Gustul eternității I

VIN RUŞII !

Azi, când cei mai mulţi au în minte dictatura comunist‑ceauşistă, unii aprinzând lumânări la presupusul ei mormânt, atât stricto sensu cât şi la figurat, se uită că România deţinuse la finele scurtei perioade interbelice tristul record de a glorifica în fruntea statului, în aceeaşi persoană, un escroc, un rege şi un dictator: Carol al II‑lea. Hahalera regală devenise în epocă prototipul monarhului de operetă capabil de cele mai surprinzătoare şi umilitoare comportări. Pe bună dreptate fiul său, de el detronat pentru prima oară, l‑a lovit cu acea damnatio memoriae căreia îi cădeau victimă, prin hotărârea senatului, cei mai execraţi împăraţi ai Romei. Escroc, căci acesta a fost adevăratul motiv al îndepărtării sale de la tron şi al regenţei minorului Mihai I, fiindcă Ionel Brătianu i‑a dovedit lui Ferdinand că viitorul Brana, Carol Caraiman etc., conducând o delegaţie pentru dotarea aviaţiei, a primit în Belgia mită un milion de dolari pentru a achiziţiona din această ţară avioane fără clauza asigurării pieselor de schimb. Cu sarmalele în gât, parlamentul a fost convocat în primele zile ale anului 1926 spre a lua act de ilegala căsătorie a prinţului moştenitor cu Zizi Lambrino; refuzul repudierii atrăgea de la sine anularea calităţii de primus succesionis şi exilul. Conform statutului Casei regale, fiul său avea să‑i urmeze la tron.
Atât Ferdinand cât şi Ionel Brătianu, mor în 1927, primul de cancer anal, cel de al doilea de o banală operaţie de apendicită efectuată (culmea stupidităţii) nu la nivelul medical indiscutabil din punct de vedere profesional, ci la acela al unor meschine raţiuni politice de sorginte funcţionărească, pe care l‑au decis trepăduşii marelui om de stat. Moartea prematură şi imprevizibilă a creatorului României Mari şi de facto principalul pilon al ţării, i‑a influenţat hotărâtor destinul. Nicolae Titulescu avea să fie o palidă umbră prin comparaţie cu marea voinţă, putere de previziune, de decizie şi de pragmatism politic ale lui Ionel Brătianu. Şi apoi Titulescu era un diplomat, nu un politician. Brătianu ar fi devenit cu siguranţă un Churchill al sud‑estului european şi sunt convins că acest om n‑ar fi tolerat comportamentul cinic al Aliaţilor care în final au acţionat aidoma duşmanului lor Hitler, când aceştia au sacrificat cu neiertată uşurinţă rezultatele păcii de la Versailles, aruncând în braţele singurului imperiu rămas, cel sovietic, toate statele care au luat naştere din prăbuşirea celui habsburgic şi din uriaşele sacrificii ale primului război mondial! Sigur că acum păşim în metaistorie, dar voinţa neînduplecată a lui Ionel Brătianu, confirmată de succesele şi justeţea vederilor sale, ar fi schimbat sau ar fi nuanţat sensibil mersul istoriei, cât de dezastruos a fost el. Convingerea mea este că Brătianu, încercat cunoscător al meschinăriei politicii franceze (şi a celei a lui Clémenceau în special), ar fi intervenit la timp, înainte ca această ţară a banului pus la ciorap să spolieze un mare popor învins şi să dea astfel naştere nazismului! Cred că la acea vreme ar fi fost printre puţinele capete lucide ale Europei. Într‑o situaţie limită chiar şi un singur cap lucid contează imens.
Obiectivul principal al resentimentarului şi restauratului Carol al II‑lea a fost să‑i distrugă pe liberali şi întreaga lume politică democratică românească. Asasinarea ultimului mare liberal, I.C. Duca, nu i‑a fost străină lui Carol, care se pare că s‑a folosit de pistolari legionari.

Important este să nu uităm că relaţia istorică dintre al doilea şi primul război mondial a făcut imposibilă altă relaţie politică decât cea a lagărelor antagoniste. Inviolabilitatea frontierelor actuale este pe de o parte produsul păcii de la Versailles, iar pe de alta al situaţiei postbelice ultime (pacea de la Paris). Atare situaţii n‑aveau de ce să le nesocotească ruşii precum le nesocotiseră Hitler şi Mussolini) de vreme ce ipso facto le depăşeau, reducându‑le la importanţa unor despărţăminte guberniale!
Dar revenind la Carol al II‑lea, politica dezastruoasă a acestuia este expresia cea mai pregnantă a dispariţiei personalităţii de granit a lui Ionel Brătianu şi prin negativul ei programatic nu face decât să sugereze şi mai precis rolul salutar, determinant pe care l‑ar fi avut marele politician şi om de stat român.
Dintre cele trei caracteristici ale lui Carol al II‑lea, Antonescu a moştenit‑o doar pe cea de dictator. Din punctul de vedere al onestităţii administrativo‑financiare, nu i se poate reproşa absolut nimic. A trăit şi a murit sărac şi am spune, într‑un fel, că strâns în menghinea istoriei, ca oştean, a murit la datorie. Era un om fără strălucire şi asumându‑şi sarcini politice pe lângă cele militare, a dat dovadă de cecitate în domeniul care nu‑i era familiar. A evitat cât mai mult contactele cu oamenii politici, în ciuda solicitărilor acestora şi în atare privinţă s‑a înconjurat cu precădere de nulităţi şi lichele. Fost ataşat militar al lui Titulescu în vremea ambasadei acestuia la Londra (timp în care acolo se afla şi Kennedy senior), contactul cu reputatul diplomat a rămas aproape fără nici un efect asupra‑i. Ca strateg era tot atât de şters cum a fost ca om politic. Ştiu că se vorbea în epocă că dezastruoasa campanie în Rusia, alături de nemţi, a început‑o insistând pe lângă Hitler să‑i permită a depăşi linia Nistrului. Antonescu îşi închipuia că va compensa prin ocuparea Transnistriei şi Odesei răpirea Ardealului de Nord. Neavând noţiuni de geopolitică, credea că statele se taie pentru veacuri, de război, pe harta lumii, ca bucăţile de caşcaval. După ce s‑au văzut rezultatele dării peste cap de către Mussolini a Blitzkrieg‑ului, Hitler a pretins prezenţa armatei române în campania sa rusească, ce începuse a se vădi tot mai falimentară. Marile pierderi de la Cotul Donului şi apoi din Crimeea i‑au oferit supranumele de Don Mareşal, mareşal promovându‑se singur, în calitate de şef al statului. Opoziţia democratică îl numea Automareşalul sau Câinele Roşu. Şi‑a subordonat sub raportul protocolului instituţia monarhică şi i‑a arătat întreaga‑i desconsiderare. Nu a fost însă trădător de ţară, refuzând propunerea lui Stalin, la Kremlin, de a‑l răsturna pe rege şi a prelua conducerea statului (propunerea îi era făcută după ce fusese arestat şi ajunsese în mâna ruşilor, cu scopul de a se crea astfel o diversiune în spatele frontului care să justifice faţă de occidentali ocuparea militară a României, în ciuda actului de la 23 August şi a armistiţiului încheiat ulterior, pe de o parte, iar pe de alta să‑i descotorosească pe ruşi de incomodul Rege, Antonescu urmând a fi executat pentru atare „rebeliune”).

Mic de statură, friguros (trăsături comune dictatorilor), Antonescu fusese realmente muşcat de viermele otrăvit al puterii absolute, pierzând în cursul războiului, datorită erorilor sale strategice şi bruma de simpatie pe care o avusese ca militar în rândurile oştirii. „Civilii” nu l‑au agreat niciodată, nici muncitorimea, nici burghezia, nici ţărănimea, nici „aristocraţia” boierească a cărei conduită a fost în genere de a nu se pune făţiş rău cu puterea, excepţie făcând puterea comunistă care n‑a cruţat‑o nici pe ea.
Una din laturile pozitive ale dictaturii antonesciene a fost înţelegerea şi protejarea pe cât cu putinţă a ovreimii româneşti care în marea ei majoritate a avut meritul de a fi antibolşevică şi leală ţării căreia aparţinea. Unii contestă acum atare latură pozitivă, fie din ignoranţă, fie din rea voinţă interesată, nu numai pentru a compromite memoria unui căzut în moarte la datorie (sub necesitatea istoriei), ci pentru a crea aproape din nimic, ori din cazuri limită atipice, falsa problemă a antisemitismului românesc. Chestiunea legionară a fost un accident circumscris şi ea nu rămâne câtuşi de puţin reprezentativă pentru poporul român; de altminteri Antonescu însuşi i‑a lichidat pe legionari, pregătind acest act printr‑o propagandă vizuală anume (am mai amintit de fotomontaje cu evrei ucişi şi atârnaţi în cârligele de la abator, atare trucaje dovedind tocmai faptul că românii nu numai că nu agreau atare violenţe bestiale, ei fiind funciarmente xenofili, precum o dovedeşte istoria veche şi modernă a lor şi, dacă mai e nevoie, existenţa însăşi pe aceste meleaguri a autorului acestor rânduri care, deşi ar fi putut‑o face, nu a părăsit ca alţii mult mai români decât el, corabia ce se scufunda în marasmul terorii şi mizeriei bolşevice, ci a împărtăşit soarta milioanelor de compatrioţi.
Oricâte scăderi i‑au fost găsite sau scornite poporului român, mai ales în veacul scurs de la ieşirea sa mentală din protoistorie, veac în care am fost împinşi înapoi de ocupaţia bolşevică, nimeni nu‑i poate pune la îndoială omenia şi bunătatea sa, de multe ori răsfrânte împotrivă‑i, mai ales acum când a decăzut în starea de populaţie; evident neghina, gunoiul există oriunde şi la orice nivel social, dar nu acestea caracterizează blânda latinitate orientală, în ciuda potrivniciilor istoriei ei.
În virtutea militantismului socio‑cultural al Mamei, sau a ceea ce mai rămăsese din cel interbelic, începusem şi eu a fi dus, de mic copil, la unele adunări care aveau loc, tolerate de Antonescu, prin casele protipendadei bucureştene. Îmi amintesc astfel, graţie şi discuţiilor ce au urmat multă vreme în familie, de o probabil celebră în epocă întâlnire şi dezbatere între rabinul Şafran şi monseniorul Ghica pe tema Sinagoga şi Biserica. Figurile lor nu mai au în mintea mea precizie iconografică. Amândoi mi se păreau bătrâni, deşi am aflat că Şafran era abia la începutul rabinatului său. Aflam că el păstra un contact permanent şi benefic cu autorităţile vremii şi chiar cu Antonescu, în vederea asigurării liniştii comunităţii evreieşti.

În tot cazul nu se pomenea pe atunci de plecări singulare sau în masă ale evreilor din România, aşa cum avea să se întâmple după venirea comuniştilor şi implicit a ruşilor. Antisemit era imperiul rus de pe vremea ţarilor, iar cuvântul pogrom, cuvânt slav, întăreşte o dată mai mult ceea ce e de domeniul evidenţei.
În tot cazul menţinerea unor punţi de legătură între tabere adverse nu poate fi decât un comportament salutar; altminteri nu s‑ar fi putut salva ceea era de salvat. Astăzi, de pildă, unii îi reproşează Anei Blandiana că nu‑i întorcea spatele lui Nicu Ceauşescu, dar graţie tocmai acestui comportament au putut fi depăşite unele situaţii critice şi salvate unele persoane. Acelaşi a fost şi cazul audienţei pe care Zigu Ornea o avea la Gogu Rădulescu, la început cu precădere prin soţia acestuia care era evreică. Înaintea regimului comunist rolul de mediator revenea mai ales „aristocraţiei”, neimplicate direct în politica regimurilor carlist şi antonescian. Atare demersuri nu erau neapărat încununate întotdeauna de succes. Este prea bine cunoscut cazul limită al Didinei Cantacuzino care a urcat în doliu şi în genunchi scara palatului din Calea Victoriei pentru a cere lui Carol al II‑lea graţierea fiului ei Alexandru legionarul (fratele arheologului Gheorghe Cantacuzino, prieten cu Maurice Thorez, amic al lui Stalin, şi apoi conducătorul ultrastângist al comuniştilor francezi); prinţesa a fost refuzată categoric şi chiar respinsă cu desconsiderare aproape brutală.
Ecourile pe care le mai am din copilărie despre regimul antonescian sunt dominate de opiniile rudelor celor căzuţi în Rusia, opinii care‑i erau cu totul defavorabile Automareşalului care‑şi îmbrobodea eşecul în flamura neagră a celor ce mărşăluiau spre moarte cântând „Ardealul, Ardealul...”. Ardealul de Nord nu putea fi redobândit prin sacrificiale hecatombe în Rusia. Dacă ar fi trăit Ionel Brătianu, acesta ar fi ştiut cum să se comporte cu Hitler ca atare cesiune să nu se producă, aşa cum vreme de doi ani a negociat în primul război cu Aliaţii până le‑a smuls România Mare.
Poate vi se va părea incredibil, dar în studiile mele istorice de mai târziu am descoperit ceea ce ar fi trebuit să nu mă mire, anume că toate regimurile dictatoriale falsifică pro domo istoria cu cea mai mare uşurinţă. În manualele de istorie din vremea războiului, regele dac Burebista era prezentat ca întâiul cuceritor al Odesei, regiune în care într‑adevăr se aflau triburi getice, atestate arheologic acum 2‑3 decenii în urmă de arheologia sovietică. Pe atunci însă afirmaţia se baza pe o informaţie de mâna a doua, a lui Dion Chrisostomul, retor din vremea lui Traian, adică trăind la cel puţin 150 ani după presupusa faptă a lui Burebista care ar fi distrus, ne asigura acesta, toate cetăţile greceşti de pe litoralul Mării Negre, de la Olbia (Odesa) la Mesambria (Nesebar, Bulgaria).

Am stabilit adevărul, în pofida lecaculiştilor ceauşişti (naţional comunişti), într‑un studiu omologat ca atare de istoricii neaserviţi politicii de indiferent ce culoare şi interese extraştiinţifice, arătând că dimpotrivă, cum glăsuieşte inscripţia de la Balcic (Dionysopolis), Burebista voia să fie aliatul lui Pompei filelenul şi deci nu avea rost să‑i ucidă pe grecii care‑şi puneau nădejdea în el. (Ar putea fi întrezărită aici şi o eventuală grecofobie activată în epocă, de pe urma căreia Tatăl meu a avut de suferit în unele privinţe, precum arătam mai sus, dezagremente în tot cazul minore prin raport cu cele ce au urmat sosirii Armatei Roşii şi instaurării regimului bolşevic.)
Amicul Mussolini îi jucase lui Hitler cea mai sinistră festă (adeverind o dată mai mult spusa că Dumnezeu să te ferească de prieteni, că de duşmani te aperi singur!), debarcând în Balcani şi atacând Albania şi Grecia, fiind înfrânt de cea din urmă în noiembrie 1940; Ducele cere ajutor militar Führerului. Datorită dispersării diviziilor germane în Balcani, acesta a trebuit să‑şi amâne până în vara lui 1941 Blitzkrieg‑ul împotriva Uniunii Sovietice, proiectat iniţial pentru sfârşitul iernii aceluiaşi an. Războiul fulger viza distrugerea imperiului sovietic înaintea intervenţiei ajutorului aliat şi în final controlul armatei germane asupra petrolului iranian (ambiţie străveche a Rusiei imperiale) înainte de reinstalarea iernii în Rusia şi Asia Centrală.
Dacă fostul învăţător din Predappio Vecchia, ajuns, inegalabil în megalomanie, Duce imperial, şi‑ar fi putut stâmpăra puţin imensa‑i vanitate, soarta omenirii contemporane ar fi fost diferită. Rusia comunistă s‑ar fi prăbuşit sub atacul fulgerător al Wehrmachtului. Japonia (cu toată pregătirea ei îndelungată) n‑ar mai fi atacat poate America, ce s‑ar fi ţinut oricum în afara conflictului (de vreme ce perfidului Albion i‑a trebuit un Pearl Harbour spre a scoate, din bârlogul inadmisibil a două veacuri de pace fertilă, pe fosta sa colonie, devenită mult mai bogată şi instalată într‑o şi mai splendidă şi invidiabilă izolare decât fosta ei metropolă), Anglia rămânând neinvadată, căci Hitler ar fi fost cu siguranţă eliminat (aşa cum au demonstrat numeroasele comploturi) o dată ce armata germană ar fi fost stăpână pe situaţie şi ar fi putut proceda la suprimarea şi subordonarea trupelor SS. În cele din urmă Germania s‑ar fi mulţumit cu străvechiul ei vis Drang nach Osten, cu atât mai posibil cu cât încă de la Petru I Rusia imperială se umpluse de germani, cele două popoare fiind funciarmente complementare şi nu incompatibile, în vechiul sens franco‑german, căruia i‑a pus definitiv capăt înţelegerea istorică De Gaulle‑Adenauer.
Rusia a ratat a doua oară (după repede trecuta revoluţie burghezo‑democratică) şansa (ori mai bine spus Mussolini i‑a anulat atare ocazie, plătită ieftin în ce‑l privea, cu vieţile italienilor îngheţaţi la Stalingrad) de a deveni alături şi în subordinea politică a Germaniei o mare putere economică mondială şi o imensă piaţă de desfacere pentru formidabila industrie nemţească trecută pe picior de pace, imperialismul militar transformându‑se din mers, aşa cum s‑a întâmplat după război, în imperialism economic.

Ardealul de Nord ar fi fost retrocedat României, iar toate statele cucerite de Hitler s‑ar fi reconstituit sub acea pax germanica, mult mai puţin dură, după părerea mea, decât cea impusă de Clémenceau „inamicului ereditar”. Respectarea frontierelor de la Versailles ar fi fost o condiţie sine qua non a solidităţii păcii germanice, bizuită pe uriaşele rezerve naturale ale Rusiei şi interesată să aibă în democraţiile occidentale o piaţă de desfacere pentru viitoarea ei industrie de vârf. Am fi avut o Europă germanizată şi nu una americanizată. America ar fi urmat să‑şi împartă Pacificul, Extremul Orient, Africa şi India cu Anglia şi Japonia. Zeci de milioane de oameni nevinovaţi (atât evrei în Europa cât şi multiple etnii în Eurasia sovietică) n‑ar fi fost daţi zadarnic morţii şi nu s‑ar fi ajuns la atât de gravul dispreţ faţă de om care, ca simptom al maltusianismului, poluează astăzi sufletul lumii precum emanaţiile industriale mediul ei vital. Dar Pantalone Mussolini, ca şi Hitler, Stalin ori Ceauşescu erau preocupaţi să se joace până la moarte de‑a jocul cu popoarele! Oricum, atât Franţa cât şi Germania s‑au dovedit a fi lipsite de vocaţie imperială. Stupiditatea lui Napoleon de a crea un imperiu în Europa imperiilor, nu cred că ar fi fost urmată de germani de a crea un alt imperiu decât economic, cum a făcut‑o America, în Europa învinsă a statelor naţionale şi a mentalităţii respective. Nu cred că Germania nu ar fi învăţat nimic din istoria‑i recentă (dublă), chiar dacă pentru începutul păcii germanice n‑ar fi dispus ca politicieni decât de generali şi mareşali. Dar să nu insistăm asupra ideii romantice a fragilităţii civilizaţiilor, atât de tentant argument al oricărei formule metaistorice.
După acest lung excurs să revenim de unde plecasem, adică la rabinul Şafran şi la monseniorul Ghica. Dacă chipurile lor mi le amintesc vag, am aflat nu de mult că primul trăieşte încă şi că e rabinul‑şef al Genevei. În martie 1995 a făcut chiar o vizită la Bucureşti. Vorbea perfect româneşte şi a mărturisit că a trebuit să plece din ţară în 1947 când era limpede că bolşevismul se înstăpânise aici. A avut numai cuvinte bune şi blânde faţă de poporul român şi a lăsat impresia că regretă tot ce au făcut evreii comunişti împotriva acestuia. Glasul, personalitatea sa remarcabilă mi‑a confirmat şi întărit puternica impresie pe care mi‑au lăsat‑o în copilărie. Am fost puternic emoţionat când l‑am văzut vorbind la televizor, emoţia unei subite reîntoarceri într‑un trecut iremediabil revolut, când nimeni nu‑ţi analiza puritatea sângelui şi nici nu se interesa de originea etnică. Toţi eram români fiindcă vorbeam româneşte. Am amintit de rabinul Şafran şi de monseniorul Ghica fiindcă ei au rămas pentru mine simbolul înţelepciunii şi credinţei în Dumnezeu, indiferent sub ce ipostază era acesta venerat, simbolul lucrării de bine în favoarea tuturor oamenilor în faţa vrăşmăşiei vremurilor. De aceea m‑am bucurat nespus când la Televiziunea Română au apărut în 1994 doi evrei în vârstă, născuţi şi educaţi în România interbelică (un inginer şi un biolog), care au vorbit cu obiectivitate şi adevăr despre filoxenia societăţii burgheze româneşti precomuniste. Dovadă că masiva colonie de evrei de origine română din Israel (formată în epoca totalitarismului comunist) păstrează o caldă amintire locurilor lor natale care nu le‑au fost vitrege, ci vitrege au fost doar evenimentele abătute asupra întregului popor român.

Oricum, la antipodul conduitei acestor evrei români s‑a situat cea a răposatului rabin Moses Rosen. Cu puţin înaintea căderii lui Ceauşescu se putea auzi la Europa Liberă un interviu sau o masă rotundă în cadrul căreia fostul rabin şef făcea elogiul dictatorului şi apologia regimului său spre indignarea redactorilor evrei de acolo, care şi‑au exprimat‑o în timpul emisiei. De la München am aflat că imediat după căderea lui Ceauşescu, Moses Rosen făcea diligenţe spre a fi primit de James Baker pentru a se plânge de antisemitismul funciar al poporului român. Coreligionarii săi de la amintitul post de radio au aflat de atare demersuri şi au trimis înaltului demnitar al Statelor Unite copia benzii audio a acelei emisiuni. Moses Rosen nu a mai fost primit la Departamentul de Stat.
Uriaşele jertfe de oameni din Europa de Est, în timpul ultimului război, au fost aproape zadarnice. Mă gândesc în primul rând la cazul Poloniei, a cărei ofiţerime a fost în bună parte ucisă de Stalin, polonezii continuând războiul în armata britanică. Se ştie cum l‑a trădat Churchill pe De Gaulle; să ne mai mirăm că Poloniei nu i‑a fost recunoscut statutul de ţară beligerantă împotriva nazismului, când un popor întreg a luptat împotriva acestuia? Să ne mai mirăm că României care după 23 August şi‑a trimis armatele împotriva nazismului până în Tatra, eliberând Ungaria şi Cehoslovacia, i‑a fost refuzat acelaşi statut? Occidentul şi în special Churchill i‑a dat lui Stalin mână neiertat de liberă în această parte a lumii. Şi contrar înţelegerii procentuale cinice, braţul celui din urmă s‑a întins după război şi asupra Greciei, cu consecinţele războiului civil al lui Markos.
Debarcarea americanilor în Sicilia a cerut însă un alt aranjament politic, confirmând viitoarea împărţire a Europei care încă de pe atunci începuse a părea firească oamenilor politici occidentali. Italiei fasciste i s‑a acordat statutul de ţară beligerantă împotriva nazismului ca urmare a unei înscenări (povestesc aceste lucruri spre a evidenţia cinismul „istoriei” în situaţii limită, ca şi la Pearl Harbour). Un comando necunoscut (format probabil din 3 sau 4 soldaţi americani) a mitraliat o companie germană în vreme ce aceasta se îndrepta, prin parcul de la Villa Borghese spre Hotel Flora (din capul Viei Veneto), sediul Gestapoului (era probabil o trupă SS). Pentru cei 30 soldaţi nemţi ucişi, Hitler a cerut executarea a 300 italieni. Nemţii au făcut repetate şi îndelungi insistenţe pentru a cruţa chipurile cele 300 vieţi nevinovate (în închisorile Romei nu se afla atunci nici măcar un deţinut politic, darmite un partizan combatant), cerând ca autorii carnajului să se predea (germanii ştiau precis că era vorba de un comando american şi au lungit aşteptarea tocmai pentru a arăta italienilor că nici acestora nu le pasă de vieţile lor). Nu s‑a predat nimeni fiindcă autorii părăsiseră imediat locul masacrului. În cele din urmă ordinul nemţesc a fost executat din sărmană mândrie militară. Au fost strânse de pe străzi la întâmplare 320 persoane masculine şi împuşcate în Grotele Ardeatine, peste cadavrele lor aruncându‑se în aer galeriile stâncii. Aşa a luat fiinţă Cimitirul naţional delle Grotte Ardeatine, astfel au primit pensii viagere rudele celor sacrificaţi cu premeditare, astfel Italia întreagă a fost recunoscută ţară beligerantă împotriva nazismului. Dreptatea ţine deseori în mână o oglindă în care se răsfrânge chipul ei pocit.

Dar pentru a încheia acest amplu şi polimorf subcapitol, să mă reîntorc la automareşalul român. Pentru feţe opozante mai subţiri, el înfiinţase lagărul de la Târgu‑Jiu. După Stalingrad se ştia că nemţii pierduseră războiul, aşa că cei ce voiau să se „aranjeze” în viitorul regim, care mai mult ca sigur avea să fie impus de ruşi, se înghesuiau să intre în acel lagăr unde se ducea o viaţă plăcută, familiile venind des în vizită, iar „pensionarii” primind chiar permisii de a se duce acasă. Interesul purta fesul! Pe măsură însă ce frontul rusesc avansa, solicitările pentru internare la Târgu‑Jiu se înmulţeau (bineînţeles că nu se făcea o cerere, ci un act de opoziţie simbolică faţă de regimul antonescian). Antonescu a decis să le pună capăt şi să nu mai creeze atâţi eroi antifascişti!
Tudor Arghezi (faptele le deţin de la Canarache care a reuşit şi el să intre în lagăr, unde l‑a descoperit pe croitorul comunist Vasile Vâlcu - dar despre toate acestea voi nara într‑alt capitol) temându‑se să nu păţească ce păţise după primul război, când Iorga îi cerea în Parlament capul, acuzându‑l de colaboraţionism, a decis să se pună la adăpost şi să scrie binecunoscuta tabletă „Baroane”, care i‑a adus dorita internare la Târgu‑Jiu, cerută de Killinger lui Antonescu în chip imperios.
Iată însă că soarta este imprevizibilă şi bietul om nu se poate socoti la adăpost nici măcar în închisoare! Nu mult după ce coana Paraschiva învăţase drumul Târgu‑Jiului, soseşte în ţară singurul Hohenzollern care era ofiţer superior SS. Al. Tzigara‑Samurcaş, rudă de la main gauche a familiei domnitoare româneşti, se precipită în audienţă şi obţine eliberarea celui mai mare poet român în viaţă, primejduit de moarte acolo unde se afla! Killinger uită, la ordin, de tableta cu pricina! Arghezi n‑avea să‑l ierte pe Tzigara‑Samurcaş până la moarte (1952) fiindcă‑l „nenorocise”. Într‑adevăr, poetul devenea acum „colaboraţionist dovedit”. Ani de zile a trăit vânzând cireşe la Mărţişor, până când „pertractările” cu regimul comunist au dus la scrierea „Cântării omului”, preţ mult mai ieftin, adică mai puţin infamant decât cel plătit de Sadoveanu cu Mitrea Cocor. Devenit apoi academician, Tudor Arghezi începe a‑şi primi indemnizaţia lunară de 5000 lei, câştigul celuilalt „colaboraţionism”, printre atâtea şi atâtea alte câştiguri şi onoruri. Când Tudor Andrei, contabilul şef al Academiei (vestit în epocă prin excepţionalele murături ale nevestei trimise ca plocon de Sărbători mărimilor academice) avea să‑i înmâneze plicul cu bani, felicitându‑l slugarnic, Arghezi i‑a tăiat‑o brusc: „Zi mai bine aşa: ia banii ăştia, curvă bătrână, şi mănâncă‑i cu nevasta şi copiii tăi!” Cu „Biletele de papagal” ale sale, poetul se pricepea să stoarcă bani, ba cu linguşeli, ba cu ameninţări, evident nu la nivelul lui Pamfil Şeicaru; vreau să spun că trecând pe la popi, numai sfânt nu putea fi! Ca să dau doar un exemplu: într‑una din tablete demască înzestrarea armatei române drept coruptă şi jefuitoare a banului public destinat apărării ţării (lucrurile se petreceau pe la mijlocul deceniului patru).

Un general ţâfnos îl ameninţă cu darea în judecată pentru calomnie, dacă nu produce dovezi. La rubrica „mica publicitate” a unui cotidian oarecare, dând doar numărul de telefon şi adresa, Arghezi anunţa vânzarea unei vile cu grădină şi livadă, la un preţ destul de piperat. Urmează telefoanele amatorilor care‑şi lăsau numele, telefoanele sau adresa pentru a le fi comunicată data licitaţiei. Toţi virtualii cumpărători erau ofiţeri superiori de la înzestrare; cu lista destul de lungă, poetul se duce la „virtuosul” general de aţă căruia îi declară că o va publica în „Bilete de papagal”. E de la sine înţeles că preţul tăcerii a fost destul de gras!
Eroii antifascişti se tot înmulţeau şi deveneau mai insistenţi în funcţie de apropierea Armatei Roşii. Un numeros grup de intelectuali, cu viitor în viitorul regim comunist, recurg la o stratagemă mai eficientă. Ei protestează vehement împotriva lui Antonescu şi a alianţei sale cu nemţii care duce ţara la dezastru şi semnează fiecare foarte citeţ protestul, însărcinându‑l pe Vlădescu‑Răcoasa să‑l facă uitat pe bancheta din spate a unui taximetru. Taximetriştii erau în genere colaboratori ai Gestapoului care‑i plătea mai bine decât Siguranţa. Semnatarii şi‑au văzut împlinit visul cu ochii, căci prin ordinul nemţilor şi în ciuda automareşalului au ajuns totuşi la Târgu‑Jiu!

*

Mesajul regal a cărui transmitere în seara zilei de 23 August 1944 începuse a fi anunţată la radio, din oră în oră, de pe la prânz a surprins pe prea puţini. Evenimentele se aflau printr‑o telegrafie specială a zvonurilor căreia automareşalul nu‑i putuse pune capăt prin ameninţarea‑avertisment afişată în toate locurile publice: „Cine limbă lungă are, cinci ani va tăia la sare”. Nimeni însă n‑a beneficiat de tratamentul antiastmatic gratuit al lui Antonescu. Oricum, dictatura sa n‑a fost nici pe departe atât de crudă ca aceea bolşevică ce avea să‑i urmeze, cum avea el însuşi să o spună la încheierea cuvântului acuzatului de la finele procesului intentat, la care, după câte ştiu, marea burghezie evreiască a făcut figură onorabilă, apărându‑l.
Dar spre deosebire de momentul rebeliunii legionare, nici bombardamentele americane de la 4 aprilie şi de după aceea, nici cele germane care au urmat cotiturii politice, nu ne‑au mai prins în Bucureşti. Eram la Călimăneşti şi părinţii se deplasau în capitală doar pentru scurtă vreme. Exista avantajul unui automotor fabricat la Malaxa - un tren aerodinamic de mare viteză, compus din două vagoane, cu fotolii ultracomode, aşa cum aveam să întâlnesc pe la mijlocul anilor '80 în Occident în acele trenuri franceze şi germane numite intercity. Îmi plăcea mult să călătoresc cu acel automotor cu viteză de 120 km/oră, care pleca din Bucureşti la 10 dimineaţa şi ajungea la Călimăneşti exact la prânz, la ora 13. Îşi continua apoi drumul până la Sibiu şi, după reîntregirea ţării, până la Cluj. Bagaj de mână se putea lua cât era permis într‑un avion.

Pentru valize mai mari exista un compartiment de bagaje. Suspensia era minunată, iar ferestrele din cristal nu se deschideau decât în partea de sus, formată din lamele cu deschidere variabilă, pentru aerisire. Vagoanele erau vopsite jos în roşu, iar de la baza ferestrelor în sus în galben. Mă pasiona teribil acest tren rapid, elegant, confortabil, între fotoliile aşezate câte două, faţă în faţă de fiecare parte a culoarului, aflându‑se o masă lungă rabatabilă pe care se consumau prăjituri, ceaiuri şi cafele. Nici un fel de băutură alcoolică. Mă bucuram de el ca de o jucărie mai mare pe lângă care trenuleţul meu de tablă interbelic părea o vechitură penibilă. Nu cred de altminteri că era foarte scump, eu neavând până destul de târziu noţiunea valorii banilor despre care ştiam doar că se tot devalorizau; oricum în el n‑am văzut urcându‑se, la clasa I‑a cu fotolii de pluş roşu sau la a doua cu pluş albastru decât lume bine îmbrăcată. Aceste rapide au rămas în circulaţie până la alungarea Regelui, iar apoi au dispărut. Mi s‑a spus că pe cele mai multe le luaseră ruşii ca despăgubiri de război, împreună cu tot atât de elegantele motonave Basarabia şi Transilvania pe care nu mă urcasem. Cea din urmă a fost restituită după un timp. Peste mulţi ani, în epoca proletară, am mai zărit câteva din atare trenuri aerodinamice de lux funcţionând drept curse locale pe linii secundare. Fuseseră despuiate de luxul „burghez” şi aveau viteză de personal!
Mesajul regal nu pomenea nimic de îndepărtarea lui Antonescu, lumea subînţelegând căderea sa implicită de vreme ce întorseserăm armele împotriva nemţilor. Ce‑ar fi fost dacă Ion Antonescu ar fi fost înlocuit cu Ică Antonescu, vorba aceea tot Antonescu; nici nu s‑ar fi observat.
Vara aceea de la Călimăneşti a fost pentru mine şi nu numai pentru mine una dintre cele mai frumoase şi mai interesante. Singura îngrijorare a celor mari era că vor veni ruşii. În fond această parte a Europei era cea a năvălirilor dintotdeauna. Tocmai din acest motiv se adunase în încăpătoarea casă de acolo o bună parte a familiei cu lucrurile ei mai de preţ, adunate de prin apartamentele bucureştene şi înghesuite acum în camere şi poduri. Lumea se aştepta la un jaf al Bucureştilor, aşa că socrul (director general pe atunci al CFR) uneia din cele şapte neveste (evident succesive) ale lui Geo Maican pusese la dispoziţie trei camioane mari pentru transportarea bunurilor diverşilor membri ai familiei.
Gara Jiblea era totuşi un punct strategic pe linia ferată spre Ardeal şi ştiam că pe acolo se va scurge o bună parte a trenurilor militare româneşti, încărcate cu ruşi şi cu armamentul lor. Casa fiind situată destul de aproape de gară şi fiind destul de voluminoasă, era departe de a constitui o ascunzătoare discretă. S‑a recurs atunci la singura stratagemă posibilă. Profitându‑se de cetăţenia elenă a tatălui meu, de la Ambasada Britanică, ce reprezenta illo tempore în România interesele Greciei, au fost scoase nişte, nu ştiu cum să le spun, salvconducte în engleză (în mai multe exemplare în caz că ruşii confiscau pe cel ce li se punea sub nas) din care reieşea că proprietatea se afla sub protecţia Marii Britanii.

În plus, Tata mai arborase pe una din barele arcadelor de la intrare un steag grecesc, mare cât o perdea. Efectul vizual al acestuia a fost mai eficient decât al salvconductelor ce rareori ajungeau sub ochii ofiţerilor ruşi care habar nu aveau de ce scria acolo şi nici nu puteau recunoaşte stema Marii Britanii. În schimb, orice medalie îşi are reversul ei. Dintr‑o garnitură care transporta mai mulţi cai şi staţiona de o zi în gară, ne trezim pe la prânz cu sumedenie de cai la poarta gardului înalt al casei, încununat cu sârmă ghimpată. Am înţeles de îndată că nefericiţii „eliberatori” datorită steagului ce avea şi o cruce albă pe fond albastru, crezuseră, prin inversiune cromatică, a fi fanionul unui dispensar veterinar, dar ce mai conta această confuzie în marşul biruitor spre Berlin. În cele din urmă Tata a avut o idee cu adevărat strălucită, căci dorinţa de jaf a ruşilor se întemeia în primul rând pe foamea ce‑i stăpânea continuu.
A pus deci două femei la poartă cu două cazane uriaşe pe cotloane trimiţându‑le de dimineaţă să cumpere toate rămăşiţele măcelăriei din Călimăneşti şi zarzavaturile aferente ce se dădeau pe nimic. Într‑un cazan se făcea ciorbă, într‑altul o mâncare cu zeamă lungă. Rusnacii care tot dădeau înconjur casei au salutat ideea cu urale. Pâinea neagră le‑o asigura Armata Roşie; mai mult nu cred că le dădea (Foametea din Moldova din 1946 s‑a datorat nu numai unei cumplite secete regionale, ci mai ales jefuirii de către ocupant a rezervelor de cereale ale Statului care, împreună cu tezaurul de la Tismana şi alături de atâtea altele, au constituit prima pradă de război a ruşilor; de altminteri ei ştiau prea bine pe ce să pună mâna şi mai ales când să scoată la iveală ce‑au furat). Occidentalii crezuseră că multe din capodoperele muzeelor lor se pierduseră, de vreme ce nu fuseseră găsite la nemţi. La Ferrara am văzut prin '87, în Palatul Diamantelor al familiei d'Este, o mare expoziţie de tablouri recuperate de la nazişti: era pictură la m2, de un incontestabil kitsch! Capodoperele au fost scoase la iveală în 1994, după încetarea războiului rece şi mult după ce Uniunea Sovietică restituise Germaniei operele de artă. A oprit însă tot ce aceasta primise sau luase de la alţii: de pildă tezaurul troian al lui Schliemann pe care acesta la rândul său îl răpise Imperiului Otoman şi pictura occidentală ce şi‑o adjudecaseră şefii nazişti. Dacă i se permitea lui Eisenhower să ocupe mai mult şi să scotocească bine estul Germaniei toate aceste rapturi nu s‑ar fi petrecut. Dacă ruşii ar fi ştiut că în safe‑urile blindate de la Biblioteca Academiei se afla un preţios tezaur printre care Cameea Orghidan, azi am fi plâns şi după el. Ruşii se prezentau disciplinat la mâncare, cu instituţia cozilor comuniste în sânge şi cu gamela din dotare. Cereau să li se pună şi ciorba şi mâncarea în acelaşi vas, ceea ce era într‑un fel justificat, deoarece ambele aveau aproape aceeaşi consistenţă. Din garnitură militară în garnitură vestea se dusese până la Piatra‑Olt şi astfel casa şi locuitorii ei, nimeriţi o dată mai mult în calea puhoiului, n‑au avut nici un fel de necaz.

Dar cum toate lucrurile nu ţin mult pe această lume, într‑o bună zi se prezentă la poartă un maior cu un pistol şi cu câţiva soldaţi, vociferând că vor să rechiziţioneze cazanele şi cotloanele. - Bine, dar cei ce vin după voi vor rămâne fără mâncare, le spuse Tata prin intermediul altui maior rusnac ce fusese de câteva zile încartiruit într‑una din camerele corpului de serviciu, separat de casa mare. El era tocmai dispecerul rus ce asigura fluenţa trenurilor prin gara Jiblea spre Sibiu. Maiorul cu pistolul pe care‑l tot agita, o ţinea morţiş că el trebui să le rechiziţioneze şi că dă hârtie la mână pentru acestea (culmea ironiei!), ca după terminarea războiului să fie restituite. Era probabil unica grijă a lui Stalin. Râsul îl umflă şi pe maiorul încartiruit! S‑au făcut totuşi cópii fotografice după preţiosul document şi câteva au fost oferite rusnacului dispecer spre a le arăta ruşilor ce soseau la Jiblea, salivând încă de la Piatra‑Olt. Protestele au fost vehemente şi doar semnătura indescifrabilă a maiorului strângător l‑au scăpat de la moartea ce i‑o juraseră comilitonii lăsaţi astfel cu gura pungă. Conform unei înţelegeri bazate tot pe prestigiul hranei, maiorul‑dispecer a acceptat să facă vânt repede trenurilor în gara Jiblea, trimiţându‑le pentru eventuale staţionări mai lungi la Brezoi. Vorba aceea: „du‑i, Doamne, la Ploieşti”, rugăciunea bucureştenilor în vremea bombardamentelor americane.
Pentru noi circul se terminase şi în loc de sute de soldaţi hrăneam acum doar pe maiorul încartiruit şi pe ordonanţa lui. Cel din urmă mânca la masa servitorilor. Dar maiorul, ce rupea binişor româneşte, îşi ţinea rangul şi intra întotdeauna prin uşa din faţă a casei mari, traversând holul şi conspectând mesenii din sufragerie. Ne saluta cu subînţeles de fiecare dată: - Iar mâncaţi?! I s‑a spus că nu este nevoie de asemenea demonstraţie şi dacă vine zilnic la ora 13, va avea un loc la masa noastră. A fost nelipsit şi punctual câtă vreme a stat ca dispecer feroviar acolo.
Ordonanţa lui, de două ori mai înalt decât maiorul ce părea un fel de corcitură tătărască central‑asiatică, era un superb exemplar de slav blond, cam de 25 de ani, care iubea nespus copiii. Înţelegeam că pe ai săi îi lăsase undeva în inima fostei pravoslavnice Rusii şi dragostea şi‑o revărsa asupra tuturor copiilor din jur pe care‑i purta în braţe şi pe spate, ca un uriaş copleşit de pitici. Adevărat urmaş al străbunilor sciţi, tuturor le dăruia mici animale cioplite, cu meşterul său briceag, în lemn, adevărate opere de artă ce nu însemnau decât nişte trecătoare jucării de o zi pentru puştimea ţărănească care‑i roia în jur.

Seara, cântecele lui îşi găseau însă un public pe măsură. Refugiaţii familiei coborau din sufragerie cu scaunele în curtea de serviciu, unde Vitali, aşezat pe o buturugă de spart lemne, creştea la dimensiunea vocală a unui Şaliapin pe scenă. În afară de Mama şi Tata, publicul care‑l audia era regizorul Aurel Ion Maican şi soţia lui, Lilli, Constantin Cosco şi fata lui, Olguţa, soţia celuilalt frate al mamei, inginerul Spiridon Maican. Vitali era foarte mândru de succesul său cu atât mai mult cu cât, la sosirea maiorului, nu era lăsat să‑şi întrerupă recitalul, noi obligându‑l pe ofiţer să se aşeze pe treptele scării din spatele casei şi să‑i asculte cântecele până catadicseam să‑l lăsăm pe Vitali să se odihnească. Acest suflet de o nobilă simplitate avea grijă să strângă zilnic pentru concertul de seară un braţ de minunate şi rare flori de câmp, culese de pe valea pârâiaşului ce se vărsa în Olt, nu departe de casă. Ne dădea fiecăruia un mănunchi, iar Aurel îi aducea un pahar de vodcă de bună calitate, căci venise la Călimăneşti de la Odesa, unde fusese directorul Teatrului Naţional de acolo, cu două uriaşe lăzi de alcooluri tari şi cu o provizie de caviar care a durat incredibil de mult. Trebuie să precizez că fiesta călimăneşteană a durat cam aproape un an: de după aprilie '44 până în primăvara lui '45, bineînţeles cu dese deplasări în grupuri la Bucureşti, spre a constata dacă sunt în bună ordine casele părăsite de frica invadatorului pe care îl întâmpinam însă zilnic, cu fiecare tren, la Jiblea!
Mi s‑a limpezit atunci un lucru pe care istoricii ar trebui să‑l considere fundamental pentru meseria lor, indiferent dacă se ocupă de Antichitate, de Evul Mediu sau de vremurile moderne. Cu rare excepţii, mai ales în perioada protoistorică, nu populaţiile sunt iniţiatoarele masacrelor lor reciproce, ci aceia care îi conduc, fanaticii care‑i înconjoară pe aceştia, interesele lor materiale, dar mai ales „ideile călăuzitoare” cărora le cade victimă mulţimea celor slabi de înger. Regele Soare şi Napoleon au fost pricina vlăguirii Franţei până la ultimul război mondial. De aceea De Gaulle a decis izolarea ei şi deplina sa autonomie în dispozitivele de luptă ale NATO! Cu atât mai mult vlăguirea şi alienarea comunistă a României are nevoie de o lungă pace reparatoare pe care nu o poate afla decât doar sub umbrela aceluiaşi NATO.
Un al doilea fapt de care istoricii trebuie să ţină seama nu este cel al continuităţii istorice, ci al „discontinuităţii progresului”, care astfel nu mai e simplă scurgere a timpului. Poporul german din vremea lui Hitler nu era cel din timpul lui Goethe, nici cel de azi. În numele continuităţii etnice şi lingvistice pot fi regretate şi reparate erorile premergătorilor şi cu toate că în bună parte ireparabilul s‑a produs, adică au murit dintr‑o parte sau alta milioane de fiinţe umane, greşelile acelor oameni nu pot fi însă integral asumate de urmaşii lor, nici chiar din prima generaţie.

Românii de azi nu seamănă cu cei interbelici, limba lor însăşi fiind alterată, coruptă, ca să nu mai vorbesc de minţile lor. Lucrul se vede cel mai bine cu ocazia nenumăratelor aniversări ale faptelor trecutului. Actanţii actuali mimează ceva ce nu înţeleg, iar românismul lor este în esenţă gastrocefal. Nici un cuvânt simţit, nici o lacrimă furişată nu dau viaţă litaniilor rostite în adânc încarnata limbă de lemn a comunismului. Ce să mai spun despre românii verzi, organizaţi în partide, şantajişti şi patrihoţi care, vorba lui Hugo, îşi „iubesc” patria fiindcă sunt „fossoyeurs qui viennent la voler dans sa tombe”!
Dacă programul fiecărei zile se încheia cu recitalul lui Vitali şi cu masa de seară, după care toată lumea se retrăgea la culcare, uneori foarte înghesuiţi, fie pentru că erau găzduiţi refugiaţi din Polonia, în drum spre Occident (da, chiar spre finele anului '44), fie că poposeau evrei ruşi, prieteni ai lui Aurel, în călătoria lor aventuroasă, cât mai departe de patria fericirii comuniste, cel de după micul dejun consta de obicei într‑o plimbare până la prânz în ostrovul lui Mircea cel Bătrân de la Călimăneşti (astăzi distrus de cavalerii „lambei lui Ilici”) sau, în zilele de alarmă aeriană, pe larga şi înverzita vale a pârâului ce se vărsa în Olt, un fel de grădină botanică naturală a zonei. Acolo se făcuse chiar şi un adăpost, înainte de 23 August, dar frecventat şi după aceea, căci scopul său principal era de a avea unde discuta şi bea la umbră şi iarbă verde.
O singură dată Mama a simţit groaza „bombardamentelor americane”. Avioanele decolate din Italia veneau pe valea Savei, prin Banat (şi pentru romani acesta era drumul spre Dacia: Inferior, Oltenia, Superior, Ardealul, căci dinspre Roma aşa se vedea Europa, de la Atlantic până în Carpaţi), pe deasupra Sibiului şi se îndreptau apoi pe Valea Oltului spre obiectivele de la Ploieşti sau eventual Bucureşti. Bombardarea Gării de Nord era poate justificată militar, dar cea a oraşului şi a Universităţii era pur „vandalism civilizat”, căci aviaţia română nu bombardase nici o localitate civilă sovietică, iar raidurile aviaţiei ruseşti, puţine câte vor fi fost asupra Bucureştilor, lansaseră, spre hazul de necaz al populaţiei, nişte bombiţe de fontă de câteva kilograme umplute cu... paie! Amintindu‑şi de primul război mondial şi de păduchii ruseşti, se spunea că ar fi fost mai eficiente dacă erau umplute cu păduchi. Pe Valea Oltului deci, americanii aruncau din bombardiere butoaiele de benzină din aluminiu, golite în drumul parcurs până acolo; ele cădeau strălucitoare şi uşoare şi nimeni nu cred să fi fost ucis de acestea. Într‑o dimineaţă Mama le‑a zărit, mai multe ca de obicei, căzând lent în direcţia „adăpostului” unde ne găseam cu toţii. Chit că ştia despre ce era vorba, se temea că „adăpostul” care era mai degrabă un umbrar acoperit cu ramuri uscate şi verzi, nu va „rezista”. A fugit să ne avertizeze, dar picioarele o lăsau din zece în zece metri. A leşinat la intrarea adăpostului, spre îngrijorarea noastră a tuturor care credeam că luase foc casa! Butoaiele, duse de vânt, căzuseră la mulţi kilometri depărtare şi din ele aveam să vedem în piaţă confecţionate şi vândute tot felul de obiecte utilitare dintr‑un material cu totul excepţional pentru starea de război în care se afla ţara.

În acest sens, Mama ne asigura că războiul din 1916‑1918, pe care‑l trăise la vârsta adolescenţei, fusese mult mai cumplit decât acesta. Cine bănuia că va urma o „compensaţie” zdrobitoare din partea noilor aliaţi de nevoie? Când în seara zilei de 23 August auzeam cu urechile noastre că ruşii ne vor fi de acum înainte mentori şi stăpâni, Mama ne‑a anunţat, dacă mai era nevoie, să ne pregătim pentru dezastru. Aurel Maican, intelectual de stânga, încerca să mai atenueze casandrismul Mamei. Culmea, el cel dintâi a căzut victimă, nu noilor stăpâni, ci cozilor lor de topor „româneşti” care‑l trecuseră pe lista criminalilor de război, fiindcă fusese directorul Teatrului Naţional din Odesa. Când a plecat o dată pentru câteva zile la Bucureşti, a fost arestat şi întemniţat. Noroc că a ştiut cu care dintre ruşi să ia legătura. Întreaga trupă rusească a teatrului fusese integral plătită de români şi folosită la figuraţie sau la spectacolele în limba rusă, în vreme ce de la reinstalarea autorităţilor sovietice nu mai văzuseră nici un ban! Ei au adresat un protest colectiv la vestea acuzaţiei aduse lui Aurel şi acesta a fost eliberat după câteva săptămâni de detenţie, reapărând la Călimăneşti spre a‑şi termina enormele lăzi cu sticle de vodcă, coniac şi whiski, achiziţionate, nu se ştie prin ce minune, la Odesa!
Totuşi, în cele din urmă, lăzile s-au terminat şi lunga conversaţie de după dejun (Cosco şi Aurel erau mari causeuri şi consumatori) se vedea lipsită de combustibilul necesar, mai ales că înaintea „recitalului Vitali-Şaliapin”, deci în stare de plăcută grizare (după război lumea începuse să bea enorm, în vreme ce înainte eu nu văzusem un beţiv zgomotos şi furios), se juca acel joc la modă pe atunci „maroco”. Existau zeci de cutii cu seturi complete, fiindcă zilnic, din motive diverse, beţişoarele erau fie rupte de necaz, fie pierdute. Ani de zile le‑am găsit după aceea în casa de la Călimăneşti, unde nu te aşteptai.
Terminarea mai devreme decât se aştepta a proviziei de spirtoase se datora şi sosirii acolo, adus de Aurel, a lui Th. Kiriakoff, de fapt un grec basarabean, cum o arată numele, scenograful său de la Iaşi, Bucureşti şi Odesa. Mama îl ştia din perioada ieşeană a anilor '33 ‑ '35, când îl însoţise pe Aurel, necăsătorit, în capitala Moldovei. Prin pivniţele casei şi cotloanele fabricii închise au început deci căutările amănunţite, de la care nu lipsea uriaşul Vitali, afectat şi el de sistarea vodcii cotidiene. Dar de spirtoase urmă nu s‑a aflat! Cele câteva zeci de sticle de ţuică bătrână descoperite într‑o ladă cu nisip, evident de Vitali, au fost un palid succedaneu al finelor băuturi occidentale şi, apoi, s‑au terminat destul de repede. Un transport îndestulător de la Bucureşti nu mai era posibil, în condiţiile rusnăcimii generalizate, căci el ar fi fost mai plin de riscuri şi nereuşite decât chiar transportul apei grele!

Căutările au reînceput şi au dat roade într‑un subsol nebănuit al remizei închise în care erau păstrate trăsurile Tatei. Dar din păcate era numai vin, în butoiaşe de 50 litri. Eu eram interesat de toate aceste lucruri fiindcă băutura prilejuia lungi povestiri ale tuturor celor ce se aflau în trecere sau în staţionare la Călimăneşti. Ascultam şi înregistram, dacă nu trama epică, în tot cazul atmosfera pe care ea o evoca. Un prilej identic l‑a constituit prin anii '52 ‑ '53 boala lui Aurel care l‑a şi răpus prematur (un emfizem pulmonar apărut în urma unui infarct miocardic al cărui tratament prin spitalizare la pat vreme de o lună nu a vrut să‑l respecte; internat la clinica d‑rului Bruckner, era surprins de acesta făcând duşuri reci sau plimbându‑se pe culoare; emfizemul l‑a ţintuit însă luni de zile la pat până l‑a ucis şi aceste luni petrecute în vastul apartament al blocului artiştilor de pe str. Berthelot au fost pentru mine un fel de 1001 nopţi, căci Aurel vorbea încontinuu, cu excepţia orelor de somn, posedând un har şi o vervă a povestirii rar întâlnite. Înregistrarea pe bandă a apărut în România la câţiva ani după ce el dispăruse. S‑a pierdut un tezaur imens de informaţii privind lumea interbelică a teatrului românesc, dar nu numai acesta, ci şi o vastă frescă a acelor vremuri pe care le evoca şi le dădea viaţă cu un talent excepţional, însufleţindu‑le din sufletul său ce se stingea încet).
Vitali victorios urca în trăsură câte un butoiaş, se înhăma cu ajutorul unei frânghii şi‑l ducea în triumf până acasă. Şi aşa trecea săptămână după săptămână, acest scit deprinzând obiceiurile lumii greceşti sub al cărei pavilion se găsea. Culmea este că maiorul nu a aflat nimic nici despre vodca lui Vitali, nici despre simposioanele ce aveau loc după plecarea lui de la masă, nici despre cărăuşia oinologică a ordonanţei sale. Altfel s‑ar fi îmbătat zi de zi şi ar fi tras cu pistolul, ne‑a avertizat cumsecadele Vitali.
Mai rămăsese un butoi de vreo doi hectolitri capacitate, ajuns însă la jumătate din capacitatea iniţială. Tata a spus că era uitat acolo de prin 1920, de la începuturile fabricii. Vitali şi încă vreo doi oameni l‑au ridicat fără să‑l mişte, l‑au urcat într‑o trăsură la care de această dată au înhămat un cal. Cu aceeaşi grijă a fost depus în cea mai tainică pivniţă a casei şi apoi, perforându‑i‑se cămaşa, lichidul a fost tras în aproape 100 de sticle, din cele ale lăzilor golite; au fost înfundate, zmolite şi numerotate. A urmat perioada celor „o sută de zile”, după care avea să vină un catastrofal şi irevocabil „water‑loo”.
Era un vin negru, dulce şi foarte tare, din viile de la Dăbuleni, cu rădăcini de 10 metri adâncime în solul nisipos. Partidele se desfăşurau în trei la băutură (Aurel, Cosco, Kiriakoff) şi în patru la maroco, prin prezenţa Tatei. Foarte parfumat, vinul acela de împărtăşanie (într‑un singur loc în Grecia, la un grec din România, am băut la un Paşte, prin '87, un Mavromati ce‑mi amintea de nectarul de la Călimăneşti) era băut în pahare de cognac, iar efectul lui era mai drastic decât al licorilor odesitane.

Ceream cu insistenţă să gust şi eu, dar abia după lungi consultări s‑a decis că pentru mine ar fi un tonic; mi s‑a permis deci să sorb câteva linguriţe din păhărelul dus apoi direct lui Vitali care, înainte de a‑şi muia buzele, se închina. Adăpostit ca o pasăre rară în palmele uriaşe ale lui Vitali, păhărelul scădea încet şi tot aşa scitul cel uriaş pornea a‑şi desţepeni picioarele nu în cazaciocul lui natal, ci, ca un alt Anacharsis, ne‑a atras atenţia Tata, într‑un dans ce se voia a fi, fără a se împlini întocmai, un sirtaki, venit din străfundurile tulburi şi nedesluşite ale unei inflexiuni dionysiace care‑i face probabil pe toţi oamenii vizitaţi de zeu, o dată cu lichidul divin, să se comporte în mod asemănător (bácchoi).
Seara, la venirea maiorului, eram cu toţii într‑o stare ce‑i trezea aprehensiunea unui ritual de la care era exclus şi care, în ultimă instanţă nefiind cel al vodcii, nici nu‑l interesa. Vitali era convins că acum cânta în numele „Domnului” şi se întrecea pe sine; şi el era departe de a bănui că‑i cunoscuse pe Dionysos şi pe Apollo, perechea antitetică şi complementară. Partidele de maroco deveniseră o bâlbâială, toţi jucătorii mişcând beţele şi luându‑l pe Tata martor (singurul treaz) că n‑au mişcat. Mie mi se părea un miracol că atât de puţin vin, îndelung adulmecat în pahare de cognac pe jumătate pline, putea produce atare efect. Exista însă o stare sufletească din străfunduri: cu toţii simţeau că‑şi luau adio de la o lume ce curând n‑avea să mai fie!
Aceste rânduri finale le scriu la 23 august 1994, exact la o jumătate de veac după evenimentele pe care le‑am trăit. Regele Mihai a dat un interviu Europei Libere, istorisind cum s‑au petrecut lucrurile. Impresia pe care copil fiind o avusesem se confirma. Regele a făcut singur, cu generalul Sănătescu (despre a cărui guvernare ca prim‑ministru, Dinu Giurescu scrie acum o monografie) şi alte cadre superioare ale armatei, întoarcerea istorică, scutind ţara de a fi trecută prin foc şi sabie, împiedicând eventuala fortificare a nemţilor pe arcul carpatic şi scurtând războiul cu mai bine de o jumătate de an (Este interesant de amintit că după cucerirea Berlinului, o mare insulă a armatei germane rezista încă în afara teritoriului naţional, de la Belgrad la Praga, şi dacă acesteia i‑ar fi rămas adosată Transilvania, cu a sa corona montium, socotită inexpugnabilă încă din vremea lui Traian, se poate pune cu îndreptăţire întrebarea dacă Wehrmacht‑ul n‑ar fi putut reîncepe de aici cucerirea spaţiului sovietic, susţinut fiind de arma atomică, având în vedere că cele două fabricate de Statele Unite erau destinate exclusiv Japoniei).

Deşi se consultase cu Maniu şi Brătianu cu multă vreme înaintea evenimentului, în ziua crucială, declară regele, aceştia, deşi chemaţi, nu s‑au prezentat la Palat, Maniu argumentând apoi că nu voia să conducă guvernul ce trebuia să încheie armistiţiul cu ruşii. Regele a fost susţinut de întreaga armată care reprezenta atunci poporul, armată sătulă de jertfele inutile şi prosteşti impuse de Antonescu. În interviul amintit suveranul a subliniat că i‑a cerut automareşalului să se retragă, să demisioneze şi să creeze posibilitatea întoarcerii paşnice cu 180°. De tot atâtea ori Antonescu a refuzat, rostind în final că nu poate lăsa ţara pe mâinile unui copil. Or, Regele nu mai era de mulţi ani un copil şi nu era oricum un dictator, adică un monarh absolut, ci unul constituţional care domnea şi nu guverna. Regele a mai spus în documentul radiofonic menţionat că ulterior s‑a confirmat temerea în baza căreia a plecat incognito în Oltenia, într‑o zonă necunoscută, dar bine controlată: Hitler ordonase suprimarea sa şi a celorlalţi militari români autori ai actului politic, cu imediate consecinţe militare, ceea ce i‑a surprins şi şocat la maximum pe nemţi, anesteziindu‑i aproape total.
Regele ne‑a mai informat că Antonescu declara că voia să iasă din război, dar cu acordul lui Hitler, ceea ce dovedeşte o dată mai mult cecitatea politică a unui ofiţer superior mediocru. Necooperarea sa încăpăţânată în faţa dezastrului iminent al neamului, a impus arestarea şi îndepărtarea lui. Regele nu se putea îngriji de soarta viitoare a celor care i s‑au opus sau au ezitat să‑i dea sprijinul în momentele de grea cumpănă. Cât despre comportarea lui Pătrăşcanu, vorbesc de la sine procesele verbale ale şedinţelor de guvern, care reproduc integral intervenţiile sale ca ministru şi şef al delegaţiei pentru semnarea armistiţiului cu ruşii, texte publicate în volumele Documente 23 August, la finele epocii Ceauşescu. Regele mai adaugă un amănunt în plus. Lovitura de stat programată iniţial pe 26 august a trebuit devansată cu trei zile fiindcă Antonescu urma să plece pe 24 pe front. După difuzarea mesajului către ţară, adaugă Regele, Pătrăşcanu s‑a precipitat la Palat, strigând: „ce‑aţi făcut, ne‑aţi nenorocit!” Regele deduce pe bună dreptate că pe 26 ruşii urmau să facă ei lovitura de stat şi, adaug eu, Pătrăşcanu ştia de acest fapt şi, comunist fiind, urma să joace un rol principal în noul guvern român de marionete manipulate de Moscova. Dacă între aceste fapte şi uciderea lui de către Dej, după moartea lui Stalin, există vreo legătură, poate că vom afla totuşi vreodată, deşi, după părerea mea, personajul (Pătrăşcanu), aşa cum i se conturează profilul moral din amintitele documente, nu va putea fi eroizat niciodată! Nu‑mi dau seama dacă în cazul loviturii făcută de ruşi pe 26 se prevedea înlăturarea imediată a Regelui, dar având în vedere propunerea făcută în acest sens de către Stalin lui Antonescu, prizonier la Moscova, bolşevicii îşi dădeau seama că întârzierea îndepărtării Regelui va spori dificultăţile acestui următor pas politic esenţial.

Cum spunea Regele, în declaraţia radiodifuzată pe care o comentez, despre cei fără rost precis ce mişunau illo tempore la Palat, căci dacă în cauză s‑ar fi aflat exclusiv dăinuirea monarhiei şi nu existenţa însăşi a neamului românesc, după sacrificiile ei deja uriaşe, armata n‑ar fi mişcat un deget şi n‑ar fi întors fulgerător armele împotriva unui fost „aliat” care o dusese la moarte şi dezastru. Armata, întreaga ţară aşteptau ieşirea din războiul ce‑şi depăşise cu mult firescul şi legitimitatea (oprirea pe Nistru) şi, repet, îmi amintesc foarte bine că această întoarcere nu mai era un secret pentru nimeni fiindcă era dorinţa intimă a tuturor românilor!
Dumnezeu a vrut ca ruşii să rateze atunci şansa de a pune mâna pe România, aşa cum acelaşi Dumnezeu a salvat ţara în revoluţia din '89 de ruşinea de a‑i fi dăruită „libertatea” din mâinile bolşevicilor, lăsând aceloraşi mâini blestemate crima pe care au săvârşit‑o dintotdeauna: sugrumarea libertăţii dobândite care i‑a înspăimântat pentru câteva zile pe asasini.
Se vehiculează, cu intenţia de a minimaliza semnificaţia actului de la 23 August, că România, cu toate acestea, a împărtăşit soarta comună tuturor ţărilor din est. Este întru totul adevărat. De un singur lucru nu se aminteşte, fiindcă nu se ştie ce‑i aia: de onoare! De ea şi‑au amintit polonezii şi românii, iar aceştia, ca şi cei înainte numiţi, au adus o contribuţie majoră la zdrobirea nazismului. Istoria neamurilor se face cu sacrificii de sânge şi ea nu admite calificative verbale retrospective, festiviste, ale furilor profitori!
Noul ocupant, spre deosebire de cel vechi, era necivilizat şi evident nespălat. Ba mai mult încă, îi plăceau jucărelele, adică ceasurile şi paltoanele fiindcă tremurase el însuşi, ursul, de frig, şi voia să ştie mereu, cu orice preţ câte ore mai avea până la Berlin. După victorie, o serie de fabrici au fost transportate integral în Rusia şi acum recent, la cinci ani după căderea comunismului, aceşti hoţi neîntrecuţi au arătat lumii unde sunt capodoperele Occidentului furate de nazişti: la Moscova. La noi, au apărut prin anii '50 automobile şi ceasuri cu marca Pobeda, atât de solide încât au rămas în uz peste trei decenii. Ceea ce‑ţi place, faci bine! C. Tănase n‑a lipsit să satirizeze apetenţele noului aliat, într‑un cuplet celebru al cărui refren era: „De la Tisa pân‑la Don/ Davai ceas, davai palton”. Actorul apărea în chiloţi, cu un palton fără mâneci, pe braţe şi pe picioare purtând zeci de ceasuri de mână. Autorităţile militare ruseşti s‑au formalizat şi Tănase a avut necazuri o vreme; a fost chiar arestat. Eliberat, după ce a explicat că e doar o glumă, a recidivat apărând pe scenă de astă dată, fără ceasuri brăţară, ci doar cu o pendulă în spate, făcând cu degetul arătător al dreptei semnul negaţiei între buze şi spectatori, repetând doar: -„Tic, tac”, care era de altminteri firma unei bodegi nu departe de sala Savoy, adică pe bulevardul Elisabeta, vizavi de cinematografe!

Nu ştiu dacă topos‑ul literar „bufonul şi regele” s‑a datorat fabulei circulantă în epocă, narând păţania Regelui cu un general rus. Ca de obicei, Regele, se povestea, circula între Sinaia şi Bucureşti într‑unul din automobilele sale foarte rapide şi elegante. În mers depăşeşte cu viteză, fără să‑i dea prea mare atenţie, un general rus zgâlţâit într‑o rablă care abia se târa. După câteva zeci de kilometri Regelui i se pare că motorul scoate un zgomot suspect. Pasionat de automobile şi avioane, îşi scoate chipiul, îmbracă salopeta de lucru şi se bagă sub maşină să constate unde era defecţiunea. Între timp rusnacul ajunge automobilul regal tras pe dreapta şi se gândeşte că ar fi cazul să‑l rechiziţioneze. Coroana de pe plăcuţa prinsă pe bară nu‑i spunea nimic şi înfige deci cizma în coastele mecanicului aflat sub maşină. Acesta scoate capul, înţelege situaţia şi se ridică în picioare. Rusul îl informează că rechiziţionează maşina stăpânului şi îi dă la mână un petec de hârtie cu semnătură, ca bietul muncitor să se justifice faţă de bogatul burjui. În salopetă, regele o ia pe jos până la primul post de poliţie, la Comarnic să spunem, şi spre stupoarea plutonierului aflat acolo, înţepenit în poziţie de drepţi şi amuţit ca în faţa unei vedenii, îi cere să sune la Peleş, comandând o altă maşină şi o gardă. Acestea sosesc în grabă, cu un întreg cortegiu de automobile, Regele se urcă din nou la volan, tot în salopetă şi după câteva zeci de kilometri îl întâlneşte pe rus, oprit şi el pe dreapta, izbind cu cizmele în elegantul automobil şi înjurând de mama focului în limba marelui aliat, Stalin! Sofisticata maşină nu s‑a lăsat condusă de „tiehnika” caporalului, întins, de data aceasta, pe lungul ei motor. Regele, cu întreaga suită, se uită lung la general, îi arată petecul de hârtie semnat de acesta şi îi spune: „spasivo”. Întreaga coloană demarează în trombă, lăsându‑l sub un nor de praf pe victoriosul „Durakin”. A doua zi scuzele înaltului comandament sovietic şi asigurări că generalul va fi executat pentru fapta sa. Regele răspunde că în lumea civilizată, astfel de prostii se plătesc, dar nu cu moartea! „Se non è vero è ben' trovato”.
Adevărul este că Regele Mihai a avut de tânăr o autentică prestanţă regală. Această prestanţă coexista cu naturaleţea şi firescul comportamentului său uman, cu un limbaj simplu, direct şi, când era cazul, diplomatic, toate vădind faptul că poseda la perfecţiune meseria de rege pentru care fusese pregătit din copilărie. Eu însumi mi‑l amintesc în loja de la Ateneu, alături de Regina Mamă, sau la balconul palatului regal din Calea Victoriei. Când peste aproape o jumătate de veac a apărut la cel al hotelului Continental, am parcurs mental, în câteva momente, siluita despărţire de propria‑mi identitate. Câtă vreme poporului român, sau acelei umbre care a mai rămas din el, nu‑i va fi restituită esenţa, din care face parte şi Regele, deceniilor alienării comuniste ce l‑au mutilat atât de cumplit, le va urma violul schizofrenic şi nimeni nu‑şi va regăsi întreaga‑i raţiune de a exista.

Cred că ţara va merge în derivă în timp, zdrobindu‑se de iceberg‑urile istoriei (ca un lugubru semantism premonitoriu, reamintesc că româna este singura dintre limbile neolatine unde „a merge” înseamnă a se scufunda: mergo, mergere, mersi, mersum).

Cei care cred şi declară că totul se va reface, că totul ţine de burtă, adică „de condiţiile materiale”, se situează pe poziţia soluţionării comuniste, adică sunt convinşi că această „populaţie” românească nu va depăşi niciodată stadiul larvar al materialismului vulgar şi de aceea respectivii ciocli fac tot ce le stă în putinţă spre a menţine în sărăcie endemică pe toţi care nu sunt asemeni lor. Dar valorile spiritului, oricât de greu, înving în final mizeria materiei celei mai mizerabile. Este mai mult decât sigur că eu nu voi mai apuca atare Victorie ce s‑ar putea produce numai dacă pacea şi lumea vor mai exista. Cine ne garantează că omul, minunea produsă de natură, nu‑şi va distruge în cele din urmă matricea creatoare? Civilizaţia europeană modernă a atins apogeul înaintea primului război mondial; ca şi întregul ei context, România a mai avut două decenii de renaştere fără viitor, ca întreaga Europă răsăriteană. Îngrijorător este nu numai prezentul acestei ţări, ci mai ales viitorul. Dacă el îi va fi propice, România s‑ar putea reeuropeniza, adică va putea trece la valorile spiritului numai prin ingerinţa masivă şi coerciţia Occidentului. Aceasta înseamnă decenii, aceasta înseamnă, în locul unui război civil, care oricum nu poate avea loc, dispariţia pe cale naturală a tuturor gastrocefalilor comunişti care s‑au înstăpânit cu forţa peste avutul şi cugetul celor pe care i‑au spoliat şi oprimat. Dar parazitismul lor funciar este tot mai apăsător pentru societatea civilă. Se va produce oare necesara răsturnare paşnică...?

gust-et-1

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2

cronici-250x500