Gustul eternității I

LA ÎNCEPUT A FOST AORISTUL

Din veacul al VIII‑lea î.e.n. până la instalarea comunismului bolşevic în România, grecii n‑au încetat practic să frecventeze teritoriile de la nord de Dunăre şi din sudul dobrogean al acesteia, atraşi de bogăţiile naturale ale locurilor şi de posibilităţile de a face negoţ. În antichitatea preromană, cu precădere din veacul al V‑lea î.e.n., i‑a atras aici descoperirea uriaşelor zăcăminte de sare gemă necesară tăbăcirii pieilor din care erau făcute apoi diverse arme defensive: scuturi, căşti, pulpare, cuirase, încălţări etc. pentru numeroasele armate elenistice în rândul cărora se numărau deseori dacii, alături de tracii din Balcani.

Dar dacă atare scopuri lucrative constituiau motivele prezenţei aici a grecilor, existau şi excepţii uneori amuzante cel puţin ca motivaţie. Aşa a fost şi sosirea în Ţara Românească a bunicului meu Mihalache Gramatopol, pe la sfârşitul domniei lui Cuza. Această familie de epiroţi locuia la Gramenon, în apropiere de Ioannina, unde îşi ridicaseră o casă întărită din piatră, existentă şi astăzi sub forma unui muzeu local. Se ştie că în vremea aceea (a ridicării de către strămoşi a casei‑cetate) Ali Paşa de la Ianina, un om subţire dar administrator turc neînduplecat, îşi pusese în gând să frângă cerbicia şi dorul de libertate ale supuşilor săi eleni, mereu gata să se răzvrătească şi să‑i conteste autoritatea, retraşi la nevoie în fortăreţele lor aproape inexpugnabile. De câte ori punea mâna pe vreun tânăr care de dragul libertăţii tăiase câţiva turci, Ali Paşa, înainte de a‑l descăpăţâna, se îmbrăca în straie negre, ţinea post aspru câteva săptămâni, plângea cu lacrimi amare în faţa tuturor („krima to palikari” - păcat de flăcău) şi în cele din urmă îl executa. De ce atâta spectacol? Probabil că paşa voia să sublinieze că între el ca înalt funcţionar otoman şi sufletul său exista o oarecare diferenţă: un fel de Pilat‑Paşa!

Ei bine, nici dorinţa de îmbogăţire, nici lupta împotriva turcocraţiei, intrată în agonie, acolo unde nu fusese înlăturată, nu l‑au împins pe bunicul meu spre Ţara Românească, ci aoristul, aoristul elin; nici că se putea motiv mai temeinic pentru cineva care se chema Gramatopol!

*

„Autobiografia” lui, redactată în mai multe variante (în româneşte) din ce în ce mai succinte în chiar anul morţii sale (1920) subite (căzuse de pe scară în livadă, curăţându‑şi pomii fructiferi, din soiurile cele mai rare) era axată cu precădere pe modalitatea dobândirii prin negoţ a averii considerabile pe care o agonisise la Corabia, biografie cuprinzând foarte puţine date şi informaţii referitoare la viaţa şi familia lui. În rândurile de început se specifică laconic că „fiind eu neastâmpărat şi nevricos (cam la vârsta pubertăţii), am părăsit şcoala din Ianina şi cu mai mulţi greci am plecat călare în România”. Ce se petrecuse de fapt? Aveam să aflu de la Tatăl meu căruia mai mult decât sigur îi povestise mama lui, Elena, după moartea lui Mihalache, atunci când l‑a însoţit la Călimăneşti, unde din resturile averii de la Corabia, distrusă de primul război mondial şi împărţită între încă doi fraţi şi o soră, el reuşise a ridica o fabrică de cherestea care a funcţionat prosper până în 1939 când a trebuit închisă din pricina concurenţei uneia mai mari, de curând pusă în funcţiune la Brezoi, cu capital evreiesc! (Fapt ce s‑a dovedit benefic pentru familia mea.)

Sobru, frugal şi foarte sever ca pater familias, Mihalache n‑a povestit niciodată copiilor de ce a fugit el (căci fugă a fost!) în România. Soţiei lui nu mai era nevoie să‑i relateze păţania. Se va vedea de ce!

Şcoala din Ianina (Zosiméia sholí) era vestită în partea de nord a Greciei ca una dintre cele mai complexe, având rangul unui colegiu preuniversitar. Pe la 1848 nu exista o alta de grad mai înalt. Din laconicul text al lui Mihalache se înţelege că învăţătura prea doctă nu i se potrivea câtuşi de puţin. Astfel se face că la orele de latină şi elină ale profesorului Rados viitorul mare negustor şi întemeietor de oraş (ktístis tîs póleos, adică al Corabiei) era mereu dat afară din clasă: ba că nu ştia aoristul pasiv al vreunui verb neregulat, ba că se uita ca mâţa în calendar într‑un text din Tacit, în fine, ce să mai vorbim, profesorul şi elevul se antipatizau vehement.

Am cunoscut eu însumi atare sentiment stupid al unui profesor de română, pe nume Bojin, rătăcit nu ştiu cum printre dascălii străluciţi ai liceului Mihai Viteazul din Bucureşti. Ori de câte ori intra în clasa unde în ultima bancă stăteam alături de Sorin Mărculescu şi Valentin Plătăreanu, zărindu‑mi imediat impercepti­bilul zâmbet ironic, înainte chiar de a se sui la catedră urla aproape apoplectic: „Gramatopol, ieşi afară!” „Invitaţia” se repeta cu o regularitate care mă îngrijora: atâtea ore pierdute de literatură română! Cu vremea a început să‑i căşune şi pe zâmbetele lui V.V. Plătăreanu, ale lui Niculae Spiroiu, ale celor doi Vieru, care nu erau fraţi, şi ale altora care mi‑au luat locul pe coridor. Abia atunci m‑am liniştit: a sa literatură română era un fel de contraparte a istoriei lui Roller!

Dar cu Mihalache nu s‑a terminat doar aşa! În vine sângele‑i clocotea, căci strămoşii săi se luptaseră cu Ali Paşa şi poate cine ştie vreunul avusese parte de lacrimile de crocodil ale acestuia. La a nu ştiu câta înjosire în faţa clasei pentru necunoaşterea gramaticii elineşti, Mihalache pune mâna pe călimara din cristal masiv de pe bancă şi o proiectează în direcţia capului sâcâitorului dascăl, cu gestul ferm şi justificabil al unui tiranocton! După care, văzându‑şi profesorul neatins, îşi ia traista din păr de capră, nu mai trece nici pe la gazdă, nici prin natalul Gramenon, ci o porneşte spre Valahia (tráva embrós stìn Valahìa), peste toţi munţii şi toată Dunărea.

Fapta a avut cu siguranţă un răsunet în epocă şi în zonă. Nu pun la îndoială mărturia bunicii şi nici relatarea Tatei, dar ca slujitor al muzei Clio am fost mulţumit când mi‑a fost confirmată veridicitatea acelei întâmplări insolite. Cu două decenii în urmă mă aflam pentru câteva luni la Institutul de Arheologie din Sofia, unde directorul mă prezenta, în primele zile ale sosirii, colaboratorilor săi. Printre ei se afla şi un arhitect Boiandjiev, de origine greacă, foarte neconformist în privinţa teoriilor arheologiei oficiale, în acele vremuri de rigoare comunistă, care, aflându‑mi numele, m‑a întrebat pe dată:

- Nu eşti dumneata urmaşul celui din Ianina care a azvârlit cu călimara în profesorul său de greacă veche?

- Sunt nu numai urmaşul lui, dar şi al profesorului! Răspunsul suna a ghicitoare sfinxică pe care apoi am fost nevoit să o desluşesc ca pe o comunicare în faţa întregului Institut, la o cafea prelungită.

Pe la 40 de ani, cum era obiceiul vremii, Mihalache, acum bogat şi capabil să‑şi întemeieze şi să‑şi întreţină onorabil o familie, se întoarce la Patrida să se căsătorească. Pe scurt: se căsătoreşte cu Eleni, fata profesorului Rados, ba mai mult, chiar îl ia şi pe unicul frate al acesteia, Fochion, în România şi‑l trimite să studieze medicina la Bucureşti. Pe bunica Eleni n‑am cunoscut‑o, dar pe Fochion îl ştiu bine. Venea deseori la Bucureşti şi la Călimăneşti şi în casa de acolo îşi adusese câteva lucruri de la Focşani (unde era medic şef al oraşului) căci voia să se retragă pe malul Oltului şi să fie înmormântat lângă sora lui! Evenimentele comunismului anilor '50 i‑au zădărnicit planurile. Am primit la un moment dat o scrisoare de la menajera sa din Focşani care ne scria că murise şi că a fost îngropat acolo. Mult timp tatăl meu nu s‑a hotărât să deschidă cuferele ghintuite de pe la mijlocul veacului trecut. În cele din urmă a făcut‑o şi în ele a descoperit vechi scoarţe şi ţesături greceşti din tinereţea străbunicului Rados, cam din vremurile când acesta luptase la Missolonghi alături de romanticul Byron, fiindcă eliberarea Greciei a fost una din trăsăturile cultural‑politice ale romantismului european. Mă bucură că am mai putut păstra câteva din aceste piese frumoase şi rare!

*

Dar dacă aoristul grecesc era de departe domeniul incompetenţei lui Mihalache, poate şi fiindcă trecutul iremediabil revolut pe care‑l semnifică era pentru greci mereu obliterat de marea concreteţe a prezentului, şi aici trebuie să deschid o mai amplă paranteză (din adânca antichitate până în zilele noastre grecii nu au făcut caz de ceea ce numim astăzi „conservarea monumentelor”, cu excepţiile binecunoscute tocmai prin valoarea lor sacră şi acolo chiar operându‑se demolări şi reclădiri ori de câte ori era nevoie. Atena de astăzi este cel mai bun exemplu. Cea de prin anii '30 şi mai înainte pe care o cunoaştem graţie colecţiei de imagini de la Biblioteca Gennadios - fundată de americani - a dispărut aproape cu totul: palatele ambasadelor marilor puteri occidentale, casa lui Schliemann, Institutul Arheologic German, Arsakeion şi încă vreo câteva clădiri - Academia, Universitatea, Biblioteca, Vechiul Parlament - este tot ce a rămas. Nici vorbă n‑a fost de farmecul Atenei veacului trecut, care era de fapt un farmec al sărăciei vetuste. S‑a dărâmat şi s‑a reclădit cu frenezie. În primul rând fiindcă proprietarului terenului, în funcţie de poziţia şi mărimea acestuia, i se dădeau în schimb de la 1 la 3 apartamente, care în Grecia sunt mari, bine clădite şi perfect izolate fonic şi termic. În vreme ce la Bucureşti se desfăşura tragedia demolărilor lui Ceauşescu, la Atena toată lumea se înghesuia să dărâme şi să construiască. Un singur grec încăpăţânat a pretins probabil enorm pentru terenul vastei sale magherniţe cu un cat, aflată în faţa Universităţii şi cuprinsă între două blocuri uriaşe, placate cu marmură, ale unor bănci americane); bunicul meu s‑a orientat aş zice cu geniu la realităţile abia născânde ale României moderne. Reforma agrară a lui Cuza‑Kogălniceanu din 2 mai 1864 s‑a aplicat ca şi legea fondului funciar neocomunistă cu mare greutate şi tergiversare. Executarea ei s‑a încheiat aproape după 20 de ani de la promulgarea acelei pe bună dreptate numită „lovitură de stat”. Latifundiarii nu voiau să cedeze ţăranilor nici un petec din pământul lor (în fapt o deposedare sistematică şi cronică a moşnenilor‑rumânilor încă din veacul al XVII‑lea). Şi totuşi au fost nevoiţi să le cedeze terenurile cele mai puţin productive.

Mihalache, aflat încă de la sosirea sa în ţară în strânse legături cu Viena şi colonia grecească de acolo, a avut o sclipire (ieşită evident din contactele cu străinii, căci în aceasta a constat din vechime sclipirea greacă) graţie căreia a făcut avere „la Valahia”. A aflat că ceea ce se cheamă „grano duro”, din care se obţine cea mai fină făină pentru patiserie, se cultivă pe soluri mai bogate în minerale şi mai puţin „grase”. Şi‑a procurat instrumentele necesare pentru prelevarea probelor (superbe obiecte din bronz masiv care au dispărut o dată cu vânzarea casei de la Călimăneşti) de sol, de pe toate loturile date în posesia ţăranilor, le‑a trimis la analiză la Viena şi a devenit astfel deţinătorul primei bănci de date agro‑chimice din Oltenia şi evident din România. Cu ţăranii ale căror loturi corespundeau normelor respective a încheiat contracte şi le‑a furnizat sămânţa specială adusă de la Viena în fiecare an. Rezultatele au fost neaşteptate şi ca productivitate şi ca venituri. În vreme ce grâul obişnuit al moşierilor olteni era cumpărat la schelele de pe Dunăre la un preţ minim, cel special se vindea mult mai scump, iar ţăranii primeau plata în consecinţă. Cu vremea, loturile primite graţie reformei se înmulţeau şi implicit şi membrii acelei „cooperative de producţie” avant la lettre.

Mihalache îşi ridică la Corabia magazii încăpătoare şi case cu finisaje aduse de la Viena. În cele din urmă corespondentul său vienez, baronul Popper, îi cere să facă amenajări portuare la Corabia pentru ca grâul special să fie încărcat direct în şlepuri. Mihalache îşi cumpără chiar două şlepuri pentru mai marea eficienţă a negoţului. Toate patiseriile din Budapesta şi Viena, inclusiv curtea imperială, foloseau făina de calitate din grâul adunat de Mihalache de la ţăranii săi olteni care s‑au dovedit de o cinste şi de o rigoare exemplare, căci le explicase Mihalache că dacă rebutează grâul în urma sortării mecanice sofisticate pe care o făcea în magaziile sale, nu numai câştigul lui va fi mai mic, ci şi al lor. Se aflau atunci în primii ani de domnie a lui Carol I, afacerile erau prospere, iar războiul din 1877, cu toată trecerea armatei peste Dunăre şi pe la Corabia, nu le afectase câtuşi de puţin. Dimpotrivă, Budapesta şi Viena cereau tot mai mult grâu lui Mihalache. Tata îmi povestea că din făina acestui grâu pe care o primea de la Viena pentru consumul familiei se obţinea manual o foaie pentru prăjituri atât de fină că vara, dacă o uitai la soare întinsă pe o masă, se cocea în câteva minute şi nu mai putea fi folosită.

Afacerile prospere, ţăranii îmbogăţiţi şi implicit mai dârji în faţa moşierilor obişnuiţi cu ploconeli şi supunere oarbă, i‑au adus lui Mihalache, în atât de specificul şi mental turcitul spaţiu mioritic românesc, antipatia latifundiarilor şi arendaşilor din acea parte a ţării. Se pare că însuşi regele Carol I îşi îndreptase atenţia asupra fructuoasei idei a lui Mihalache, suveranul fiind continuu preocupat de problema agrară a cărei rezolvare în sens central‑european era obstrucţionată de latifundiarii conservatori şi de ciocoimea care le luase în parte locul. Oricum, Banca Naţională a României a fost întotdeauna deschisă pentru Mihalache, ce se bucura de o încredere nelimitată: printre actele rămase de la el nu am găsit nici o poliţă, ci numai scrisori de credit şi confirmările anulării lor înaintea termenului. Mai mult încă, după primul război mondial, când s‑a prăbuşit Imperiul Habsburgic şi o dată cu acesta comerţul dunărean în vechea lui formă, din puţinele resurse ale Băncii Naţionale, Mihalache a primit o indemnizaţie drept compensaţie pentru pierderile pricinuite de război care l‑au cruţat de un faliment inevitabil, ruşinos în acele timpuri chiar şi în cazuri independente de voinţa celui în cauză.

Cooperarea atât de exemplară a lui Mihalache cu sătenii olteni îmi sugerează una asemănătoare, cu multe veacuri în urmă, cu cea a grecilor din cetăţile dobrogene de la Histria şi Callatis cu sătenii agricultori din hinterlandurile lor. Când cu ani în urmă văzând în Muzeul din Pireu somptuosul monument funerar din marmură de Pentelic, cu statuile în mărime naturală a lui Nikeratos şi ale fiilor săi (histrianòi ándres), pieriţi în valuri chiar în apropierea portului salvator, gândul mi s‑a îndreptat, ca un pios omagiu, către acel dârz Mihalache, întemeietor de cetate, recunoscut ca atare chiar de scurta şi prea selectiva memorie a unui detestabil regim comunist demolator, ale cărui oseminte odihnesc aproape anonime în pământul Corabiei dintre ai cărei cetăţeni tot mai puţini îşi amintesc de dânsul.

gust-et-1

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2

cronici-250x500