rămas la Documentare am completat aceste situaţii la zi, cu titlurile ce apăreau la edituri. Fiind transferată la Editura Enciclopedică şi mai învăţând câte ceva, am început, în timpul liber, să completez listele de titluri şi autori luând informaţia de la 1944 la zi. Am consultat fişierele Bibliotecii Academiei Române, la toţi autorii. Acumulând experienţă, am extins aria investigaţiilor deplasându-mă la autori acasă, o sursă importantă, apoi la Uniunea Scriitorilor, la Ambasade. Pe parcurs mi-am dat seama, că nu este suficient să se specifice doar titlul lucrării, ci trebuia descris şi conţinutul, dându-se titlurile operelor incluse în volum (poezie, proză), am dat titlurile în limba respectivă şi în traducere românească. Pentru limbile pe care nu le stăpâneam, am consultat colegi de la Biblioteca Academiei Române, din edituri, personal din ambasade. Iniţial la serviciul de Documentare am colaborat cu colega mea Constanţa Protopopescu. Apoi, înainte de apariţia lucrării, am inclus-o la autori pe Elvira Popescu, şefa Serviciului de Popularizare din Centrala Editurilor şi Difuzării Cărţii.

O problemă a fost titlul lucrării. Era o bibliografie, dar trebuia specificat ce anume conţinea. După o serie de variante s-a ajuns la Cartea românească în lume, apărută, în 1975, la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Pentru mine un lucru nesperat – după ce 24 de ani nu pomenisem acest cuvânt interzis. Cartea românească - Sintagmă, legată de tatăl meu Dragomir Nedelcovici, însemna un univers, închis pentru o vreme, care mă readucea în sfera de valori în care copilărisem. Bucuria şi curiozitatea cu care intram în librăria „Cartea Românească”, mirosul specific de carte, rafturile încărcate până în tavan cu cărţi necunoscute, vitrina uneia dintre tejghele, toată numai sticlă, cu stilouri elegante Pelikan şi Mont Blanc; în totalitate librăria era pentru mine o sferă magică, nu-mi simţea vârsta, eram „fiinţa” care sunt şi acum, pot oricând să mă întorc acolo, „să văd” cu ochii minţii toate avatarurile vieţii.

Dedicaţia de pe volum, în momentul în care l-am înmânat părinţilor mei, i-a mântuit de toată tristeţea şi amărăciunea îndurate o viaţă.

Trăind ani întregi, cu bunăcuviinţă, cum au învăţat din bătrâni, fără vreo speranţă, îndurând lipsuri fără să crâcnească, de înaltă ţinută morală, în casa bunicii, „oameni sfinţi”, cum spune Mihai în carte, părinţii mei Elena (1910-1995) şi Dragomir Nedelcovici (1903-1990), pot să-şi găsească binemeritata odihnă. Ce m-aş fi făcut în toţi aceşti ani, fără moştenirea lăsată de părinţii mei, de Mihai, minunata lume a literelor, a cărţilor, visul întruchipat la rândul său tot în cărţi. Ce satisfacţie îţi dă o pagină scrisă; din această satisfacţie infimă şi deplină s-a hrănit Mihai, în cei 13 ani de cumpănă, cât a stat acasă şi şi-a scris cărţile (1977-1990).

Mihai m-a îndrumat să călătoresc pentru a cunoaşte. Aşa am început seria împrumuturilor la C.A.R. şi a excursiilor prin O.N.T. Budapesta în primăvară. Kiev (într-un octombrie auriu pădurile de pe malul Niprului, Lavra Pecerska). Leningrad, Riga, Iurmala, Moscova. Berlin, Dresda, Potsdam, apoi Praga; după vizita Papei, în 1983, în Polonia: Varşovia, Cracovia, Gdansk, cu Mihai.

În 1996-97 călătoriile cu Mihai în Spania, Benelux, Anglia şi Scandinavia. Îndrumată şi temeinic documentată, după călătoriile lui Mihai în vest, am ajuns biruitoare la Salonic şi Atena; în anul următor, ca o pisică aruncată în mare, am văzut Constantinopole, Atena, Egina, Peloponesul, din goana trenului, chiar şi Canalul Corint, în câteva fracţiuni de minut, Olimpia, am traversat noaptea Marea Adriatică ajungând dimineaţa la Brindisi apoi cu trenul – făcând escale la Firenze, Roma, Padova, Veneţia, Viena, Schőnbrunn, am ajuns la Budapesta, care mi-era cunoscută, cu o cursă rapidă la Bucureşti, cu o maşină (coincidenţă) condusă de un pilot - în Drumul Taberei - urcând scările în fugă, cu valizele după mine, sunam triumfătoare la uşa apartamentului unde Mihai mă aştepta. Pentru aşa ceva nici un efort nu era prea mare - să-i povesteşti toate minunăţiile văzute - şi el cu ochii scânteind să confirme. Relatând ce văzusem în sălile Muzeului Naţional de Arheologie, din Atena, la un moment dat pe când povesteam despre sălile de la parter, Mihai îmi reproşează: „Nu ai văzut măştile de aur de la Micene”. Îi răspund cu lux de amănunte să-l conving, că le-am văzut, şi i le descriu aşa cum le-am văzut în vitrina din mijlocul sălii. Şi acum le am în faţa ochilor. Eram în Paradis. Pierdut - pentru că în toate călătoriile ulterioare deşi mă străduiam să-i impun fiecărei zile un program de înaltă cunoaştere, totul nu era dublat de fericirea comunicării şi înţelegerii.

Am rămas să trăiesc văzând minunile lumii, seara să mi le recapitulez, dimineaţa să mi le programez - după ani de acumulare - să mă minunez înlănţuindu-le, comparându-le şi spunând celor din jur: dacă ar fi Mihai să vadă câte am învăţat!

Până acum eram pretenţioasă cu cei din jur, Mihai spunea în 1998 „eşti foarte pretenţioasă” - acum sunt pretenţioasă cu mine însămi - cer tot ce se poate.

În amintirea Italiei văzute şi cucerite în fuga trenului în primăvara lui 1989, am reluat cunoaşterea, din fuga autocarului (2002), vizitând uneori oraşul şi ziua. Verona, Veneţia, Pisa, Siena, Roma, Pompei, Napoli, Capri, Assisi, Republica San Marino, Ravenna, Rimini, Padova, Milano, Torino, San Remo, Monte Carlo, Florenţa, Roma.

În 2002 plină de curaj am cucerit Parisul, ascultând la Sainte-Chapelle, Vivaldi – Anotimpurile, ajungând şi la Giverny - Claude Monet. Şi apoi chiar Mont Saint Michele - m-a impresionat, depăşind cu mult imaginile documentarului, care mi-a deschis ochii, stârnindu-mi curiozitatea.

La sfârşit de septembrie - octombrie 2003, traversând ţări şi mări, am ajuns să văd Costiera Amalfitana: Napoli, Ischia, Capri, Positano, Amalfi, Ravello, Firenze, Fiesole, Roma.

O provocare de care nu am fost conştientă de la început, dându-mi seama la capătul călătoriei de dificultatea fizică, energetică, mentală, a fost „cele două Veneţii” - N-S: Amsterdam, Haga, Anvers, Bruxelles, Verona, Padova, Veneţia; fiind în cunoştinţă de cauză nu am făcut un simplu tur de oraş, ci, cu ghidul în mână, am văzut marile monumente.

Mai înainte văzusem Creta - oraşele veneţiene - cum sunt numite Chaniŕ şi Rèthymno; Iraklion - Cnossos - cu incursiuni în sud, Matala. Cât pe ce să nu ajung la Santorini - crezând că se pleacă cu vaporul de la Agios Nikolaos - şi deşi nu-mi propusesem să înnoptez la Santorini, nefiind cursă de întoarcere la Iraklion, am rămas şi a doua zi. Atunci îţi spui, o să revin, dar totul este destul de greu, realizezi după ce febra trece şi rămân sclipirile mentale.

Vă veţi întreba: De unde banii? Bunicul a fost cioban, a murit când mama mea avea 3 ani. Bunica (Paraschiva Lupan, n. Voina), o femeie vajnică, şi-a ţinut copiii în şcoli, a păstrat pământul, plătind ipotecile. Casa bunicii am donat-o Fundaţiei „Prima Şcoală Românească”, ca să rămână aşa cum este de mai bine de 200 de ani, cu poarta veche de lemn. Va fi „Muzeul Şcheilor”.

Sigur că există şi momente super dificile care încearcă să te oprească. Aşa am păţit în primăvara lui 2005, dar cu toate neajunsurile, mi-am adunat forţele şi am reuşit să lucrez în tipografie la Morfologia dezastrului, iar apoi, după apariţie, ca premiu - Sicilia - Palermo, Messina, Taormina, Catania, Siracuza (Ortigia), Agrigento - La Valle dei Templi - Concordia - care iată apare pe coperta a IV-a a primului volum din Gustul eternităţii; pe această copertă se întâlneşte cunoaşterea acumulată de mine şi cunoaşterea la care aspira Mihai (în adolescenţă).

Viorica Gramatopol

gust-et-2

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2

cronici-250x500