Gustul eternității I

O RENAŞTERE FĂRĂ VIITOR

Mihalache a murit la timp. La belle époque se încheiase o dată cu începerea primului război mondial. Comerţul său dunărean se năruise. Îi mai rămăseseră bunurile imobiliare şi satisfacţia că financiarii români cu care lucrase, recte Banca Naţională îi apreciaseră, cum am mai spus, onestitatea şi eforturile sale creatoare, scutindu‑l de ruşinea falimentului.

Este greu de înţeles pentru cei de azi, cu minţile zdrobite de comunism, cum un om care nu avea cetăţenie română a putut face avere în Ţara Românească, a putut avea clădiri, unele cvasi‑palatiale, a putut poseda terenuri de case etc. Fiii lui au participat la primul război mondial, fără să‑i treacă cuiva prin minte a‑i întreba dacă sunt cetăţeni români. Şi pe deasupra Banca Naţională să mai acopere, măcar simbolic, şi daunele aduse de război unui străin!

Cazul său era însă unul minor: cei doi fraţi bulgari latifundiari în România s‑au oferit să ridice pe cheltuiala lor clădirea Universităţii din Bucureşti; au fost refuzaţi şi au construit‑o pe cea de la Sofia; grecul Zappa care a făcut o apreciabilă avere în România s‑a oferit să ridice la Bucureşti palatul de marmură ce se află acum în mijlocul parcului central din Atena; şi el a fost refuzat. Doar Dalles a avut cinstea să‑i fie acceptată donaţia, din această fundaţie ridicându‑se sălile de expoziţie şi auditoriul de pe Bulevardul Magheru, clădire ce a avut şansa a fi acoperită de un bloc modern (comunist), după ce era cât pe ce să împărtăşească soarta Muzeului Simu: târnăcopul demolator.

După moarte, se va vedea de ce oportună, din 1920, partea imobiliară a averii lui Mihalache a început să fie irosită de fiul său cel mai mare, megaloman şi prostănac. Scârbit de atare comportare, Tata s‑a retras cu un minimum din ceea ce credea că i se cuvine şi a pus pe picioare în câţiva ani fabrica de cherestea de la Călimăneşti. Şi‑a luat cu el şi Mama spre a o scuti de spectacolul dezagreabil al decăderii şi tembelismului. Afacerile mergeau se vede destul de bine de vreme ce la mijlocul anilor ’30 aduce maşini şi instalaţii noi din Germania. Se căsătoreşte în 1936 cu Ioana Maican (sora fraţilor Maican, regizor, actor, inginer). Vremurile încep însă a se schimba: tot mai multe legi, tot mai multe formalităţi. Autorităţile se formalizează că Panait nu e cetăţean român. Averea de la Călimăneşti este trecută pe numele Mamei, iar recent achiziţionatul apartament din Bucureşti (cel confiscat) pe cel al fratelui Mamei, inginerul Spiridon.

Dar lucrurile se înăspresc şi mai mult! Familia Maican, originară din Avrig şi Poiana Sibiului (bunica dinspre mamă era strănepoata lui Gheorghe Lazăr) a fost nevoită să treacă pe la finele veacului trecut în Vechiul Regat, deoarece bunicul, cioban din Poiana Sibiului, era prigonit de autorităţile maghiare pentru activitatea naţional‑politică, urmând a fi arestat fiindcă, împreună cu alţi ardeleni, manifestase la Cluj în zilele când avea loc procesul Memorandiştilor. De la Mama ştiu că poliţia maghiară dăduse ordin mecanicului locomotivei trenului plin cu manifestanţi ce se întorceau după proces de la Cluj pe la casele lor, să deraieze trenul pentru a ucide cât mai mulţi români. Mecanicul, ungur de fel, era însă înainte de toate om. Aşa că a comunicat viitoarelor victime că la cutare pantă pe care trenul o urca din greu, după care urma o coborâre rapidă, va încetini şi mai mult mersul ca toţi să poată sări din tren, sărind şi el ultimul. Coborând vertiginos şi fără mecanic panta cu cotituri, trenul a deraiat, însă gol. Toată lumea a fost mulţumită, inclusiv autorităţile maghiare care au rămas cu paguba.

Familia Maican s‑a instalat mai întâi la Giurgiu, primită de comitetul local de ajutorare condus de medicul şef al oraşului, doctorul Vianu, tatăl viitorului meu profesor Tudor Vianu. Apoi, prinzând mai mult cheag, s‑a mutat la Bucureşti. Dar după dictatul de la Viena, autorităţile române, vigilente cam fără rost, au intrat în alertă, începând să ceară acestor emigranţi ardeleni, după aproape o jumătate de veac de la plecarea lor din locurile de baştină, certificate de origine etnică română spre a nu fi expuenclzaţi în Ardealul ocupat de unguri, deşi din acte reieşea limpede că ei veneau de la Avrig şi Poiana Sibiului, localităţi care rămăseseră sub administraţie românească! Dar stupiditatea administrativă luase după primul război mondial o turnură antiumană, apocaliptică! Bunicul ardelean îi cunoscuse personal pe cei mai mulţi din semnatarii Memorandului, citea gazetele, şi participa la lupta lor făcând politică militantă naţională în zona Poienii Sibiului. Ştia că dacă erau trimişi în închisoare, intrau acolo ca domni şi ieşeau tot aşa, după scurt timp. Politica era un joc cu anumite riscuri, departe însă de a fi fatale. După primul război lucrurile s‑au schimbat. Ocupaţia nemţească a României vrăjmaşă a fost cumplită. Mama care avea pe atunci circa 16 ani îmi istorisea că nemţii încărcau în vagoane şi trimiteau în Germania până şi saltelele de paie ale nenorociţilor de ţărani săraci... Au tuns barbar pădurile ţării, au jefuit şi au distrus ceea ce ei înşişi făuriseră ca meşteri chemaţi de Carol I! Barbaria războiului necruţător şi laş avea să se instaureze peste Europa pentru aproape un veac. Iar forma ei finală şi cea mai dezgustătoare a fost comunismul. O dictatură de dreapta, oricât de periculoasă, nu poate fi decât parţial comparată cu una de stânga, bolşevică.

De aceea spun că renaşterea de după primul război, cu punctul ei economic culminant, cu dezvoltarea culturală de nivel european, care a fost anul 1938, avea să fie din nefericire o renaştere fără viitor. În toamna aceluiaşi an se instalează dictatura regală. În Enciclopedia României a lui Gusti, Carol al II‑lea este pretutindeni fotografiat în uzinele ţării, „în vizită de lucru”. Se pregătea în ritm alert înarmarea.

În 1939 fabrica de cherestea de la Călimăneşti a trebuit închisă, din pricina deja amintită a concurenţei zdrobitoare a uneia infinit mai mari, repede trecută la o producţie de mai multe vagoane pe zi, la Brezoi. Capitalul şi consiliul de administraţie era al unei societăţi evreieşti, cu sediul la Bucureşti. Se pare însă că cei de la faţa locului, evrei ori creştini, furau compania pe ruptele! „Carpatina”, căci acesta era numele societăţii şi fabricii, prin oamenii săi din Capitală se purtaseră surprinzător de bine cu Tata. I‑au cumpărat fabrica, dar n‑au vrut să o demonteze şi să o ridice, cu toate insistenţele sale. Au făcut‑o prin 1950 comuniştii, tăind‑o şi încărcând‑o ca fier vechi într‑un tren tras în gara din apropiere. Ori de câte ori venea la Bucureşti, Tata nu ezita să‑i viziteze pe directorii „Carpatinei” şi să le ceară să‑şi ridice maşinile, care se degradau deoarece toţi muncitorii îşi găsiseră în altă parte de lucru, iar unicul care rămăsese cu un atelier mecanic acolo, nu putea face faţă întreţinerii. Acesta stăruise în fidelitatea sa chiar după ce comuniştii ridicaseră maşinile tăiate. Îl chema Stârcescu şi mi‑l amintesc bine. A murit cam în aceeaşi vreme cu Tata!

În cursul unuia dintre repetatele apeluri personale la directorii „Carpatinei” de a intra în posesia a ceea ce cumpăraseră (era chiar prin anii 1939‑1940), aceştia îl întreabă plötzlich pe Tata ce studii economice are: — Un pension englezesc de la Galaţi, înainte de primul război, cu profil economic, pe care însă războiul m‑a împiedicat să‑l termin. — Deci cunoaşteţi contabilitatea britanică? — Da — Perfect! De acum înainte veţi lucra pentru noi. Lucrul avea să fie cât se poate de confidenţial. Registrele contabile de la Brezoi erau aduse la centrala din Bucureşti pentru verificare de rutină. Aici Tata le traducea în sistemul contabilităţii britanice, iar rezultatele obţinute le corobora cu circulaţia vagoanelor încărcate cu cherestea ce treceau spre sud şi spre nord prin staţiile Jiblea şi Brezoi. În foarte scurt timp au ieşit la iveală considerabile furturi de cherestea. Ele erau atât de însemnate încât nu putea fi vorba de simple „ciordeli” asupra cărora să se fi putut închide ochii. Era cu siguranţă vorba de un furt organizat care includea preluarea în masă şi distribuirea a zeci de vagoane!

Graţie contabilităţii englezeşti şi bunăvoinţei Căilor Ferate atare hemoragie a fost stopată. Tata a urmărit contabil producţia până în 1948 când „Carpatina” a dispărut sub tăvălugul naţionalizării comuniste.

Renaşterea, cu scurtul ei viitor, ne‑a adus în pragul războiului, trecând prin dictatura regală şi antonesciană. De la acea vârstă de 3‑7 ani am totuşi surprinzător de multe amintiri, cu siguranţă împrospătate şi îmbogăţite de discuţiile din familie, de atunci ori de mai târziu.

Îmi răsună încă neşterse în ureche urletele discursurilor radiodifuzate ale lui Hitler care mă făceau să plâng când radioul era uitat deschis şi nu era nimeni prin preajmă să‑l închidă. Reţin totodată şi comentariile indignate ale părinţilor la o frază probabil recurentă a nebunului de la Berlin: „Înainte va mânca poporul german şi mai apoi celelalte popoare!” N‑a fost să fie aşa, nici măcar cât îl privea pe deopotrivă sceleratul Stalin care‑şi ucisese şi avea să‑şi mai ucidă încă prin înfometare popoarele din imensul său imperiu!

gust-et-1

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2

cronici-250x500