Gustul eternității I

GARDA, CĂPITANUL ŞI ARHANGHELUL DIN CER!

După alungarea hahalerei regale Carol al II‑lea, pe care legionarii voiau să‑l ciuruiască înainte de a trece graniţa fiindcă ucisese mulţi din ei în acelaşi mod barbar pe care aceştia îl practicau (a scăpat fiindcă şeful ultimei gări româneşti a plătit cu viaţa faptul de a pune semaforul liniei directe pe verde în cea din urmă clipă dinaintea trecerii trenului în mare viteză, nesocotind ordinele legionarilor de a schimba macazul pe o linie de garare pentru eternitate a ticălosului monarh). Dacă se poate replica in extremis că ticăloşii cer ticăloşi şi criminalii crime, apoi aceasta e cea mai proastă politică!

Cine credeţi că era corifeul celor care cereau insistent instituirea dictaturii regale? N. Iorga însuşi! Un mic volum scos de curând de Valeriu Râpeanu, intitulat N. Iorga, Mircea Eliade şi Nae Ionescu, volum alcătuit din articole din presa vremii semnate de cei amintiţi, pune la curent pe cititorii de azi cu imaginea detestabilă a savantului de odinioară (înainte de primul război mondial), care după ce fusese prim‑ministru la începutul anilor '30 eşuase în diletantism grafomanic şi în politicianism de foarte îndoielnică speţă, ca urmare a tot mai marii sale vanităţi patologice, jucând la modul cabotin rolul pontifului neînţeles, al profetului‑victimă naţională! Sub o mască bine ticluită, prin intermediul unor vocalize retorice grandilocvente şi la umbra unui real prestigiu de mult apus, el debita partitura penibilă a unuia care se străduia să i se uite nenumăratele erori politice, tipice unui caracter foarte labil, paranoid. A făcut mult rău ţării sale prin chiar faptul de a nu rămâne profesor şi a se amesteca în politică în vremuri atât de tulburi şi de periculoase pentru natura unui cărturar. Îmi vine în minte exemplul eminentului arheolog bulgar Bogdan Filow, prim‑ministru al ultimului guvern filogerman de dinaintea „eliberării” comuniste, care a sfârşit împreună cu întregul său cabinet, în faţa plutonului de execuţie!

Deci după plecarea aventurierului regal, escroc şi delapidator, pe lângă alte titluri şi calităţi princiare pe care le poseda la superlativ încă dintr‑o mai aventuroasă şi interlopă tinereţe, generalul Antonescu îşi asumă conducerea statului, tratându‑l pe Regele Mihai (pregătit de Brătieni pentru a fi întâiul suveran constituţional de factură modernă) drept o persoană ancilară şi tolerată.

Apropierea războiului, dictatura antonesciană, au făcut să se înăsprească măsurile privitoare la străini. Pentru prima oară după aproape trei sferturi de veac de viaţă, în România, a familiei, tatăl meu era acum obligat să obţină de la poliţie din şase în şase luni permis de şedere în ţară. Ingerinţele tot mai mari ale legionarilor în viaţa statului, o dată ajunşi parteneri de guvernare ai lui Antonescu, au dus la sporirea samavolniciilor economice şi administrative.

Deşi secrete, controalele financiare ale tatălui meu la societatea „Carpatina”, le‑au fost aduse la cunoştinţă, mai ales că se dovedise că erau principalii beneficiari ai furturilor fabuloase pe care le considerau chiar justificate întrucât, cum am mai arătat, întreprinderea ca şi capitalul erau în mare măsură evreieşti. Străin, deci nu român verde şi deci din capul locului duşman, Panait se vedea acum „fotografiat” de cămăşile verzi şi în postura o dată mai mult criminală de „înjidovit”, demascator al extorcaţiunilor „salvatorilor naţiei”!

Principalii „câini de vânătoare” care îşi propuseseră să‑l lichideze, erau cei doi fraţi Constantinescu, studenţi la Bucureşti, legionari, nu tandri teoreticieni de cabinet, ci pistolari în toată forţa, fiii unui învăţător din Jiblea, de altminteri el însuşi nebun (copiii de la şcoala primară din localitate îl porecliseră Nicu‑nebunu', pentru că îi bătea bestial).

Panait a început deci să stea cât mai puţin la Călimăneşti şi cât mai mult la Bucureşti, cu noi, mai ales că fabrica fusese închisă, ca şi casa, unde nu se aflau cine ştie ce bunuri tentante pentru arhanghelii viitoarei fericiri naziste. Dar şi aici Constantineştii îi dăduseră de urmă prin intermediul vărului său doctorul Demostene Gramatopol care, la o solicitare telefonică anonimă le‑a dezvăluit adresa. Acum Călimăneştiul devenea un loc mai sigur, căci acolo şeful postului de jandarmi, Dumitru Savu (bunicul prozatorului clujean Tudor Dumitru Savu), îi ţinea pe cei doi sub strictă urmărire şi îl înştiinţa pe Tata să dispară, ori de câte ori „cuibul” pregătea o ieşire mai în forţă. Dar zeii l‑au apărat, pedepsindu‑i răufăcătorii, căci el a fost toată viaţa sa un om care a făcut numai bine celor din jur. De pildă muncitorilor săi de la fabrică le dădea pe gratis lemnăria necesară ridicării unor case omeneşti şi nu numai lemnăria, ci şi ţigla pentru acoperiş.

Survine marele cutremur din 1940. Panait împreună cu doctorul Demostene se află în echipele de salvare de la Carlton, prăbuşit din pricina supraetajării excesive pe colţ, fără fundaţiile necesare şi contraponderea solid ancorată a aripilor laterale. Hotelul aproape că s‑a răsturnat în Bulevard! Printre numeroasele victime, fraţii Constantinescu care locuiau acolo: unul era deja mort, celălalt l‑a mai recunoscut pe Tata şi a mai putut îngăima un „iartă‑mă”!

În cimitirul de la Jiblea, unde se odihnea Mama lui, Elena, şi cu un deceniu şi jumătate mai târziu, în plină epocă comunistă, avea să fie aşezat Panait însuşi, la câţiva metri distanţă, mă impresiona încă din fragedă copilărie uriaşa cruce‑troiţă din lemn sculptat, cu fotografiile a doi tineri. Ani de zile nu mi s‑a spus nimic altceva decât că sunt fraţii Constantinescu, morţi la Bucureşti, la Cutremur!

*

Mama n‑a urmat decât liceul „Regina Maria” din Bucureşti, iar apoi s‑a dedicat activităţilor sociale în cadrul Asociaţiei Creştine a Femeilor, condusă de prinţesa Ileana. Avea o reală vocaţie pentru acest gen de activism care în acea vreme însemna o muncă concretă, eficientă şi devoratoare de timp. De aceea s‑a şi făcut remarcată de către conducerea ACF al cărei mesager era, împreună cu câteva colege, către toate personalităţile vremii solicitate a ţine conferinţe în faţa tinerelor dornice să se formeze în domeniul deloc de neglijat al asistenţei sociale de iniţiativă privată. Cunoştinţele dobândite de la acestea vor fi fost considerabile, de vreme ce, student fiind, Mama, care toată viaţa citise enorm şi cunoscuse personal toată intelectualitatea română interbelică, mă uimea cât de la zi putea fi în domenii diverse, de la economie la medicină, de la religie la ştiinţele naturii. Cred că această mare bogăţie intelectuală, rodind într‑o personalitate ce impunea tuturor (chiar comuniştilor) prin autentic, i‑a dat tăria să înfrunte multele avataruri ale unei vieţi, pline într‑adevăr de lucruri frumoase, dar şi de căderi ce pe alţii i‑ar fi zdrobit. Îmi place să cred că moştenesc ceva din robusteţea ei spirituală ardelenească!

În casa (sau în casele noastre) am trăit de mic în compania celor mari. Copii de vârstă apropiată nu prea aveam ca prieteni şi nici nu‑mi plăcea să mă joc cu ei. Eram în schimb un ascultător, un martor neobservabil al convorbirilor părinţilor şi prietenilor lor ce se obişnuiseră cu discreţia mea.

Dacă nu puneam întrebări nici inteligente nici stupide, la acea vârstă preşcolară, singurul indiciu că nu eram tâmpit erau rarele mele exprimări într‑un limbaj care depăşea ca nivel cu mult anii pe care îi aveam.

Mi‑a rămas proaspătă în minte (deşi eram de circa 3 ani) o întâmplare care o afectase mult pe Mama şi era discutată ca un semn prevestitor de rele pentru ţară. Iorga cedase mult prea uşor, aproape că se şi oferise, insistenţelor lui Carol al II‑lea şi ale lui Armand Călinescu, dându‑l în judecată pe Corneliu Zelea Codreanu pentru ultragiu. Şeful legionarilor se exprimase într‑un articol de gazetă, ca replică la faptul că Iorga îl certase pentru că făcuse tocmai ce‑l sfătuise mai înainte să facă, declarând că marele dascăl nu avea un suflet prea onest. Ceea ce profesorul avea să demonstreze o dată mai mult. Acţionarea în justiţie pentru atare fleac le‑a oferit ocazia lui Călinescu şi Carol să comită un abuz de putere şi să‑l încarcereze la Jilava pe Codreanu şi pe încă zece (?) legionari ce aveau mâinile pătate de sânge. Se înţelege că aceia erau mafioţi ai crimei, dar statul român nu se putea autodemite, acţionând la rându‑i ca un ucigaş, fără procese, probe şi eludând justiţia. Or tocmai aşa a procedat! Într‑o noapte Codreanu şi cei zece au fost urcaţi într‑un camion şi înainte de a ajunge în Bucureşti au fost strangulaţi de către bieţi militari în termen, siluiţi de plutonieri care‑i ameninţau cu pistolul. Deci crimă şi siluire la crimă! Democraţia şi autoritatea statală românească îşi dăduseră definitiv demisia. Mama vaticina că vor urma cumplite răzbunări şi că ţara va fi aruncată pentru multă vreme în haos. Şi aşa a fost! Pe Iorga pe care‑l cunoştea personal îl căina fiindcă Dumnezeu îi luase minţile: quem Deus perdere vult prius dementat. „Cum a putut asemenea om să devină unealta josnică a indiferent cui şi din indiferent ce motive?” - se lamenta aproape zilnic Mama, urmărind presa în aşteptarea câtorva rânduri de regret sau de dezicere ale lui Iorga. Nimic! Marele mason Sadoveanu căruia i se ardeau în public cărţile, se ţinea cu înţelepciune cât mai departe de orice provocare. Iorga însă, manipulat lesne în infantilismul său moral, vitupera agresiv în stânga şi dreapta, făcând ca Cicero pe salvatorul naţiei (momentul Octavian), ca şi cum contemporanii săi ar fi fost loviţi de amnezie cât priveşte vechile lui legături doctrinare şi politice cu A. C. Cuza, leagănul ultranaţionalismului românesc de dreapta (pentru că Ceauşescu l‑a inventat pe cel de stânga!). Motiv pentru care legionarii nu‑l socoteau altceva decât „un trădător şi un vândut francmasoneriei”. Ca să fim drepţi, francmasoneria vremii nu mai reprezenta nimic, nu mai avea nici o putere; era o simplă joacă de oameni mari tot atât de neserioasă şi fără substanţă ca şi acuzaţiile ce i se aduceau de extrema dreaptă ce avea nevoie, ca şi Hitler care o inspira, de duşmani sau şi de duşmani de paie pe care să‑i zdrobească.

Asasinarea lui Codreanu şi a celorlalte zece sau douăsprezece căpetenii legionare se petrece în noaptea de 29 spre 30 noiembrie 1938, după ce la 10 februarie al aceluiaşi an Carol instaurează dictatura personală şi decretează o nouă constituţie care pune capăt regimului parlamentar. După părerea mea, între evenimentul din noiembrie 1938, abia amintit, şi reprimarea armată a rebeliunii legionare din 21‑23 ianuarie 1941, România s‑a aflat de facto în stare de război civil.

Urmările gestului necugetat al lui Iorga se cunosc: o dată alungat Carol cu rafale de mitralieră în urma trenului gonind nebuneşte peste graniţă, în noaptea de 26‑27 noiembrie 1940 sunt masacraţi la Jilava peste 60 de demnitari care „urmau să fie judecaţi” pentru acte antilegionare comise în timpul guvernării lui Carol al II‑lea; Armand Călinescu avea să „plătească” mai înainte pentru faptele sale (21 sept. 1939), Virgil Madgearu şi Iorga, o zi după hecatomba de la Jilava. Întrebarea care mă obsedează este ce au gândit asupra acţiunilor lor până când au murit, Călinescu şi Iorga. Au avut oare clarviziunea sfârşitului, căci este limpede că aventurierul regal conta pe fugă, ruşinoasă, dar sănătoasă. Scuza tuturor acestora că au fost asasinii unor asasini era valabilă doar pentru mentalitatea unor asasini şi ea întăreşte o dată mai mult realitatea războiului civil din ţară, desigur un război pentru putere al cărui sfârşit a fost decis la Berlin de necesitatea imperioasă a asigurării livrărilor de grâu şi petrol românesc către Germania în condiţii de stabilitate internă a României. Un război civil aflat încă la vârf, a fost suprimat prin tăierea vârfului. Cine seamănă vânt culege furtună, proverb valabil pentru ambele tabere! Dacă un militar poate cădea la datorie, dacă un politician putea fi ucis in extremis, într‑o conjunctură cumplită, în exerciţiul magistraturii sale, ce căuta un cărturar printre aceştia? Dar întrebarea e veche. Prinşi în vâltoarea pasiunilor politice, tocmai istoricii uită istoria, ei care ar trebui s‑o scrie nu s‑o facă, şi încă lamentabil de prost.

*

Desigur unii legionari, ca şi unii, mult mai puţini, comunişti erau voitori de bine pentru patria lor şi aceştia s‑au dat la o parte atunci când lucrurile „căzute în lume” au devenit realităţi cumplite pentru societatea vremii. Este greu a se sugera celor de astăzi atmosfera încărcată de sentimente, dar mai ales de resentimente a acelor tragici ani. Una dintre cele mai reuşite cărţi care, după părerea mea a izbutit să o creioneze, este romanul lui Constantin Ţoiu: Căderea în lume, apărut cu câţiva ani înaintea prăbuşirii Ceauşeştilor şi a ultimei erezii extremiste totalitare: comunismul. Autorul a avut unele dificultăţi după apariţie, dar ele s‑au estompat pe fundalul ultranaţionalismului ceauşist. Cartea este însă un îndemn la judecarea prin şi după înţelegere şi ea se referă la cei ce au gândit astfel, nu la pistolarii de profesie ori la instigatorii la crimă. De altminteri timpul acela era al unor dramatice şi ireconciliabile despărţiri. În aceeaşi familie unii erau legionari, alţii comunişti. Îndeosebi românii macedoneni erau astfel structuraţi. Exemplul cel mai la îndemână este al fraţilor Joja. Athanasie, filosof şi academician comunist, arhitectul Joja, fostul meu coleg de Institut academic (nunc ad superos), legionar de vocaţie şi teorie, dar niciodată de practică politică (cu ani de închisoare la activul său tocmai pentru că nu făcuse nimic).

Societatea interbelică românească nu a fost nici de departe extremistă, cum era Bulgaria vecină, frământată de crunte lupte sociale şi asasinate politice. Am putea spune că românii erau democraţi de vocaţie şi chiar mulţi dintre funcţionarii superiori ai scurtei guvernări legionare nu erau întru totul legionari „de profesie”. Îmi vine în minte cazul lui Alexandru Ghica, prefectul poliţiei Capitalei sub guvernul legionar. În timpul lui Antonescu şi al comuniştilor a fost în închisoare până în 1964 şi a murit apoi de cancer prin anii '70, la Galaţi. Graţie sprijinului doctorului Burghele, rectorul Institutului de medicină, fiul său a putut urma această şcoală (murind prematur de curând), iar fata filologia, după care a emigrat în Canada o dată ce tatăl fiului ei a fost chemat la zei. Vladimir Dumitrescu, fost secretar de stat la Ministerul Învăţământului, fiu de francmason, dar autor al unui proiect privind înfiinţarea unui institut de arheologie legionar, căsătorit cu fiica unui ceferist comunist, amândoi arheologi, elevi ai lui Pârvan şi membri ai Şcolii române din Roma înfiinţată de acesta, şi‑au păstrat graţie „cartelei biografice” posturile lor de cercetători la Academie, în ciuda câtorva ani de detenţie ai lui Vladimir. Ce să mai vorbim de C. Daicoviciu ori de atâţia alţii? Cine s‑a putut aranja s‑a aranjat. Comuniştii preferau pe cei uşor pătaţi căci îi puteau manevra lesne. Dacă nu jucau cum li se cânta nu le rămânea decât destituirea din întreg „câmpul muncii” şi eventual închisoarea. De remarcat este că nu ei constituiau ţinta lichidărilor fizice. Corb la corb nu‑şi scoate ochii! Clasa politică democratică românească, adică tocmai cea vizată şi de legionari, a format obiectul exterminării în închisorile şi lagărele comuniste.

Tensiunile dintre cămăşile verzi şi Antonescu creşteau şi se radicalizau în mod rapid, deşi acesta îi adusese practic la putere (conduşi de Horia Sima), ascultând de dispoziţiile Berlinului. Dar Antonescu juca un joc dublu în propriul său interes care atunci a coincis cu cel al ţării. Pe plan intern încerca să‑i discrediteze şi să‑i suprime. De pildă vestitele fotografii cu cadavre de evrei ucişi şi atârnate în cârlige la abator erau un trucaj menit să exacerbeze ura întregii populaţii faţă de asemenea bestialităţi, căci una erau crimele şi alta comportamentul subanimalic! Apoi generalul a reuşit să‑l convingă pe Hitler că un regim legionar nu va fi tolerat de populaţie (fapt foarte adevărat) şi va dezorganiza întreaga economie românească, lucru ce va duce la scăderea drastică a producţiei. Or Hitler dorea tocmai petrolul şi grâul românesc asigurat nu de o sabotabilă administraţie de ocupaţie sau de interpuse fantoşe, care ar fi provocat ca reacţii în lanţ defecţiuni şi contraproductivitate, ci de administraţia tradiţională, singura ce‑şi putea face în chip optim datoria. De aceea Hitler nu i‑a cerut la început lui Antonescu implicarea în război peste Nistru, ba chiar s‑a opus insistenţelor acestuia, pentru ca apoi să le accepte şi să le solicite, după ce Mussolini debarcase fără să‑l informeze în Grecia, dând peste cap planul original al Blitzkrieg‑ului, ce avea apoi să se împotmolească, datorită dispersării multor divizii în Balcani, Führerul ajungând în situaţia de a cere ajutor militar uman Ducelui şi Automareşalului.

Simţindu‑se trădaţi, legionarii au încercat o disperată rebeliune împotriva lui Antonescu şi a armatei aflate sub conducerea sa. Bineînţeles că au fost lichidaţi în câteva ceasuri, acţiunea fiind declanşată în stil surpriză. De această dată m‑am aflat, la trei ani, în centrul evenimentelor, ca aproape sigură victimă.

Veneam cu părinţii mei de la cofetăria Nestor, coborând pe Calea Victoriei spre casă, în strada Domniţa Anastasia nr. 8. În piaţa Palatului am zăbovit câteva minute ascultând ce se transmitea prin difuzoare: erau câteva plăci cu discursuri legionare care se tot repetau. Ne‑am continuat drumul până la încrucişarea cu Bulevardul Elisabeta pe care, dinspre Cişmigiu, urcau tancuri trăgând din mitraliere. Cum pe Domniţa Anastasia se afla prefectura poliţiei Capitalei unde legionarii se întăriseră, nu puteam ajunge la intrarea blocului pe care o ţineau sub foc continuu, ca şi întreaga stradă dealtfel. Prinşi între două focuri, al armatei şi al legionarilor, soarta ne era mai mult decât limpede. Prin nu ştiu ce ganguri şi curţi interioare am putut ajunge în grădina Eforiei şi de acolo, feriţi de ambele surse de foc, ne‑am îndreptat către uşa din spate a garajului blocului. Aceasta era închisă şi nimeni nu răspundea la bătăile noastre. Teamă ne era ca prin pasajul Eforiei să nu pătrundă armata şi să ne împuşte drept legionari care‑şi căutau scăparea. Am ajuns apoi la o altă uşă, cea a crematoriului, şi ea era închisă. Aici bătăile disperate au avut efect. Mecanicul blocului era acolo. I s‑a spus numele şi a recunoscut vocile. Ne‑a deschis. Luam prima oară contact cu subsolul ce mi se părea mult mai puţin lugubru decât evenimentele de afară a căror gravitate o realizam. Mecanicul ne‑a informat că nu puteam urca în holul blocului, la liftul cel mare sau la cel mic, căci uşa de cristal de la intrare fusese făcută praf de gloanţele care zburau acolo ca muştele. Am luat deci liftul de serviciu din subsol care glisa într‑un tub de beton, cu opriri pe palierele scării de serviciu care comunicau cu balcoanele din spatele blocului pe care dădeau uşile de serviciu din bucătăriile apartamentelor. Prin apartamentul unor vecini am răzbit în largul culoar al intrărilor principale ale apartamentelor şi al luminoasei case a scării ale cărei ferestre dădeau tot spre spatele blocului. O dată închisă uşa de stejar masiv a frumosului şi spaţiosului nostru apartament de la etajul al şaselea ne‑am crezut în siguranţă. Iluzie! Spre stradă apartamentul avea trei mari camere cu ferestre‑uşi, iar rulourile din şipci subţiri de lemn nu erau coborâte. Uşile acestor încăperi, cu excepţia dormitorului aveau şi ele spre holul şi sufrageria cu arcadă din adâncimea casei fie fragile uşi din lemn subţire, fie un mare glasvand la birou. Toate erau ţăndări şi gloanţele ţiuiau prin încăperi, cele mai multe ieşind pe ferestrele acelora dinspre spatele blocului. Singurul loc efectiv apărat dinspre direcţia de tragere a Prefecturii erau vestibulul, closetul de serviciu de lângă acesta, un oficiu şi bucătăria.

Dar dacă, înarmaţi cu puşti şi mitraliere, legionarii ar fi ieşit în stradă şi ar fi urcat în bloc, unde ştiau că jumătate din proprietari aparţineau burgheziei evreieşti înstărite, ar fi putut ucide pe absolut toată lumea. Chiar mă mir cum nu se întâmplase până atunci acest lucru! Există totuşi cel mai mare noroc în cel mai mare ghinion! Din acele vremuri datează o vilă de pe Dorobanţi, pe partea stângă aproape de Ştefan cel Mare, cu uşa de intrare blindată, gratii masive la ferestrele de la parter şi obloane groase de fier la cele de la etaj.

M‑am culcat deci pe burtă în vestibul, iar Mama s‑a închis în closet de unde se auzeau hohote de plâns, iar apoi interminabile cascade de râs nervos care pe mine m‑au speriat cel mai mult. Cred că noaptea a trecut în mare tensiune, dar spre dimineaţă s‑a anunţat că armata controla întreaga clădire a Prefecturii poliţiei şi focurile încetaseră. Ca şi în '89 cetăţenii erau făcuţi atenţi de retragerea prin subterane a legionarilor, respectiv a „teroriştilor” şi erau rugaţi să le semnaleze telefonic prezenţa la nu mai ştiu ce număr!

*

Epilog campestru

În ultimă instanţă trebuie să-i mulţumesc lui S.B. că ne‑a scos din acel loc ultracentral, expus primejdiilor. Mai trebuie să-i mulţumesc că m‑a scăpat de poluarea ce este de nesuportat acum în acea zonă şi că în grija sa faţă de om (deprinsă desigur la Moscova) a reuşit să ne facă a ajunge la verdeaţă şi aer curat, la marginea cartierului Drumul Taberei, spre Domneşti, la doi paşi depărtare de câmpia care se întinde până în zare (fosta moşie a lui Alexandru Mironescu), pe pământul căreia se află probabil chiar blocul în care cu chiu şi cu vai, după multe tribulaţii, ne‑am aflat o relativă linişte (într‑un context rural declasat, insensibil la zgomote până când chiar producătorii lor s‑au îmbolnăvit de nervi) într‑un apartament, în mod cert nu de talia celui de unde cu decenii înainte fuseserăm daţi afară în stradă!

Dar de ecourile surprinzătoare ale istoriei tot nu ne‑a putut scăpa. Istorie aflată pe câmp, nu făcută pe câmp! O Clio campestră prin naraţie, nu neapărat prin vocaţie, deşi faptele ce vor fi istorisite se petrecuseră totuşi pe un câmp de aviaţie!

Spre serele la care lucrau numeroşi semirurali domiciliaţi în blocurile de la marginea câmpului dinspre Domneşti, unde pe drumul de ţară bătucit deopotrivă de stăpânii mai urbanizaţi ai unor câini de rasă, uneori incompatibili cu minusculele cavouri cu telefon pe care le ocupa respectiva proţopindadă mărginaşă, se ajungea la singura pepenărie din zonă şi la o livadă cu nuci, piersici, pere şi prune, totul pe o bucată de teren de cca 2 hectare deţinută nu se prea ştia în ce condiţii de dl. Mazilescu care hrănea astfel cartierul, prin bunăvoinţa naturii, cu roadele proaspete ale pământului.

Prin bunăvoinţa naturii mai mult decât prin cea a oamenilor puterii; dl. Mazilescu locuia şi el prin blocurile mărginaşe, hărţuit în fiecare primăvară şi toamnă de „organele noastre dragi” care nu admiteau nici o unghie de gospodărie privată în sânul celei colective, cu atât mai mult cu cât chiar în acea parte îşi avea „lotul agricol experimental” unul din fraţii lui Ceauşescu, lot păzit de un securist recrutat şi el pe limes care veghea în slipul unei seminudităţi eroice şi bronzate ca nu cumva puştimea băştinoasă şi ciorditoare să văduvească experimentul „ştiinţific” de tot porumbul bun de fiert, tulburând isyhia augustului frăţior şi întunecându‑i roza imagine, sufleteşte atât de necesară, despre agricultura socialistă şi „realizărili” ei; în atare condiţii vitrege agropolitice, dl. Mazilescu reuşea totuşi să producă pepeni galbeni gustoşi.

Deci numitul avea „probleme”, cu toate că împingea destul bănet în dreapta şi stânga. Mai ales după vizita în zonă a „marelui cârmaci” care, văzând o turmă de oi cu un măgar, s‑a scandalizat foarte de prezenţa în apropierea măreţei capitale a acestor animale urât mirositoare ce, pe deasupra, mai aparţineau (şi erau destul de multe) unui prăpădit de sătean necolectivizat! Tot atunci privirea cârmaciului a fost rănită şi de frumoasele case şi gospodării de pe marginea şoselei spre Domneşti, aparţinătoare unor lucrători constructori ce activaseră ani de zile în Siria, Turcia sau cine ştie unde în Orient, pe un salariu de mizerie şi care aduseseră de acolo şi aclimatizaseră aici soiuri rare de prune, caise şi piersici. Mai erau şi două mari livezi de cireşi, vişini şi caişi, de unde ne procuram fructe pentru dulceţuri şi gemuri. Cârmaciul a oprit contrariat cortegiul de limuzine, a coborât şi, ca şi cum totul în jur ar fi strigat „jos Ceauşescu”, s‑a mirat cum poate fi răpit agriculturii atât teren, când se ridică zeci de blocuri pentru oamenii muncii: - A, unii vor să trăiască boiereşte la aer?

- Şi ce dacă, e pământul lor? - Pământul este al tuturor, este al ţării!, a conchis proprietarul acesteia şi cu binecunoscutu‑i gest demolator a şters zeci de case şi livezi, trecându‑le din realitate în viitorul comunist (luminos) al omenirii!

Dacă prima criză de vomă nervoasă o avusesem ca reacţie la ce‑mi spusese cu ani în urmă despre sine Răzvan Theodorescu, cea de a doua se petrecuse în faţa cireşilor şi caişilor uriaşi, aşternuţi la pământ, în vreme ce buldozerele neputincioase se opinteau să le zmulgă rădăcinile. Redat agriculturii n‑a fost niciodată acel teren pângărit şi blestemat. Ciulinii şi buruienile au crescut pe el ani de‑a rândul...

Livada, pepenăria, adăpostul de vreme rea şi fântâna lui Mazilescu ca şi întreaga recoltă de pepeni căzuseră şi ele victimă aceloraşi „indicăţii”. Dar Mazilescu nu se lăsa şi în plină epocă ceauşistă lupta cu vremurile mai abitir decât în timpul năvălirilor barbare. Ce toamna se distrugea, primăvara de la început se lua: - Crezi că o să‑l dovedeşti? îl întrebam ori de câte ori mă duceam seara după pepeni.

- Poate că da, cu ajutorul lui Dumnezeu, mai ales că acum mi‑a venit un prieten din Italia, care, ori de câte ori soseşte în ţară, se duce la nebun! - Nu ştiam că ai relaţii atât de sus puse! - Cum să nu, dacă eu l‑am dus acolo pe sus?!? - E vorba de Iosif Constantin Drăgan, n‑aţi auzit de el? - Ba da, l‑am şi auzit vorbind despre traci! Deschid o amplă paranteză. L‑am ascultat pe I.C. Drăgan vorbind despre traci, împreună cu alţi tracomani, în sala hipogee de conferinţe a Ateneului. Se traducea o inscripţie de pe o monedă dacică, inscripţie care nu putea fi decât „Filippou”, copie interpretativă după monedele macedonene. „Poetul” Ion Gheorghe dăduse o traducere „exhaustivă”: o coală ministerială umplută pe recto şi verso într‑un limbaj volopük, pe care citind‑o făcuse spumă albă în colţurile gurii. Apoi a luat cuvântul Drăgan, ca să completeze traducerea; a vorbit mai mult de jumătate de ceas şi aceeaşi spumă albă îi apăruse în acelaşi loc. Culmea este că la congresele de tracologie organizate de el la Palma de Mallorca (în acea minune a naturii care este arhipelagul Balearelor) sau aiurea, mergeau savanţi notorii, Vladimir Gheorghiev, Al. Rosetti, Alf Lombard. Rosetti, sincer ca totdeauna în faţa cui nu voia să se compromită, mi‑a tăiat uimirea indignată: - „Dragul meu, ştim bine că e un dobitoc, dar cine poate refuza o călătorie gratuită în Spania şi mai ales mesele copioase la care ne poftea?” Şi poate că avea dreptate, în optica epicureică asupra „foloaselor” sau mai degrabă ponoaselor pseudoştiinţei: dacă prostu‑i prost, apoi prostul să plătească, căci oricum de el tot praful se alege, ca şi de noi toţi! Amintita manifestare de la Ateneu avea loc în cadrul cenaclului de tracologie şi ştiinţe juridice „Titu Maiorescu” al Uniunii juriştilor din Bucureşti al căror preşedinte, al uniunii şi al cenaclului, era Gabriel Iosif Chiuzbaian, viitorul ministru al Justiţiei în guvernul Văcăroiu.

- Eu i‑am salvat viaţa! - Cum, ce legătură poate fi între dumneata şi Drăgan? - Păi, dom'profesor, eu l‑am dus la Roma! - Fii bun, te rog şi povesteşte‑mi! - Eram tânăr locotenent în aviaţia regală română, pe la începutul războiului. Eu sunt băiat de ţărani de prin Bărăgan. - Se vede, căci eşti obişnuit din străvechime cu năvălirile barbare! - Ăştia sunt nişte nenorociţi, dom'profesor, ascultaţi‑mă pe mine, nu fac nici cât ţărâna pe care calcă, sunt mai primitivi decât şobolanii, cârtiţele şi hârciogii - Ei, şi cum a fost cu Drăgan? - Păi eram în escadra de vânătoare de la Pipera când mă sună la telefon un general cam verde de felul său şi mă cheamă la el la minister. - Era pe vremea lui Antonescu? - Sigur că da, doar începuse războiul! - Şi nu stă el să‑mi explice prea multe, ci îmi spune că e o treabă serioasă şi de mare secret şi dacă nu‑mi ţin gura plătesc cu viaţa; apoi mă trimite la un şef mare de la Aviaţie. Acela mă lămureşte că trebuie să duc cu avionul meu de vânătoare la Roma pe un domn important, dar că de toate astea nu e nevoie să ştie nimeni. Lucrurile erau aranjate şi cu nemţii; n‑o să mă repereze nici un radar, n‑o să tragă în mine nici o antiaeriană ori mitralieră; trebuia numai să zbor cât se putea de jos, fără a mă ridica nici deasupra dealurilor. Mi‑a dat harta traseului pe valea Savei, pe la Trieste şi la sud, spre Roma.

Mi‑a mai spus că avionul va avea montate în fuselaj rezervoare suplimentare de benzină. Mi‑a precizat ziua şi ora, spre seară. Avea să cunoască totul doar un mecanic pe care‑l mirosisem eu mai demult că‑i omul lor. Şi iată că la data şi ceasul fixat apar la marginea câmpului două limuzine mari şi negre, înaintând cu prudenţă şi cu farurile stinse spre locul unde li se comunicase că se află avionul, tras şi el ceva mai la o parte. Din prima limuzină coboară mai întâi un domn înalt cât un deal, în paltonul lui îmblănit şi cu căciulă ca o turlă de biserică. (Mazilescu era un om de câmpie, uscat şi vânos.) Lângă el descinde o cucoană şi ea voinică, tot în blană, ca o claie de fân. Şoferii celor două limuzine nu mai pridideau să scoată din maşini şi portbagaje sumedenie de valize de piele. Nu‑mi venea să cred ochilor. Dau de vreo două ori ocol transportului, apuc o valiză care mă trage în jos, gata‑gata să mă rostogolească la pământ. - Domnule, nu se poate, nu se poate şi pace! - Dar e ordinul domnului general! Vedeam eu că‑i un barosan verde din ăia pe care‑i iubise Mareşalul, aşa că i‑am răspuns: - Să piloteze dom'general avionul! Şi dumneaei? - Dumneaei e scumpa mea mamă pe care o iau cu mine! - Unde, domnule, unde? Dumneata nu vezi că sunt doar două carlingi? Drăgan a renunţat la mamă, apoi la paltonul îmblănit şi la căciulă. I‑am dat o caschetă şi o haină de piele, de pilot; mănuşile căptuşite şi le‑a scos din buzunarul paltonului; i‑am dat şi o pereche de ochelari căci în carlinga închisă bătea totuşi vântul de peste tot. Îi spun apoi că din valize nu vom putea lua decât cel mult trei şi acelea din cele mai mici. Atunci a început scandalul. Că el a plătit cui trebuie şi cât trebuie pentru întregul transport şi că nu putea renunţa la nimic. Şi erau dom'le nişte greutăţi de parcă avea pietre în valize, nu alta. Ce dracu o fi avut nu ştiu, că la un moment dat chestiunea începu să se îngroaşe. Dacă la mamă şi la palton renunţase relativ uşor, în privinţa valizelor nu părea dispus să se tocmească. Ba unul din şoferi, în haină de piele, făcu să lucească în lumina palidă a înserării oţelul gri al unui pistol. Domnu' şef, i‑am spus, dacă dumneata găseşti loc pentru toate astea, uite, controlează avionul de la cap la coadă. Fuselajul e plin de rezervoare; ăsta e un avion de vânătoare, nu de transport; orice kilogram în plus consumă mai multă benzină; îmi trebuie turaţie mare că zbor jos şi orice gol de aer mă izbeşte de pământ, mă face ţăndări şi ardem ca şoarecii! Şoferii au trecut la fapte şi au început să lege la baza aripilor valizele cu funii solide; pe altele le‑au băgat printre rezervoarele de benzină, riscând să deterioreze legăturile dintre acestea şi motor. Nici dracu' nu ne‑ar fi putut desprinde de pământ, oricât l‑ar fi plătit stăpânul valizelor; dacă una din ele se desfăcea de pe aripi, eram morţi, cât eram eu de as al zborurilor de noapte pe camuflaj! Noroc că era lună plină, dar pe traseu putea intra în nori.

Am făcut cu turaţie maximă întreaga pistă pe direcţia vest: degeaba, aparatul nu s‑a dezlipit o palmă; am întors şi am luat‑o spre est: un vânt uşor bătea din faţă. La liziera pădurii am trecut cu trenul de aterizare prin vârfurile copacilor şi m‑am ridicat cât am putut mai sus ca să am înălţime să efectuez virajul spre vest în contrapantă. Iar era să intru în pomi. Am redresat aparatul şi Dumnezeu m‑a ajutat să fie o noapte fără nori şi zorii să prindă luna pe cer. Am aterizat la Roma pe aeroportul ăla al lor. - Fiumicino - Aşa cum spui! Şi Drăgan ce a zis? - Drăgan era nebun de bucurie! Mi‑a spus cum îl cheamă, m‑a îmbrăţişat şi mi‑a dat atâta bănet că mi‑am cumpărat la întoarcere o moşioară de 40 hectare din pământul cel mai bun! - Şi ce‑a devenit moşioara? - Ce să devină, au luat‑o comuniştii! - De chemat ţi‑a spus cum îl cheamă, dar ce avea în multele valize nu ţi‑a spus? - Nu, domnule şi eu, bucuros că am scăpat de belea, am uitat să‑l mai întreb! - Ei bine, îţi spun eu: avea tezaurul legionarilor! - Cum adică? - Păi verighete, inele, aurărie jefuită de la evrei ori de la alţi duşmani ai legiunii: ceva valută în hârtie, monede şi lingouri de aur şi aşa mai departe. Cu aceste jafuri şi‑a început afacerile în Italia, înfiinţând după război o fabrică de maşini de gătit şi butelii de aragaz. Pe vremea bancurilor cu Zăroni se glumea că I.C. Drăgan a fost primit de Papa căruia i s‑a adresat cu protocolarul Sanctitas, iar Papa i‑ar fi răspuns: Aragaz!

Fapt este că emisarii lui Horia Sima n‑au întârziat să se prezinte la Trezorierul Legiunii spre a‑şi recupera averea. Graţie spiritului său de afacerist, acesta a multiplicat talantul şi le‑a dat comilitonilor în rate şi în scurt timp tot ce le datora. „Acum, după cum vezi, îl primeşte Ceauşescu de câte ori vine în ţară. Crezi că nu are şi el nevoie să‑şi plaseze bine averea strânsă de pe urma vânzării, cu ajutorul lui Moses Rozen, a evreilor şi cu ajutorul ştim noi cui a saşilor? De ce crezi că a înfometat ţara plătindu‑i datoriile faţă de Occident înainte de termen, cele câteva miliarde de dolari pe care nu i le cerea nimeni cu atâta grabă? Voia să nu i se confişte fondurile valutare din Elveţia, ca lui Hrusciov vaporul cu care se dusese la New York să bată cu pantoful în tribuna de la ONU”. Corb la corb nu‑şi scoate ochii, ci dimpotrivă se ajută, mai ales că ultranaţionalismul agresiv ceauşist era replica de stânga, peste decenii, a celui legionar, astfel că preaînţeleptul Iorga şi‑ar putea consola victima răzbunată, recitându‑i pişicher lui Corneliu Zelea Codreanu versurile lui Păstorel Teodoreanu, din nou la modă în „epoca lumină” a lui Ceauşescu, tot în „ţara mai mândră ca soarele pe cer”:

„Căpitane nu mai plânge,

Căpitane nu fi trist,

Legiunea biruit‑a

Prin partidul comunist”.

gust-et-1

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2

cronici-250x500