Gustul eternității I

Cronici Gustul eternității

CHESTIUNE DE GUST

Cosmin Ciotloş

Intitulate destul de neatractiv, în ciuda numeroaselor precauţii şi argumente, Gustul eternităţii (Editura Transilvania Expres, 2006), memoriile lui Mihai Gramatopol reprezintă cu mult mai mult decât o lectură interesantă. Fireşte, genul e la modă, perioada suficient de tulbure ca să declanşeze curiozităţi, aerul tare al personajelor şi al autorului - pe deplin convingător. Măştile unor G. Călinescu, Tudor Vianu, Şerban Cioculescu, Iorgu Iordan, Miron Nicolescu, Iorga, Moisil etc. capătă câteva rictusuri bizare, nu neapărat blamabile, dar măcar neaşteptate. Mai presus de acestea, însă, există insinuat în cele două volume un adevărat spectacol al gustului - în sensuri oricât de largi - greu de regăsit altundeva într-o regie similară.

Să vedem, întâi, cine este arbitru al eleganţei şi al etichetelor. În numai câteva linii, Mihai Gramatopol (1937-1998) a fost un redutabil specialist în istoria şi în cultura antichităţii greco-latine, abordată acribic: literatură, numismatică, epigrafie, gliptică, sticlărie, podoabe, toreutică. Plus: doctor în ştiinţe istorice, şef de secţie la Muzeul de Arheologie din Constanţa, cercetător la Institutul de Istoria Artei, apoi la Direcţia Patrimoniului Naţional Cultural. Un istoric aducând cu el rafinatul parfum al arheologiei şi strălucirea filologiei clasice. Fie şi numai prin aceste date sumare, am spus îndeajuns de mult încât să înţelegem cum de, maliţios şi nedelicat uneori, discursul lui Mihai Gramatopol evită una câte una capcanele pamfletului. La fel cum se fereşte de riscurile - de gen, am putea spune - ale megalomaniei. Să scrii despre relaţiile fluctuante şi nu întotdeauna oneste dintre reprezentanţii elitelor intelectuale fără a da impresia de mărunte poltronerii sau de colportaj este, în definitiv, o reuşită de stil. În text şi mai ales dincolo de el. Să te separi - profesional şi uman - de nonvalori, nefiind cu nici un chip umoral, se prezintă drept o formă de educaţie superioară a gustului. Abundenta anecdotică a lui Gramatopol e, sub lupă, una primară: expunerea ei ţine integral de un soi de necesitate. Putem avea rezerve - mari - faţă de prea frecventele jocuri de cuvinte ori faţă de unele disimulări prin porecle ilare, însă ar fi cam peste mână să punem la îndoială credibilitatea memorialistului. Cum asta? Probabil pentru că verdictele etice se amână sine die, deşi nu sunt deloc greu de intuit. O judecată terminându-se cu o poveste e, în practică, inatacabilă. Suetonius e primul exemplu care ne vine în minte. Scena înmormântării lui Iorgu Iordan, bunăoară, dominată de aleatoriul momentului, spune mai multe decât orice eventual rechizitoriu. „La Belu, Graur ţinea discursul funebru la marginea gropii, încheindu-l inspirat: «Noi aşteptam să împlineşti vârsta de o sută de ani, dar tu ne-ai făcut figura!» Privirile tuturor s-au îndreptat la acest ultim cuvânt către foarte vizibila placă de tablă pe care era scris Fig. 59, figura locului de veci.” Oribile sunt comploturile politice joase contra lui Vianu, taxate de Gramatopol la fel de calculat şi de ferm. Sau decizia unui oarecare Constantin Balmuş, director al Institutului de Arheologie, de a incendia Arhiva Universităţii. Abjecţiile aruncate de Pippidi lui Daicoviciu, citate întocmai, consternează pe oricine. Maşinaţiunile de colecţionari ale cuplului Eugen Jebeleanu & Vladimir Colin, fără a fi imprevizibile, rămân în mod esenţial triste. Aşa cum amuzante par acum congresele de tracologie organizate de Iosif Constantin Drăgan. În sfârşit, o figură împărţită între gafele ştiinţifice şi versatilitate face Răzvan Theodorescu şi, o dată cu el, nume importante ale istoriografiei (şi nu doar) ultimelor şase decenii.

Şi totuşi, nu în galeria întinsă a acestor deconspirări stă farmecul celor două volume ale Gustului eternităţii. Motivul real e mai simplu decât am crede-o: misterul care condiţionează poveştile arheologice. De la Champolion la Heinrich Schliemann sau la cinematograficul Indiana Jones, siturile neexplorate, datările şi determinările intuitive, decriptarea din fragmente a unor texte vechi au căpătat un statut privilegiat în imaginarul colectiv. Ele sunt, am zice, captivante prin excelenţă. În mai mare măsură decât istoria ca atare, aceste istorii conexe au o garanţie care nu ţine seama de vreun termen. De aceea percep aici mai curând un „gust al istoriei” decât unul al atât de difuzei „eternităţi”. Mai uşor de validat, mai aproape de sensibilitatea lui Mihai Gramatopol şi - s-o recunoaştem - mai adecvat stilistic, trecutul face legea şi se retrage exact când trebuie. O opţiune care lasă loc şi firescului, şi relativizării, şi - în primul rând - zâmbetului distant.

E de ajuns, pentru asta, să recitim pasajele conţinând o anume dispoziţie vizionară, un profetism alunecos. (Din fericire, nu multe.) Retorice, demonstrative, prea categorice. Oricât de lucide ar fi în ordine formală, faptul că nici o naraţiune nu le susţine din urmă e un semn de astenie. În schimb acolo unde trecutul intră în joc pot rezulta, la limită, subtile bucăţi de proză. Amintesc doar capitolul final (Un epigrafist pofticios) al primului volum. Invitându-l la masă pe gravul D.M. Pippidi şi gătind o excelentă supă de gâscă, Gramatopol face imprudenţa de a adăuga un condiment straniu. Peste aşteptări de straniu: un fragment de marmură prin care unui locuitor al insulei Paros i se conferea cetăţenia. De mărimea unei palme şi folosit pe post de capac, decretul ajunge la fundul fierturii. Bucatele ies nemaipomenite, iar edictul, impregnat de arome culinare. „Pippidi, care n-avea fler istoric, nu putea bănui că o inscripţie nu numai că se citeşte, ci se şi adulmecă. [...] - Domnule profesor, cred că vă veţi putea mândri de azi înainte cu faptul că sunteţi singurul epigrafist care a îngurgitat cu poftă, la propriu, obiectul ştiinţei sale. Nedumerirea ironică şi dispreţuitoare se aşternu pe faţa lui Pippidi, care intuise că de la mine nu se putea aştepta la vreo linguşeală. [...] I-am reamintit că mâncaserăm aceeaşi mâncare şi că după căderea decretului în ea, supa fusese din nou îndelung clocotită.”

Citind, în aceste rânduri, şi altceva decât pitorescul întâmplării, vom da peste o carte cu totul nouă. Pe care, într-adevăr, o putem include în bibliografia anecdotică a epocii, dar al cărei merit vine din lejeritatea cu care afişează chestiunile de gust. Şi - adesea - de bun-gust.

 

LECTURI LA TAVĂ / „GUSTUL ETERNITĂŢII” ?

„RĂZBUNARE” POSTUMĂ

Dan C. Mihăilescu 

Pentru noi, cititorii de rând, numele lui Mihai Gramatopol (1937-1998, neam de greci epiroţi veniţi în Valahia la sfârşitul domniei lui Cuza) va să zică nu atât munca ştiinţifică a doctorului în ştiinţe istorice, specializat în numismatică, epigrafie, arte miniaturale, gliptică, istoria artei antice, şef de secţie la Muzeul de Arheologie din Constanţa (1961-1962), apoi cercetător la Institutul de istoria artei „George Oprescu”, autor al unor volume precum „Moira, mythos, drama”, „Civilizaţia elenistică”, „Arta imperială a epocii lui Traian”, „Antichitate şi modernitate” ş.a.m.d., cât faptul că a tradus în româneşte acel fabulos manual de jubilaţie estetică, fervori senzoriale şi bună resemnare, care este „Memoriile lui Hadrian” de Marguerite Yourcenar.

O viaţă de om retras, familist cu norme etice severe, cu orgoliu legitim şi ultragiat, cu sobrietate, decenţă, profesionalism şi pasiunea călătoriilor (după 1986 conferenţiază în peste 50 de oraşe din Grecia, Anglia, Spania, Suedia, Danemarca, Scoţia, Olanda). Bacalaureat în 1954, absolvent al Limbilor Clasice, Bucureşti, 1959, anii formării intelectual-morale coincid - aparent paradoxal - cu anii stalinismului românesc, însă anii de educaţie peripatetică prin Herăstrău cu Tudor Vianu, Aram Frenkian, Ion Marin Sadoveanu şi Valeriu Papahagi, învăţăcel fiind Gramatopol alături de Sorin Mărculescu,

Sorin Alexandrescu şi Matei Călinescu. „Pot spune că acolo şi atunci a fost adevărata mea universitate, în mijlocul naturii, ascultând discuţiile înalt-cuprinzătoare ale unor personalităţi de veritabilă talie europeană interbelică. Lui Frenkian şi lui Vianu le-am închinat cel mai pur amor intelectualiz, disciplina şi idealul meu.”

„Din fragedă copilărie am primit o educaţie britanică, în vederea proiectatei plecări în Anglia. (...) Vă închipuiţi cât de uriaş a fost impactul cu necruţătorul talaz al comunismului.

De aceea am rămas pentru restul vieţii un inadaptabil impenitent.” Aşa stând lucrurile, cartea poate fi citită deopotrivă ca radiografia unei ratări şi cartografierea unei împliniri prin resemnare. Iar memoriile, cum singur recunoaşte, dac-ar fi fost dulcege, n-ar fi avut nici un haz. Iată de ce, după ce te laşi entuziasmat de scrisorile lui Sorin Mărculescu şi Mihai Sturdza, ori cucerit de scenele şi verdictele afective acordate lui Vianu, Frenkian,

Al. Rosetti, Al. Graur, E. Papu, Maria Tănase, până la H.R. Patapievici, aluneci iute pe toboganul uns cu maliţie şi ironie corozivă. De la „hahalera Carol II, escroc, delapidator, paranoid” până la hoţia de carte a academicianului Emil Condurachi („a furat copios cărţi vechi de la Biblioteca Academiei, mai ales din fondul celor venite de la Şcoala Română din Roma”) şi „abominabila colcăire de viermi intriganţi”, care era Biblioteca Academiei, când i-a venit director Şerban Cioculescu, treceam prin „infantilismul moral” al lui Iorga, „catastrofa de N.I. Barbu”, grobianismul lui Aurel Baranga, oportunismul vanitos al lui Răzvan Theodorescu, „Al. Piru urât ca un triton”, „un Petru Creţia plat, un absolut inacceptabil Florea Fugariu, un abulic şi incert Mihai Nasta”, „răutatea senilă a lui Iorgu Iordan”, „vanitosul calomniator” D.M. Pippidi, pactul securistic al lui Remus Niculescu,

„Gelu Ionescu, nefericit prin vocaţie”, dar şi I.C. Drăgan, Ion Coteanu, E. Jebeleanu, atmosfera de la Institutul de istoria artei, lumea de la Casa Oamenilor de ştiinţă, party-urile de la familia Berindei şi câte altele. Plus idei captivante despre „filoxenia societăţii burgheze româneşti precomuniste” şi excelentul „portaltoi” care este românitatea.

Colţos, pipărat la limbă şi fără cruţare, memorialistul are dreptate: ticăloşia semenilor „te împinge la scris” aproape fără să vrei.

Protipendada şi „proŢopindada“

Cornelia Maria Savu

În 1994, la 57 de ani (n. 14 februarie 1937), Mihai Gramatopol începea să-şi scrie memoriile. Se anunţa deja un viitor, veritabil eveniment editorial. Nu neapărat pentru că gustul cititorilor se orientase în acea perioadă spre memoriale şi jurnale şi pentru că asemenea cărţi, în tiraje considerabile pentru piaţa de tipărituri postdecembristă, erau „devorate“ cu grăbire. Nu pentru că distinsul cărturar fusese sfătuit, incitat, chiar rugat, în cercul de prieteni de la Uniunea Scriitorilor, să devină „memorialist“, cum spunea, cu autoironie, după ce povestise, cu verva-i inepuizabilă, amintiri ce făcuseră deliciul auditoriului. Ci, în primul rând, pentru că „venise vremea unei asemenea cărţi“. Care urma să poarte titlul „Gustul eternităţii“. Gustul acelor prune iernatice, galben-aurii, din livada de la Călimăneşti, un fel de „madlene“ provocând memoria, după ce răsfăţaseră papilele copilului care, într-un moment de inspiraţie, le botezase astfel aroma greu de prins în cuvinte.

Onorată de prietenia lui Mihai Gramatopol, ştiu că titlul pe care, până la urmă, l-a ales pentru memoriile sale, un titlul, foarte potrivit, a făcut obiectul unor îndelungi discuţii cu amicii. Toţi l-au sfătuit să-l păstreze, în ciuda unor posibile, cu totul întâmplătoare, apropieri de titlul memoriilor Margueritei Yourcenar, „Quoi? L’éternité“ („Ce? Eternitatea“), al cărei roman „Memoriile lui Hadrian“ îl tradusese strălucit, carte aflată azi la a patra ediţie în româneşte.

Un prim capitol din „Gustul eternităţii“, publicat, în toamna lui ’94, într-un cotidian central, a fost nu numai „obiectul“ unui mare interes al cititorilor, ci şi al unei reacţii frizând absurdul (să nu spunem mai mult). Redacţia s-a trezit cu şase drepturi la replică, o premieră absolută, stupefiantă, chiar şi pentru jurnalismul românesc în tranziţie! Capitolul cu pricina, „Un epigrafist pofticios“.

Mihai Gramatopol a scris la memoriile sale până cu câteva zile înainte de plecarea, mult prea devreme, dintre noi (31 martie 1998). Din păcate, n-a reuşit să-şi ducă proiectul până la capăt. Apărut, recent, în două volume, la editura braşoveană „Transilvania Expres“, în îngrijirea soţiei, Viorica Gramatopol, „Gustul eternităţii“ oferă o lectură pasionantă. Treizeci şi cinci de ani din viaţa unui cărturar asumându-şi cu îndreptăţire calitatea de martor al „micii lumi vechi“ mutate, brutal, de mersul istoriei, în „marea lume nouă“ (1940-1975). Rapeluri la trecutul familiei paterne, al unui fabulos bunic venit din Grecia în Valahia, şi al celei materne, cu rădăcini sibiene, strălucite comentarii inedite asupra istoriei moderne şi contemporane a românilor şi a României, fragmente de epistolar, un incitant „portret în evantai“ al societăţii autohtone, între protipendadă şi „proţopindadă“. Fără menajamente, dar şi fără ranchiună, cu nerv, cu delicii de limbaj plastic-frust, rafinat amestecat cu aluzii savante. Mare plăcere de a povesti, real talent de prozator şi înzestrare, pe măsură, de pamfletar şi polemist. Cuvântul „cărturar“ alăturat numelui lui Mihai Gramatopol are deplină justificare. Acest om excepţional, învăţăcel al lui Tudor Vianu, Alexandru Rosetti şi Aram Frenkian, s-a ocupat de aproape toate aspectele culturii şi istoriei lumii greco-romane: numismatică, epigrafie, gliptică, sticlărie, podoabe, monede, toreutică, statuete de bronz şi de teracotă, fildeşuri (arte miniaturale), istoria artei antice, filosofice. Licenţiat al Facultăţii de Filologie, secţia Limbi Clasice, a Universităţii din Bucureşti (1959), şi doctor în istorie cu teza „Pietrele gravate din colecţia Cabinetului numismatic al Academiei R.S. România“ (1977), şef de secţie la Muzeul de Arheologie din Constanţa (1961-1962), cercetător la Institutul de Istoria Artei „George Oprescu“ al Academiei Române, profesor doctor docent, membru al Uniunii Scriitorilor din România (din 1980), Conu’ Mihai, cum îi spuneau prietenii, mulţi dintre ei tineri, a fost un om al gustului desăvârşit. Rafinat prin cărţile altora, pus original în paginile propriilor cărţi, sublimat în tălmăcirile sale impecabile – un raft de bibliotecă plin cu titluri de referinţă. Un renascentist care a făcut faţă elegant, ferm şi fără compromisuri, loviturior „proţopindadei“, mediocrilor în continuă agitaţie, cocoţaţilor în ranguri nemeritate, ţoapelor şi „ţopilor“ (cum le spunea apăsat), pe care i-a sancţionat prompt, atât în memorii, cât şi în jurnalistica de după 1989, într-un stil aparte, în care veninul şi hazul erau livrate paginii în doze infinitezimal calculate, fără încrâncenare, dar şi fără cruţare. Unul dintre ultimii reprezentanţi ai protipendadei, celei adevărate, răspunzând seniorial afronturilor, cu surâs ironic în colţul buzelor şi formula magică „grecu’ plăteşte“.

După ce ai sfârşit lectura „Gustului eternităţii“, cu regretul că autorul, cel „cât mai departe de oameni, cât mai aproape de zei!“ (motto-ul celor două volume) n-a apucat să le aducă mult mai în preajma „zilelor noastre“, te încearcă o greu de definit stare de bine, de încredere că totuşi, cândva, grâul se (va) alege de neghină şi aici, la Porţile Orientului.

În adâncimea lor, memoriile lui Mihai Gramatopol au şi acest mesaj.

 

DIN PARADISUL CĂRŢILOR ŞI ŞTIINŢEI

Alexandru George

Hotărât lucru: trăim de mai bine de un deceniu revelaţia literaturii memorialistice. După un început relativ ezitant (în care discreţia celor în cauză va fi jucat un oarecare rol), piaţa literară s-a văzut invadată de jurnale, confesiuni, cărţi de memorii şi memoriale care au marcat un succes publicistic, dar şi de public prea caracteristic pentru a nu trebui să fie remarcat cu toate onorurile. Şi, cum paginile acestea, datorate unor scriitori verificaţi, dar şi unor debutanţi încă nu consacraţi până atunci de muze, privesc în majoritate perioada comunistă, ele şi-au tăiat drum spre cititori pe ruinele literaturii „de curaj”, a dezvăluirilor pe jumătate, îngăduite unor oameni ai regimului, maeştri ai echivocului care-l slujeau de o manieră deviată, botezată, după un timp, esopică. Eu cred că multe glorii ale literaturii comuniste au şi intrat în zona curiozităţilor, ba chiar mai rău: celor de istorie literară, unde vor face obiectul unor vizite peste decenii din partea unor oameni care nu vor şti cum să-şi piardă timpul.

Sfârşitul anului literar 2006 e marcat de un eveniment pe care-l las altor comentatori: eu m-am limitat să contribui la lansarea primului volum, căci, demolator cum mă ştie toată lumea, îmi exercit pornirile destructive mai ales semnalând necunoscuţi, nedreptăţiţi, scriitori care merită un plus de atenţie. E vorba, în speţă, de Viaţa ce ni s-a dat, extraordinarul document memorialistic iscălit de Annie Bentoiu, care înfăţişează mai mult de un deceniu sub comunism, până în epoca de după dezgheţ şi încheierea unui nou ciclu de arestări. O las comentatorilor mai tineri, eu propunând propria-mi lectură unei cărţi ce a fost deja discutată, Gustul eternităţii de Mihai Gramatopol, un scriitor aparţinând lumii savante, o vreme salariat de Academie, dar şi membru al U.S. la secţia de critică şi istorie literară, dar care cred că era cunoscut mai ales ca traducător foarte activ. Cele două volume apărute postum prin strădaniile văduvei sale, urmând a fi întregite de încă două, au tangenţe şi cu lumea literară pe care omul o frecventa; pe cititorul obişnuit cred că dezvăluirile din lumea academică şi universitară îl vor ului de-a dreptul, căci e o lume necunoscută care nu petrecea cu gânduri şi idei în grădina lui Akademos. L-am cunoscut pe tânărul Mihai Gramatopol la începutul carierei, atunci când, proaspăt absolvent de facultate căuta să se angajeze la Biblioteca Academiei prin 1961. Avea sprijinul lui T. Vianu şi lucra deocamdată cu un contract temporar într-o comisie de inventariere. Era, în acel moment, un tânăr foarte vivace, de o inteligenţă reală, dar pusă în valoare cu aere de aroganţă, ceea ce-i îndepărta simpatia colegilor, evident mai vârstnici, dar numai din cartea sa mi-am dat seama cât de adânci au fost conflictele lui cu nişte oameni pe care, pe drept sau pe nedrept, îi dispreţuia, motiv pentru care va fi silit după puţini ani să părăsească instituţia. [N. red. 6 ani]

... Cred că primul conflict l-a avut chiar cu mine, un mic incident datorită purtării sale insolente faţă de un coleg cu care lucra la aceeaşi operaţie de inventariere; eu nu eram „şeful” lor, dar în calitatea mea de angajat şi de ins mai vârstnic l-am mustrat fără violenţă, dar justificat. Cel jignit nu era un fitecine, ci un absolvent de facultate, fiu al unui reputat pictor şi având ca bunic pe un academician, cu un frate care avusese pe vremuri aceeaşi calitate; era în plus căsătorit cu fiica unei doamne Cehan-Racoviţă, un nume sonor în boierimea românească, pentru care noul nostru coleg avea mai mult decât o slăbiciune. Incidentul acela n-a avut nicio urmare; nu pot spune că ne-am simpatizat, dar eu l-am considerat pe tânărul Gramatopol cu totul altceva decât similar al obişnuiţilor intelectuali „ridicaţi” pe atunci şi promovaţi cu tot dinadinsul de regimul comunist. Între mine şi el s-au stabilit nişte relaţii de complicitate mai mult decât de simpatie, care au durat până la dispariţia lui, aşa cum mi-au fost dat să trăiesc în lumea literară cu Al. Ivasiuc. Colegialitatea de câţiva ani la Bibliotecă ne-a apropiat, aşa că pot controla afirmaţiile făcute despre unul sau altul dintre „colegii” noştri, dar din sfera înaltei intelectualităţi cu care am avut contacte - el, uneori mult mai frecvente şi mai profunde.

Stâlpul lui de susţinere a fost Vianu, al cărui student strălucit fusese, deşi nu urmase specialitatea acestuia; profesorul devenit director al marii biblioteci l-a impus chiar cu forţa pe Gramatopol la Cabinetul numismatic, unde şef era Octavian Iliescu, un om foarte capabil, pe care memorialistul nu-l numeşte decât „avocatul”, sugerând că n-avea altă calitate. Urmase Facultatea de Drept, dar se formase ca numismat sub conducerea lui Gr. Moisil, după ce îl mai apucase pe aproape centenarul Mihail Şuţu, se bucura de o onorabilă reputaţie ştiinţifică, iscălise o sumedenie de comunicări, avea participări internaţionale, prefeţe la cărţi de ştiinţă de înalt nivel. În plus, împărţea o uriaşă răspundere, cabinetul posedând şi o fabuloasă colecţie filatelică, avea sub supraveghere un nepreţuit tezaur. Cinstea lui nu am auzit să-i fi fost contestată, cu această unică excepţie a unui glas postum. Era considerat unul dintre cei mai echilibraţi şi mai de nădejde funcţionari pe care i-am întâlnit acolo.

Or, trebuie precizat că astfel de oameni sunt mai de folos într-o bibliotecă care trebuie să fie în primul rând o arhivă, un depozit în ordine şi siguranţă, abia mai apoi un centru de savanţi care să valorifice materialul, eventual să-1 exploateze cu folos propriu. Instituţia, în care m-am aflat coleg cu Gramatopol, şi-a îndeplinit mult mai bine primul rol, spre fericirea urmaşilor, dar era grav deficitar cu privire la punerea în valoare prin cataloage, bibliografii, expoziţii, comunicări şi schimburi - aici intervenind şi catastrofa războiului şi mai apoi a blocării comuniste, când până şi o chitanţă era considerată un secret de stat. Cei aflaţi acolo nu trebuiau să fie neapărat nişte genii ca M. Eminescu, Perpessicius sau G. Călinescu, nici măcar ca T. Ţopa, Costache Olăreanu sau Alexandru George, ci inşi ca I. Bianu, N. Cartojan, Al. Elian, savanţi ataşaţi de documente şi de piese muzeistice, un V. Pârvan luându-şi repede dintre ei zborul.

Nu am calitatea să spun în ce categorie intra Gramatopol, dar sigur era o apariţie mai specială, care a trezit numeroase antipatii şi a avut fricţiuni cu te miri cine. Un conflict de-a dreptul acerb l-a avut cu Remus Niculescu, dar nu în cadrul Bibliotecii, ci al Institutului de Istoria Artei, unde acesta trecuse pe un post şi mai important şi cu care omul meu se va război până la moarte. Mă opresc asupra lui pentru că acest savant reprezintă un caz care poate părea profanului la limita patologiei, dar pe care, cu timpul, l-am întâlnit în mediile ştiinţifice: este vorba de tipul cumulativ, compulsativ, dar steril, omul incapabil să facă ceva dintr-un depozit de cunoştinţe - dar nu unele dezordonate, ci urmărite şi sistematizate strict şi care nu numai că se îngroapă în ele, dar se luptă să nu-i pătrundă în propriu-i ţarc niciun om, necum un rival periculos.

Pe acest Remus Niculescu l-am cunoscut puţin şi eu; l-am întrezărit încă de la Liceul „Mihai Viteazul”, unde el era cu trei serii înaintea mea şi unde a urmat câteva clase şi Gramatopol, în urma mea. Remus Niculescu a dispărut în penultimul an, sfârşind liceul la Câmpulung, de unde era o parte din familia sa. A fost student la Litere cu specialitatea italiană (dacă nu mă înşel) şi se afirma încă de atunci ca un fanatic călinescian, împreună cu prietenul său Th. Enescu. Înainte de a-şi încheia studiile, a ajuns funcţionar la Biblioteca Academiei, unde proaspăt venitul director comunist, impetuosul şi nu o dată aiuristicul Mircea Maliţa l-a făcut şeful Cabinetului de Stampe. Încă de atunci se vorbea de el ca un mare savant, dar un om profund dezagreabil, arogant şi brutal cu solicitatorii, căci a fost ani de zile marele expert în comisia de achiziţii a Bibliotecii.

Cum pe vremea aceea, de mare „elan”, bugetul Academiei era considerabil, el a comandat sute de cărţi de istoria artei, de albume, monografii foarte scumpe, care aveau doar o oarecare tangenţă cu specificul Cabinetului.

... Ceea ce n-a fost rău, numai că toate erau sustrase uzului comun şi serveau, practic vorbind, doar savantului pentru proiectele lui de travaliu. Tot personalul din jur era pus să-l servească, o situaţie ce a continuat şi după plecarea lui la Institutul de Istorie a Artei, înlocuit fiind de mult mai amabilul T. Enescu. Şeful din umbră venea aproape zilnic şi

se instala în fundul cabinetului, unde lucra servit de toată lumea,apoi condus la plecare de una din funcţionare care îi va deveni soţie, dar deocamdată îi ducea servieta doldora de rezultatul muncii.

La Institutul lui G. Oprescu a reuşit să-l îmbrobodească rapid pe director, încât am aflat de la persoane de încredere că, dacă Remus Niculescu nu ar fi fost arestat în Procesul Noica (prin 1959), el ar fi ajuns să distrugă această onorabilă instituţie. Când s-a întors, după ştiuta amnistie, a fost imediat reprimit, pe un post de cercetător însă, dar îndeajuns ca să-i permită să paraziteze până în decembrie 1989, când a fost avansat director al instituţiei, fără a fi membru al Academiei şi a avea titlul de doctor, doar pentru motivul că a „suferit” în comunism. A sfârşit de curând, înnămolit într-un vast studiu despre un pictor italian de mâna a doua sau a treia, din secolul XVIII, studiu din care nu s-a publicat nicio pagină scrisă.

 

DIN PARADISUL CĂRŢILOR ŞI ŞTIINŢEI (II) 

Din observaţiile mele de contact chiar fizic cu lumea savantă, încă de foarte tânăr, am putut distinge trei tipuri de indivizi. În primul rând tipul cu înaltă pregătire, dar care, de la un punct încolo, după strălucite promisiuni, se blochează, devenind însă, în compensaţie, un mare animator, un auxiliar, un catalizator al energiilor altora, compensându-şi astfel sterilitatea: Maiorescu şi Spiru Haret sunt exemplele eminente, cărora li se poate adăuga şi Dimitrie Gusti, un tip mai mult relaţionist decât original, întemeind, ajutând cu mult suflet, coordonând mai ales pe alţii. În al doilea rând sunt savanţii care îşi urmează mai ales un drum propriu, de trudă în singurătate, cu ţeluri depărtate sau nu foarte utile în imediat. În fine, tipul „genial”, care face un adevărat pustiu în juru-i: Hasdeu, N. Iorga şi, în perioada lui cea bună, G. Călinescu, inşi care îşi omoară discipolii posibili, îi expulzează, înconjurându-se de obedienţi şi slujitori, uneori de patente mediocrităţi, de inşi aprobatori, nu incitatori.

Seria memorialistică a lui Mihai Gramatopol, nu încă încheiată şi intitulată destul de ciudat, poate chiar impropriu, Gustul eternităţii (I-II), Editura Meridiane, 2006, este indiscutabil un document de primă mărime pentru istoria culturală (universitară şi academică) în comunism, anume în partea următoare morţii lui Stalin, dar şi a dispariţiei lui M. Roller (prin sinucidere) şi a lui Barbu Câmpina printr-o moarte naturală foarte oportună, la care s-a adăugat „căderea” soţilor Chişinevki, în afacerea Jar şi a marginalizării unui Vitner sau M. Novicov.

Mai ales gloria şi mizeria Academiei Române vor putea fi reconstituite folosindu-se şi acest document nu o dată pasional şi nedrept, dar numai aşa „demascator” (folosesc acest termen pentru că e singurul potrivit în împrejurare). Eu însumi m-am intersectat cu unele evenimente şi personaje ce apar în această carte sau am existat în paralel cu ele, putând să le observ şi să-mi fac propriile păreri. În oarecare măsură să le verific şi, în unele detalii, să le contest. Viziunea aceasta neagră nu ajunge niciodată să fie a mea. Şi iată de ce...

După prima decadă de existenţă, următoare „reformei” şi restructurării ei după sistem sovietic, împănată cu pseudosavanţi şi politruci, Academia rămânea totuşi un focar de cultură, o insulă în care mai întâlneai figuri merituoase şi tineri activi în câmpul umanist (cel mai năpăstuit dintre toate), în starea de atunci. Aceştia, înainte de a se dovedi nişte impostori faţă de misiunea lor sau nişte nulităţi, erau totuşi altceva decât redactorii de ziare şi reviste, de activiştii din uniunile de creaţie, de funcţionarii din „cultură” de prin ministere sau alte instituţii. În anii de debut acolo ai memorialistului, biblioteca număra, sub conducerea lui T. Vianu, pe un Al. Elian, şeful secţiei de manuscrise, care, plecând, va lăsa locul lui G. Strempel şi echipei mai tinere; Remus Niculescu plecase, dar fusese înlocuit de T. Enescu, un istoriograf şi critic de artă cu merite indiscutabile, Virgil Cândea conducea secţia de informare ştiinţifică, unde se afla şi Al. Duţu, ca să nu mai vorbesc de oneşti funcţionari şi specialişti de talia lui G. Baiculescu sau Ioan Lupu. În fine, ca o umbră a trecutului, se aflau acolo doamna Olşevski, văduva lui Georges Olşevski, directorul Societăţii Ateneului Român şi, mai ales, Marioara Urechia, nepoata marelui cărturar V.A. Urechia, fondatorul Academiei şi al celorlalte instituţii.

(Lucrurile s-au deteriorat mult ulterior, dar nu pot primi cuvântul final al lui M.G. care mi-a spus odată, după Eliberare, ieşind din curtea Bibliotecii:

- Numai dumneata şi cu mine am făcut ceva dintre toţi nenorociţii ăştia!

Viziunea lui mi se pare mult întunecată, căci, pe ansamblu, Academia era un fel de uriaş minister cu câteva duzini de filiale, centre de cercetare şi institute în care, totuşi, se făcea ceva şi se întreţinea o flacără a spiritului oricât de înăbuşită sau de bătută de vânturi. Pentru unii, ca mine, era un loc de refugiu, de aşteptare şi de speranţe. Aşa că mă grăbesc să recunosc meritul lui M.G. de a nu mă considera un ins oarecare, doar pe temeiul modestei mele slujbe acolo - cel puţin până la proba contrarie, deoarece în paginile sale memorialistice ulterioare poate că mă stigmatizează şi pe mine cu cine ştie ce formulă infamantă. Ţin minte un moment caracteristic, datând de pe la începutul relaţiilor noastre, prin 1962; a fost la apariţia romanului lui G. Călinescu, Scrinul negru, în care mulţi îşi puseseră speranţa unei măcar tardive reabilitări a acestui om realmente excepţional, dar care, renegându-şi tot trecutul de succese binemeritate şi de recunoaşteri oficiale, se pusese în slujba noului regim pe care-1 susţinea slugarnic cu cronicile sale „optimiste”. Mulţi sperau că pe baza „poziţiei” indiscutabil câştigate, de vedetă, autorul noului roman îşi va îngădui o viziune mai realistă, chiar „îndrăzneaţă”, faţă cu tragedia pe care o trăia poporul român şi societatea sa intelectuală; decepţia a fost mare, deoarece autorul unei versiuni din ce în ce mai „pe linie” păcătuia în romanul său inept nu doar pe planul reprezentării realităţii, dar şi pe cel al situării sale în context: un „geniu” înconjurat de imbecili, dar şi de vestale atrăgătoare, trezind urale la tot pasul şi triumfuri de mare cuceritor. (Mai alescei din Academie, la curent cu groteştile aventuri senile ale acad. G. Călinescu, nu puteau fi decât consternaţi.)

Probabil că Gramatopol m-a auzit pronunţând unele critici, mai ales în privinţa prezentării „aristocraţilor” din carte, asemeni unei bande de paraziţi, incapabili de vreo treabă, aroganţi, afişând o mizerie ostentativă. El m-a asigurat că fantomele din Scrinul negru sunt cópii după realitate şi, văzând că nu renunţ la părerile mele, mi-a adus după câteva zile un eseu dactilografiat al unui prieten al său care documenta unele afirmaţii contrazise de mine. Aşa l-am cunoscut pe Mihail Sturdza, prietenul lui M.G., şi i-am citit studiul, care însă nu m-a convins: eu nu contestam că unii „foşti” ajunseseră în mizerie, dar că atitudinea lor era cu totul alta. Ajutaţi şi de capacitatea profesională, de cultură, de inteligenţă, distruşi în calitate de „clasă”, ei se salvaseră ca indivizi, aşa că, ASIT-ul, unde lucrasem cu Academia, spitalele, şantierele erau pline de descendenţi ai unor familii ilustre, Călinescu însuşi având în proximitate pe Al. Rosetti, pe Dinu Pillat, ca să nu mai vorbesc de Anca Ghica.

Citind acum cartea lui Gramatopol, descopăr cu uimire că el, fără să le aparţină, era legat de astfel de cercuri şi evocarea lui Matei Balş, marele profesor la Facultatea de Medicină, refugiat vara printre primii, la Costineşti, este una din dovezile cele mai grăitoare că „lumea bună” nu era ceea ce scria cu scopuri calomnioase Călinescu. Tot astfel e infirmată această viziune în evocarea revelionului de la familia Berindei, care bătea recordul ca număr de arestaţi, deşi cei în cauză nu făcuseră politică activă. În totul se vede la memorialist oroarea de vulg, de „omul nou”, dar mai ales de cel activ în cultură; subiectivismul lui prea acut îl duce la deformări şi judecăţi sumare, care aş zice că dublează adevărul.

T. Vianu este figură în maximă măsură pozitivă în tot acest infern, unde chiar şi Călinescu va decade la nivelul unui actor obosit de falsitatea rolurilor ce nu i se potrivesc. (Mă bucur constatând că, fără să-mi cunoască interpretarea, după care nefericitul director general al B.A.C. a murit asasinat - o versiune pe care biograful său, H. Zalis, n-o admite, iar familia o păstrează sub tăcere, M.G. mă confirmă, deşi în detalii lucrurile nu s-au petrecut chiar aşa cum le spune el, ura criminalului Ilie Murgulescu avându-1 ca obiectiv mai ales pe Gh. Vlădescu Răcoasa, nu pe cel care-şi va sfârşi aşa de lamentabil viaţa. Răcoasa, activist de mască, fost ministru şi ambasador la Moscova, făcea şi desfăcea totul, chiar dacă era, în grad, inferior, lui Vianu. În niciun caz tovarăşa Dumitriu, cum crede memorialistul, aceasta fiind o simplă executantă cu relaţii de familie în eşalonul secund, mai mult administrativ, al Academiei.

Gramatopol se arată recunoscător şi lui Aram Frenkian, elenistul, profesorul lui; mai puţin lui G. Oprescu şi Al. Rosettişi încă câtorva, într-o vastă galerie de escroci, impostori, ignoranţi, beţivi, intriganţi de joasă speţă. C.C. Giurescu- tatăl şi fiul, D. Pippidi şi fiul, G. Florescu şi Radu (fiul), Condurache Emil sunt infieraţi şi contestaţi în serie: Iorgu Iordan, V. Canarache, Andrei Aricescu, Răzvan Teodorescu.

Frecventând nu doar Casa Oamenilor de Ştiinţă, ci şi restaurantul U.S., Gramatopol a avut ocazia să cunoască şi scriitori, cu care n-a intrat în conflict, dar pe care i-a observat cu aceiaşi ochi răuvoitori; cel care i-a produs maximum de oroare a fost, pare-se, Şerban Cioculescu, socotit un director dezastruos al B.A.R., când, de fapt, el a deţinut funcţia în perioade de lichidare a acestei instituţii, din ce în ce mai afectată de politica anticulturală a „tovarăşei”. Ca şi Vianu, era un „fost”, revenit la suprafaţă spre necazul vechilor politruci şi nu avea suprafaţa lor politică, nici nu ştia profita de puterea ce i se dăduse.

Din toată galeria de monstruozităţi înfăţişată de Gramatopol el îl izolează pe profesorul de Istorie antică şi emerit arheolog D. Tudor, pe care-l vorbeşte prin excepţie de bine. Întâmplător l-am cunoscut şi eu, fiindu-mi profesor şi diriginte ani de zile la Liceul Mihai Viteazul, unde a avut asupra mea o decisivă acţiune formativă. Ei bine, spre stupoarea şi maxima mea indignare, l-am văzut pe acest om trecând prompt de partea comuniştilor şi devenind unul din coautorii manualului de tristă şi funestă memorie al lui Roller. În ultima lui evocare, Gramatopol îl prezintă doar ca om de ştiinţă, onorabil în specialitatea lui, cu acelaşi drept la subiectivism care rămâne şi al meu, dacă umbra lui de dincolo de Styx îmi va permite.

Niciodată n-am discutat cu Gramatopol, fiind în viaţă, despre această figură atât de contestabilă care se arată şi într-o fotografie sumbră, chiar încruntată, aşa cum l-am văzut şi eu pe la 10-11 ani; dar el mi-a povestit o întâmplare: Era pe malul Dunării (poate la Corabia), pe un şantier arheologic şi tânărul imprudent s-a aventurat în apele calme ale fluviului, neştiind să înoate. Când s-a aflat în pericol de a se îneca, profesorul său, care nu mai era un om chiar tânăr, s-a aruncat voiniceşte în apă şi l-a scos, trăgându-l de păr - o reţetă infailibilă, adaug eu, care am salvat la rându-mi aşa pe cineva.

Când, pe mal, Gramatopol şi-a revenit, salvatorul lui i-a spus cu oarecare umor:

- Bă, grecule, era să te înghită zeul Danubiu...

De ce l-ai supărat?

 

MEMORII

Sorin Ţârlea

Semnalăm cu destulă întârziere cele două volume de memorii ale lui Mihai Gramatopol intitulate Gustul eternităţii, vol. I (1940-1962), vol. II (1962-1975). Mihai Gramatopol

(1937-1998), doctor în ştiinţe istorice, s-a ocupat de toate aspectele culturii şi istoriei lumii greco-romane: numismatică, epigrafie, gliptică, sticlărie, podoabe, monede, statuete de bronz şi de teracotă, fildeşuri, istoria artei antice, filosofie. Cele două volume au apărut la Editura Meridiane şi au fost tipărite la Braşov sub îngrijirea soţiei autorului, Viorica Gramatopol.

„Am rămas pentru restul vieţii un inadaptabil în «lumea nouă» în care eram silit să trăiesc (după venirea comuniştilor la putere - n.n.), fiind chiar neadaptabil impenitent (...) şi în cele din urmă resemnat, mai ales după 1989, când am înţeles că nu omul sfinţeşte locul, cum fusesem învăţat de mic, ci locul şi vremurile îl sluţesc ori îl zdrobesc pe om!” Gramatopol îşi poartă cititorul prin şcoala pe care a urmat-o, prin facultate, armată şi prin diferitele instituţii unde a lucrat ca muzeograf şi cercetător ştiinţific, prilej de a zugrăvi o realitate postbelică cumplită, dar, mai ales, de a portretiza zeci de personaje din lumea intelectuală şi nu numai, profesori universitari, istorici, critici literari şi de artă, medici, arhitecţi şi academicieni, foarte mulţi aflaţi în posturi cheie, pe foarte mulţi, cum o spune de mai multe ori, deranjându-i prin cultura, activitatea sau firea sa, altora producându-le teamă că-şi vor pierde scaunul.

Doldora de informaţii „de culise”, cartea pare scrisă cu răutate, nume publice de ieri şi de azi au un chip diametral opus celor cu care au intrat în memoria colectivă, foarte mulţi păcătuiesc prin invidii, avariţie, incultură, oportunism etc.: academicieni care îşi însuşesc obiecte de patrimoniu, funcţionari care distrug colecţii pentru a-şi păstra funcţiile călduţe, oameni cu aşa-zisă ştiinţă care îşi însuşesc cu dezinvoltură lucrările unor subalterni, intelectuali care vânează funcţii importante indiferent prin ce mijloace, scriitori care domină cultura numai în virtutea antecedentelor politice ş.a. Foarte puţini, cum ar fi de pildă Tudor Vianu (din fericire, nu este singurul), scapă unei portretizări întunecate. „Poate că mulţi îşi închipuie că prin anii ’60-’70 una era comunismul şi alta era intelectualitatea românească a acelor decenii. Nimic mai puţin adevărat, căci cum e turcul şi pistolul!”

O carte care merită citită şi consultată, chiar dacă lasă un gust amar. Mai mult ca sigur că informaţiile ei sunt adevărate şi meritau consemnarea (S.Ţ.)

gust-et-1

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2

cronici-250x500