Gustul eternității I

DISCIPLINĂ ŞI IDEAL

Rostirea separat sau împreună a celor două cuvinte ar provoca în România de astăzi, postotalitară şi neocomunistă, nu atât hilaritate, ci reacţia aproape enervantă a individului care le‑ar percepe drept insultă şi batjocură. Insultă fiindcă propaganda comunistă a făcut atâta caz de disciplină, de la disciplina în muncă până la „disciplina liber consimţită“ încât a suprasaturat spiritele şi a demonetizat cuvântul, în vreme ce sub obrocul gros şi fără fisură al totalitarismului haosul domnea în realitate până în străfundurile sufletelor şi societăţii. Spun „societăţii“ fiindcă aceasta nu mai exista, se pulverizase, îşi pierduse structura ori se caracteriza prin expresia – titlu al cărţii lui Umberto Eco: Struttura assente. Societatea, nemaiavând interrelaţii, era doar o masă umană dominată de putere pe care o aclama şi căreia i se supunea. Astăzi structura e încă şi mai absentă, în lipsa dictatorului, a marelui cârmaci, a proprietarului ţării, neocomunismul mizând, cu experienţa lui manipulatorie zdrobitoare, tocmai pe haosul instalat până în străfunduri, sub obrocul ordinii şi disciplinei totalitare, nominal dispărute.

Ideal este un cuvânt necorodat atât de mult: „comunismul era idealul de veacuri al omenirii”, dar atare ideal era practic intangibil căci altfel „clasa muncitoare“ care conducea societatea, de fapt nişte trântori logocraţi care pendulau între a fi musca la arat ori musca la rahat (în arabă „liniştire”) s‑ar fi autodizolvat în detrimentul imediat al reprezentanţilor ei declaraţi.

Idealul a murit în România pentru ultima oară o dată cu furtul revoluţiei de către neocomunişti. Societăţii româneşti de acum îi este caracteristică vieţuirea de azi pe mâine. Fapt ce convine de minune puterii. Nu republicanismul doctrinar este la noi antimonarhic, ci frica de închegarea vreunui ideal în jurul monarhiei, care să structureze haosul ce hrăneşte atât de bine pletora celor certaţi cu ideea de lege, ordine şi disciplină.

Nu tot aşa stăteau lucrurile la finele ultimului război armat. Impactul invaziei comuniste asupra societăţii tradiţionale a fost enorm şi infinit mai destructiv decât războiul însuşi. Tinerii l‑au simţit cel mai mult şi s‑au dovedit, cum era şi firesc, cei mai derutaţi. Cu excepţia celor ce trăiau în familii (indiferent de clase) cu grad mare de tradiţionalism (mai ales în mediul rural, ieşit abia de câteva decenii dintr‑un protoistorism remanent).

Pentru individul tânăr, nestructurat din punct de vedere intelectual, agresiunea asupra minţii acestuia a putut fi uneori fatală. Puterea exemplului părintesc a funcţionat în mediul rural cu surprinzătoare rezultate pozitive. Nimic nu poate rezista timpului şi acesta şi‑a spus cuvântul din urmă.

Nevoia de structură, de educaţie (paideie), de disciplină este inerentă şi necesară individului tânăr, căci acesta nu poate tolera situaţia de discrepant social (cu excepţia anormalităţilor abituale). Imitaţia este un factor decisiv în educaţie şi la atare concluzie ajunsese încă Dionis din Halicarnas (sec. I î.e.n.). De la mimesis‑ul platonic al realităţii ideilor, produsele artelor umane fiind imitaţii de al treilea grad, la cel aristotelic, conform căruia arta devine imitaţie a realităţii mundane, la neoplatonismul eclectic timpuriu cu al său concept că opera de artă imită prototipul ideal, transpunându‑l direct şi întocmai, Dionis lărgeşte conceptul de imitaţie la întreaga sferă a educaţiei, paideie care presupune, ca şi opera de artă, structură, canon, adică rigoare şi deci disciplină.

Şcoala primară din timpul războiului nu mi s‑a părut cu adevărat paideatică. Am absolvit una din cele mai bune, aceea vizavi de liceul Cantemir; se numea pe atunci Vasile Alecsandri, dar starea de haos plutea în aer şi simţeam că era haosul războiului terminat şi tentativele comunismului abia sosit.

Am fost înscris apoi la Liceul „Gheorghe Lazăr”, un solid liceu burghez şi reacţionar. Primul an şcolar a funcţionat bine (vorbesc de disciplina în sensul etimologic antic, adică al învăţăturii) cu tot accidentul marcant de la finele lui 1947 (abdicarea impusă Regelui). Vechile structuri au mai durat până în vară, cu ultimul premiant pe liceu căruia i‑am cedat generos locul (având aceeaşi medie cu el) spre a putea fi înscris pe tabla de marmură, cu litere de aur gravate, a celor care opt ani la rând se calificaseră întâii pe şcoală. Nu ştiu dacă a mai fost răgaz să i se sape numele în piatră, căci trecând în clasa a II‑a intrasem deja în comunism; anul 1948‑1949 avea să fie cel al reformei învăţământului.

Dar să mai zăbovesc încă la această clasă I A. Era limpede pentru noi tinerii elevi că anul şcolar fusese frânt în două. Nu ne dădeam însă atunci seama că plecarea silită a Regelui constituia pe plan mondial actul inaugural al războiului rece. Nici războiul civil grec, nici cel zonal din Coreea, nici ridicarea ulterioară a zidului de la Berlin nu pot fi socotite după opinia mea eventuale începuturi ale războiului rece. Amintind mereu valabila schemă tripartită a lui Polibios (cauză, pretext, început = aitía, prófasis, arhé), prima oară când ruşii şi‑au călcat angajamentele, transformând cinica listă a lui Churchill, cea a procentajelor de „influenţă“, într‑o realitate dintre cele mai dure, a fost siluirea voinţei României, îndepărtând monarhia ca unic garant al legăturilor noastre cu Occidentul. Cortina de fier începuse a fi trasă la Bucureşti, numai că oamenii politici occidentali se sinchiseau prea puţin de atare eveniment. Războiul rece avea să‑i coste mult mai mult decât cel fierbinte, abia terminat, iar prin trădarea soţilor Rosenberg a început oneroasa cursă a înarmărilor al cărei unic epifenomen pozitiv a fost ieşirea omului în spaţiul cosmic, dar ale cărei consecinţe dezastruoase, legate de actul invers al distrugerii focoaselor nucleare, omenirea le va suporta multe decenii de acum înainte.

Dintre profesorii pe care mi‑i amintesc din prima parte a acelui început de liceu sunt cel de franceză, Climer, cel de matematică, Hollinger, o profesoară de istorie, Manolescu, soţia unui profesor de matematică, fost aviator în război, pe care aveam să‑l am în clasele următoare, profesorul de desen şi caligrafie Basarab Spartali. Figurile celorlalţi s‑au şters, poate fiindcă persoanele lor nu mă impresionaseră prin nimic. Climer se remarca printr‑o distinsă politeţe şi o fire amenă, Hollinger, autor de manuale şi culegeri de probleme, prin limpezimea explicaţiilor şi eleganţa comportării, Basarab Spartali prin expansivitatea sa meridională şi generoasa cordialitate care ne făcea plăcere, dna Manolescu prin calmul pe care‑l degaja, imperturbabil, dar şi pe care nimeni n‑ar fi îndrăznit să‑l tulbure. În timpul orelor şi în recreaţii nu se atenta strident la liniştea acelui lăcaş de învăţătură, aşa cum avea să se întâmple după „reformă”. În recreaţii vegheau pe culoare numeroşi pedagogi; clasele erau evacuate pentru aerisire; iarnă, vară, se deschideau toate geamurile de către femeile de serviciu care în timpul orelor ştergeau în permanenţă culoarele cu cârpă muiată în săpun lichid şi dezinfectant. De la intrarea profesorului până la finele lecţiei, elevii aproape că nu vorbeau între ei; cel mult colegii de bancă (eram aşezaţi câte doi) schimbau câteva şoapte între ei. La un moment dat eleganta profesoară de istorie Manolescu intră într‑un concediu prenatal şi este înlocuită de o proaspătă absolventă care s‑a remarcat prin neobişnuitul fapt de a aduce foarte des vorba în cursul orelor despre persoana Regelui Mihai, întru lăudarea căruia nu mai contenea. Această dnă ori dră Teodorescu depunea o fervoare care depăşea atitudinea sobră cu care doar la festivităţile liceului se omagia persoana Regelui, al cărui portret se afla în fiecare clasă. Venea îmbrăcată în culori pastel şi avea o uşoară deviere a privirii, adică se uita puţin cam cruciş. După alungarea Regelui, această Teodorescu şi‑a despuiat lecţiile de orice excursuri politice, iar culoarea dominantă a remarcabilelor ei toalete se tot înroşea. Şi privirea îi devenea tot mai crucişă. În clasa a II‑a n‑am mai văzut‑o prin liceu. În a doua parte a anului, adică după vacanţa de iarnă a lui 1948 şi deci după plecarea Regelui, au dispărut Climer şi Hollinger. În locul primului a venit un beţiv cam troglodit, Al. Dimitriu‑Păuşeşti, lamentabil ca profesor! În timpul facultăţii l‑am reîntâlnit apărând la Catedra de limbă şi literatură franceză, după moartea lui Condeescu. Nu de mult, în 1994, aflu de la văduva lui Grigore Moisil ce se confesa în emisiunea TV a lui Iosif Sava, că din perioada ieşeană a matematicianului reţine ca prieten constant al acestuia doar pe beţivanul amintit pe care nasul său roşu îl trăda de departe. Dacă pentru Moisil alcoolul era un lubrefiant ce‑i stimula talentul, pentru bietul belfer nu putea fi altceva decât prilej de morocănoasă şi agresivă beţie. Venea la ore beat şi agresiv, lucru pentru care a şi fost dat afară din liceu. Dovada o făcuse chiar în clasa în care eram.

Colegul meu de bancă Taylor profita de faptul că aveam un penar cu limbă din lemn al cărui capac se spărsese când căzuse odată de pe bancă pe parchet. Cele două părţi ale limbii‑capac se îmbinau perfect şi putea fi folosit şi aşa. La orele plicticoase şotia consta în faptul că Taylor împingea încet penarul spre marginea băncii până când acesta cădea cu zgomot şi se împrăştia conţinutul său bogat: peniţe, gume, creioane, tocuri etc.. Atunci toată clasa striga Gramatopol, spre consternarea profesorilor care mă ştiau liniştit. Deşi confirmam că penarul îmi aparţinea, strângând de fiecare dată cu răbdare conţinutul, pare-se că nu erau convinşi că tot eu îl trânteam. În fine, figura a durat câteva luni, întrucât reciproca nu putea exista deoarece Taylor avea un penar din piele, cu fermoar, care conţinea doar un stilou, un creion şi o gumă. Nu ştiu din ce pricină, la un moment dat Taylor îşi cumpără un penar mare din lemn, aidoma celui al meu. După câteva zile, la o oră dezagreabilă, i‑am împins eu penarul care a căzut. Clasa a strigat iar: Gramatopol! „Nu”, am spus eu ridicându‑mă în picioare: „Taylor”! Apoi am ieşit de la locul meu, am adunat obiectele lui Taylor, inclusiv capacul‑limbă care se crăpase în două şi i le‑am pus în faţă. „Las‑că‑ţi arăt eu în recreaţie“, îmi şopti printre dinţi Taylor. Evident că îndată ce profesorul a ieşit din clasă, Taylor a sărit prin spate asupra mea şi m‑a pus jos în faţa catedrei pe când părăseam clasa pentru aerisire. Am lustruit cu hainele parchetul până ce a sunat de intrare, fără să fi auzit clopoţelul în entuziasmul disputei privind penarul. Ne dezmeticeşte doar un picior străin plasat în coaste: „le geste c’est l’homme”, era evident beţivanul Dimitriu‑Păuşeşti. Cum te cheamă?, îl întreabă pe adversarul meu. „Taylor” — Şi pe tine? — Gramatopol — Îhî, care va să zică manifestare antisemită. Treceţi la loc, se va lămuri cum trebuie acest caz! În bancă îl întreb pe Taylor: tu ştii ce înseamnă manifestare antisemită? — Nu ştiu, dar bănuiesc că nu e ceva de bine! În recreaţie suntem chemaţi la director, un bătrân profesor de matematici, ales de consiliul profesoral, aşa cum se alegeau atunci directorii. Este chemat pedagogul de sector şi consultat dacă cei doi sau vreunul din ei aveau în recreaţii comportări turbulente. Nici unul. Suntem întrebaţi fiecare dacă ştim ce înseamnă antisemitism. Nici unul nu ştiam. Am fost trimişi în clasă. Părinţii ambilor au fost chemaţi şi la rândul lor chestionaţi dacă acasă se vorbea în faţa copiilor de antisemitism. Răspunsul a fost de asemenea negativ. Li s‑a comunicat că Dimitriu‑Păuşeşti cerea eliminarea mea din liceu pe motivul de el invocat. Tatăl lui Taylor a semnat un protest scris împotriva răstălmăcirii premeditate a unei simple încăierări cu obiect precis: spargerea penarului fiului său, care de altminteri recunoscuse imediat că şi el mi‑l spărsese pe al meu. Discutată în familie, întâmplarea ajunge la urechile lui C. Cosco, director al „Veseliei” — Cum, beţivanul de Dimitriu‑Păuşeşti a ajuns şi profesor la Lazăr? Comuniştii mi l‑au băgat pe gât la «Veselia», unde nu se ţine de treabă tot din pricina băuturii. Îi face apoi o vizită directorului liceului şi îl roagă să adune informaţii asupra comportamentului belferului dionysiac. — Şi mie tot comuniştii mi l‑au băgat pe gât! Cu declaraţiile părinţilor, cu referatele corpului profesoral, directorul cere şi obţine de la Minister licenţierea lui Păuşeşti, pentru comportare necorespunzătoare (prezentarea la ore sub influenţa alcoolului).

Peste foarte mulţi ani, printre pleava scriitoricească, descopeream un alt „prieten” al lui Grigore Moisil, pe gazetăraşul şi scriitoraşul Grinevici. Evreu rus sau basarabean, acesta făcea pe antisemitul, înjurându‑i de mama focului pe „jidani“ cu scopul de a prinde în plasă indivizi pe care apoi să‑i acuze de antisemitism şi să le stoarcă bani de băutură. Se jura că băuse ani de‑a rândul cu Moisil, iar despre Solomon Marcus, elevul acestuia, cu care mă vedea uneori, nu înceta să mă întrebe:  — Cine‑i ăla de se ţine ţanţoş de parcă el ar fi inventat tabla‑nmulţirii? Din toate atare fleacuri de reţinut este întrebarea: cum putea tolera în jurul său Grigore Moisil, chiar în momentele sale bahice pe care le avea şi Dan Barbilian, capabil să se lepede în atare situaţii de vechiul şi bunul său prieten Tudor Vianu, oameni de teapa celor doi înainte amintiţi? De unde se vede că alcoolul este cel mai mare blestem ce poate cădea asupra minţii omului celui mai inteligent.

Pe „ultra regalista“ profesoară de istorie aveam să o reîntâlnesc peste puţini ani la liceul Spiru Haret unde fusese mutat liceul Lazăr; era cu haine mai roşii, mai roşie la faţă şi mai zbanghie. Devenise şi mai comunistă. Andrei Pleşu care a învăţat şi el la Spiru Haret a apucat‑o tot directoare, tot roşie, tot zbanghie şi desigur tot comunistă intransigentă. Ei m‑a „turnat“ prin clasa a IX‑a colegul meu de bancă Brana Codruţ, secretar UTM (probabil fiu de legionar, căci a dispărut discret cu toată familia în Vest, unde nu‑i exclus să se fi integrat „organelor noastre dragi”) pentru că scăpasem cuvântul „Borba”, oficiosul astfel intitulat al partidului lui „Iuda Tito“. Această Teodorească şi acel Brana (ciudată asemănare onomastică cu „prinţul Brana”, pseudonimul exilatului Carol al II‑lea) voiau pentru un cuvânt să mă elimine din liceu. Atunci am început să istoricesc în faţa lui Brana, cum o cunoşteam din clasa I de la Lazăr când ne vorbea ore în şir despre cu totul altcineva decât „tovarăşul Stalin”. Brana a fost rugat să iasă din cancelarie, eu continuând să‑i reamintesc cât de mult îl iubea pe atunci „pe Regele nostru drag, Majestatea sa Mihai I”. A devenit mai zbanghie şi mai roşie decât fond de tenul comunist. Mi‑a spus să plec şi să‑mi ţin gura dacă vreau să mai rămân în liceu. Cine ştie ce fiică de legionar era? Pe deasupra şi idioată, dacă‑şi închipuia că trecutul ei rămăsese necunoscut comuniştilor. Ei îl ştiau prea bine, de aceea o şi promovaseră şi o foloseau ca unealtă, ca pe atâţia alţii ce fuseseră verzi sau verzulii!

Venerabilului director al liceului Lazăr i se trimisese pe deasupra consiliului profesoral un director adjunct pe nume Rişavi, evreu paraşutat de comuniştii din Minister. Şi‑a făcut apariţia imediat după plecarea Regelui şi începuse a circula prin clase şi a da dispoziţii, prezentându‑se drept „noul director”. — Nu ne‑aţi fost recomandat ca atare de Directorul liceului şi în consecinţă nu vă recunoaştem, era răspunsul ce i se dădea începând cu elevii claselor superioare, repetat întocmai de cei din cursul inferior. Consiliul profesoral l‑a alungat în urmă şi pe „directorul Rişavi”.

Reforma se apropia şi scopul ei era să distrugă liceele care erau cuiburi ale reacţiunii. Distrugerea s‑a produs în felul următor: dispersarea corpurilor profesorale, schimbarea clădirilor, renunţarea la numele tradiţionale ale şcolilor şi transformarea profilului lor. Liceele de băieţi deveneau licee de fete şi viceversa. Cât priveşte numele, acestea deveneau L.B.1, L.B.9 (Liceul de băieţi nr. 9), acesta fusese Liceul Lazăr. El era mutat în localul liceului Spiru Haret, care la rândul său fusese desfiinţat. Liceul Mihai Viteazul (nu mai ştiu ce nume purta) era mutat din localul său în cel al fostului liceu comercial de pe str. Traian ş.a.m.d.. Uniformele şi culorile liceelor fuseseră abrogate prin lege, ca şi autonomia acestor instituţii de învăţământ mediu, ca atare.

O serie întreagă de profesori fuseseră pensionaţi, alţii epuraţi. Cei plecaţi erau înlocuiţi cu de‑alde Păuşeşti sau Rişavi. În anul 1948‑49, când încă mai eram în vechiul local de lângă Cişmigiu, revenise director Rişavi. Se efectua atunci „spargerea“ claselor. Vechiul sistem fusese de a grupa în ordine valorică descrescătoare pe elevi în clase paralele A, B, C, D, după cât de mulţi erau. Comuniştii au făcut clase amestecate spre a anula valoarea şi a instaura contraselecţia. Fiindcă toţi colegii evrei plecaseră în Occident eu m‑am trezit, în ciuda celei mai mari medii pe liceu în anul precedent, din clasa IA în clasa a II‑a C.

Începusem să simt comunismul pe propria‑mi piele! Cu toată intransigenţa şi curajul vajnicului nostru director, după alungarea Regelui i‑a fost imposibil să reziste dispoziţiei de a se preda limba rusă în liceu. A argumentat că la clasele finale era inutilă începerea studiului unei noi limbi şi că nu puteau fi scoase din program fazele ultime ale unor materii din planul de învăţământ fără a se afecta serios pregătirea didactică a absolvenţilor ce trebuiau să facă faţă bacalaureatului. Pentru clasele de început, respectiv I şi a II-a, a trebuit să-şi dea însă acordul.

Fireşte că nu existau profesori de limba rusă, nici o metodă de predare a ei şi fireşte că elevii o priveau drept expresia tipică a bolşevismului ocupant. Aşa se face că o mulţime de nechemaţi s-au perindat pe la catedră în pretinsa lor calitate de profesori de limba rusă. A doua oară nu mai veneau, fie că-şi dădeau seama că sunt incapabili să abordeze o clasă de vârf a unuia din cele mai bune licee din Bucureşti, fie că nu rezistau sabotajului, neştiind cum să-l curme, din lipsa experienţei didactice.

Procedeul penarului de lemn trântit, pentru care mă încăierasem cu Taylor, s-a generalizat cu o viteză uimitoare. Toţi colegii mei evrei, adică majoritatea covârşitoare a clasei, şi-au procurat din cele cu limbă-capac. Şi eu şi Taylor le cumpăraserăm pe ale noastre de la o mică librărie de pe str. Domniţa Anastasia, colţ cu Brezoianu, ţinută de un nevoiaş librar, foarte serviabil şi afabil. Le-a mărturisit apoi părinţilor că făcuse o vânzare surprinzătoare, dar era mirat de ce atâţia elevi cereau penare cu limbă-capac, în locul celor mai practice cu capac cu şarnieră.

La orele de limbă rusă penarele cădeau potop, din minut în minut, ritmul fiind stabilit de elevii înşişi, după cum apreciau că este sau nu cel mai oportun moment. Nici gând să se mai pronunţe numele celor ce le făceau să cadă. De la o vreme se „fixase” (funcţiona de câteva săptămâni) la catedra „peregrină” a limbii ruse o tânără blondă minionă, cu o faţă rotundă, puţin pistruiată şi cu ochii albaştri. Era probabil un „import” din Rusia, via de repopulare cu rusofoni a Basarabiei decimate de transmutările staliniste în Siberia. A răbdat cât a răbdat ploaia penarelor, dându-şi evident seama că nu ea ci materia ei era hulită; totuşi, ca orice rus sentimental, nu s-a putut detaşa cerebral de ideea vizării propriei persoane şi a izbucnit în plâns. Şi-a lăsat capul pe braţele încrucişate pe catedră şi umerii i se zguduiau de hohote înăbuşite. Clasa se liniştise ca prin minune. Când şi-a ridicat spre noi faţa răvăşită de lacrimi, contrastând cu ţinuta ei curăţică, modestă, dar corectă, cineva dintre noi a întrebat-o: — Dvs aveţi copii? — Nu, au murit. — Dar soţul dvs? — A murit şi el. — Dar părinţii? — Sunt morţi dinainte de război. Şi o dată cu acest răspuns lacrimile au podidit-o din nou şi nici nu mai încerca să-şi acopere faţa cu palmele. Hohotea în faţa clasei, cu gura deschisă, rotunjită a ţipăt mut, ca un zero în faţa neantului! Unul câte unul ne-am ridicat cu toţii în picioare, cu capetele plecate. Întrezăream în fiinţa aceea plăpândă, mai mult intuiam, aşa cum vaticinează câteodată copiii, că întreg acel neant se prăvălise peste noi şi că acel colos care ne strivise cu cizma lui necruţătoare şi puturoasă îşi călcase în picioare propriul popor aidoma fiarelor blestemate care, împotriva naturii, îşi mănâncă puii. Biata făptură părăseşte clasa înainte de terminarea orei, urmând parcă o cărare cunoscută pe care o împingea starea ei jalnică, propriul ei destin nefericit. N-a mai apărut niciodată. O ridicase probabil KGB-ul lor vigilent şi necruţător!

Reflectând acum asupra reacţiei întregii clase, însemna că la vârsta de 12 ani eram deja anticomunişti amprentaţi genetic, de vreme ce puteam disocia sistemul şi pe purtătorii săi de victimele care-i cădeau pradă. Arestarea temporară a lui Aurel Maican îmi dezvăluise o anume realitate, pe care mult mai mic, nu pot explica anume cum, o întrevăzusem şi în nazism (poate acustic, prin discursurile urlate ale lui Hitler sau prin mărşăluirea mecanică, roboţească a trupelor sale). Desigur, elevii acelei clase erau copiii unor anticomunişti, de vreme ce în toamna aceluiaşi an (1948) ei reuşiseră să ajungă în Occident, certitudinea plecării mele la Harrow năruindu-se pentru totdeauna. Cu atât mai mult acea lăbărţare comunistă, acea fraternizare, falsă omenie, populism de cea mai joasă speţă mă enervau la culme. Ce disciplină exista deja în mine ce mă făcea să repudiez răul care altora li se părea ademenitor? Cei şapte ani de acasă, ori zece, ori doisprezece?

De ce alţii mai vârstnici decât mine nu o aveau, cu toate că trăiseră mai mult în vechiul regim? Problema este simetric similară cu cea pusă după decembrie ’89. Nu mă refer la talentele artistice de tot felul care pot înflori în toate regimurile. Mă gândesc însă la disciplina mentală. Nu anume la Liiceanu sau Pleşu, ci la un tânăr, să-i spunem astfel (37 de ani), Horia Patapievici, căruia nici mediul familial, nici cel şcolar nu i-au putut inculca, după cum a declarat într-o recentă emisiune televizată cu Iosif Sava (fără a preciza totuşi, la întrebarea expresă a interlocutorului, cine i-au fost dascălii), rectitudinea, supleţea gândirii şi fireasca ei angajare în politic. Dacă Horia Patapievici nu va cliva la un moment dat (precum, la un cu totul alt nivel, a făcut-o Marian Munteanu, pierzându-se în anonimat), trei sau patru intelectuali de talia sa, cu un caracter pe măsura inteligenţei lor (inteligenţele fără caracter au abundat în România încă de pe vremea lui Carol I, dar cu ele nu se putea construi nimic) vor forma incontestabil nucleul paradigmatic al unei relaţii de civilizaţie de tip occidental care la rându-i să polarizeze prin similitudine acel nisus formativus pe care noi, la vârsta începutului de liceu, îl aveam în mod inerent ca urmare a supravieţuirii pentru cel puţin încă un deceniu a relaţiilor de civilizaţie între indivizii aparţinând lumii româneşti precomuniste. Nisus formativus renaşte lent în tineret, o dată ce nu mai este zdrobit de totalitarismul comunist.

Într-o duminică am fost invitat la dejun la Aurel. M-am suit într-un taxi în faţa blocului din Domniţa Anastasia (taxi căruia, bineînţeles, i-am memorat numărul) şi am ajuns în str. Popa Chiţu, unde locuia pe atunci. Aurel nu sosise încă de la noile lui activităţi teatrale şi aşteptându-l în living ne aminteam, împreună cu soţia lui, Lilly, de nu de mult trecutele întâmplări de la Călimăneşti. Pe Lilly, micuţă şi grăsuţă, o numisem „bomba de la Nagasaki“ fiindcă tocmai în ziua în care se anunţase lansarea ei se urcase într-o cămară cu veselă de uz curent, fără scară, până pe rafturile de sus ale acesteia, în căutarea unei terine din faianţă italiană şi se prăbuşise de acolo cu toată farfurăria, zâmbind derutată de deasupra unei movile de cioburi, amuzată şi mulţumită; în mână ţinea glorioasa terină din care jumătate avea să se desprindă în următoarele minute. Apare Aurel însoţit de un tânăr pe care ni-l prezintă: Aurel Baranga. Acesta, spre stupoarea mea, îşi scoate dezinvolt haina, aruncând-o pe un fotoliu, rămâne în cămaşă, iar apoi se trânteşte pe o canapea, răsturnându-se cu picioarele în sus, aproape să dărâme tabloul atârnat deasupra mobilei. Ineditul, pentru mine, şi îndrăzneala gestului m‑au siderat pur şi simplu, astfel încât reflexul neobservării voite (politicoase!) n-a mai funcţionat: — Ce te uiţi, puştiule, ca un bou? avea să mă întrebe îndată ciudatul oaspete neaşteptat.

I-am întors imediat spatele, ieşind din încăpere, urmat de Aurel, conciliant, căruia i-am cerut să cheme un taxi. — Dar nu se poate, rămâi la masă, te‑am chemat doar’. — Eu la masă cu persoana care m‑a calificat cum m-a calificat nu voi sta. Mă întorc acasă. Când s-au convins că nu e chip să mă reţină, l-au lămurit pe „mielul turbat” că educaţia mea era atât de riguroasă şi protocolară încât nu puteam fi înduplecat, mai ales că, totuşi, cuvintele incriminate fuseseră rostite, în mod agresiv, de către energumen!

Cum spuneam, a doua parte a clasei I avea să fie un pas mai departe pe drumul plin de ademeniri şi interdicţii ale „comunismului biruitor”. Având cea mai mare medie din clasă şi din liceu, am fost pus în capul listei celor ce aveau să fie făcuţi pionieri. Nu ştiam ce înseamnă asta. Ni se prezentase ca un semn de distincţie, astfel că mi-am pus semnătura (primul şi penultimul pact cu diavolul roşu) pe convocatorul prin care în duminica viitoare trebuia să iau parte la întâia şi ultima liturghie comunistă pe care am frecventat-o. Era prin mai sau chiar înainte de 1 mai, căci trebuia să şi defilăm. Pentru semnătură am primit acasă o palmă ca altă dată să nu mai semnez ceea ce nu ştiu, înainte de a-i întreba pe cei mari. Am ajuns la sediul pionierilor şi UTM-ului, undeva pe cheiul Dâmboviţei, între Liga Culturală a lui Iorga şi biserica Gorgani a legionarilor. Mi s-a legat la gât un triunghi de pânză roşie de calitate ordinară şi mi s-a prins pe piept o insignă prost lucrată şi urâtă. Sosit acasă, ambele au fost imediat zvârlite în tubul crematoriului blocului. În aceasta a constat „fulgerătoarea” mea carieră comunistă. Peste câteva luni aveam să fim aruncaţi din casă în stradă şi o dată cu atare faptă raporturile mele de ostilitate cu noul regim uzurpator s-au cimentat pentru tot restul vieţii!

Mărturisesc însă că având aplecare spre învăţarea limbilor străine, n-am reuşit, după 11 ani de studiere a limbii ruse (şi în facultate unde de asemenea era obligatorie) să pot citi un scriitor clasic în original. Învăţam o limbă gazetărească politizată, fără a putea citi un scriitor clasic în original. Se studia multă gramatică predată de „profesori” (îndeobşte basarabeni) care în viaţa lor nu luaseră contact cu ea; în plus, nu ştiau nici măcar româneşte.

Îmi amintesc că, mutat fiind de această dată la liceul Spiru Haret, aveam drept profesoară o rescapată din revoluţia bolşevică ce nu putuse fugi mai departe de epicentrul dezastrului, mai la vest de „Eden” şi rămăsese să trăiască în mizerie la Bucureşti. Vetustă, ultrafardată, cu toalete la modă prin anii ’20, era desprinsă parcă dintr-un capriciu al lui Goya. Era la vreo doi ani după „reformă”, aşa că din disciplină se alesese praful. Pedagogii dispăruseră şi în recreaţii era un vacarm isteric care la unii profesori se continua şi în timpul orelor. Apariţia acelei persoane pe catedră stârnea aclamaţii şi huiduieli precum apariţia unei fantoşe antipatice. Cred că totul era o înscenare deliberată pentru a-i masca ignoranţa şi a face să treacă orele şi să-şi încaseze salariul: de fiecare dată pe tablă rămâneau scrise câteva cuvinte ruseşti.

Unii profesori care pesemne că ştiau ei ce ştiau, uitându-se lung la tabla neştearsă se întrebau ca pentru sine: — Cum, scrie şi ruseşte? Iar când începea să strige cu glasul ei spart: — Vă sfutuesc si fi linişte! vă închipuiţi ce linişte urma. Cum să poţi învăţa cu astfel de profesori o limbă? Deduc că intenţia ruşilor nu era cea de rusificare a poporului român, ci de simpla sa imbecilizare, vădind o dată mai mult că un imperiu nu se putea întinde, şi oamenii de la Kremlin erau conştienţi de atare handicap, dincolo de graniţele culturale şi de civilizaţie cu care s-ar fi putut identifica. Lucrul se vede limpede în actuala Comunitate a statelor independente. Retragerea trupelor ruseşti din Europa postgorbaciovistă a demonstrat o dată mai mult totala inaderenţă a sutelor de mii de cadre ofiţereşti şi nu numai la civilizaţia europeană. Ei au revenit acasă tot atât de opaci cum plecaseră. Nimic nu s-a lipit de ei, discrepanţa fiind imensă între primitivismul comunist şi modernitatea lumii pe care o stăpâniseră şi pe care au redus-o la umilul lor nivel.

Două lucruri au lăsat în urma lor: imbecilitatea cu lungă remanenţă a unei ideologii căreia i-au fost sacrificate zeci de milioane dintre ei şi imensa poluare a teritoriilor pe care le locuiau. Zecile de milioane de victime ca şi cele şase milioane de „nearieni“ ale nazismului erau mai întâi degradate uman până la limita fiinţării şi apoi ucise ca muştele. Dezumanizarea, înfometarea asigurau, ca şi la nazişti, anularea instinctului de conservare sau a revoltei în faţa asasinatului; dimpotrivă moartea era aşteptată ca o izbăvire, iar călăul iubit ca un salvator. De aici luciferismul Satanei. O lume a morţii care, spre deosebire de cea egipteană, nu năzuia către o viaţă veşnică, ci spre absoluta şi definitiva negare a vieţii, oriunde şi oricum! Urmarea acelor decenii ale infernului aveau să fie terorismul şi violenţa răspândite în societăţile civile peste tot în lume: într-adevăr homo homini lupus.

Haosul a început să se intensifice treptat în clasa a II-a. Revenise ca director acelaşi obraznic şi unsuros Rişavi. Bătrânul director plecase, părăsise apartamentul oficial din colţul bulevard‑Cişmigiu al clădirii, rămas apoi neocupat până astăzi, dându-i-se între timp o altă utilizare. Plecaseră aproape toţi profesorii, ori fuseseră „rotiţi”, sau mai degrabă, cel puţin temporar, epuraţi. Cred că mutarea în localul liceului Spiru Haret s-a produs târziu în toamna lui 1948. Înstrăinarea, ruperea, trebuia să fie nu numai spirituală, ci şi fizică. Îmi amintesc de un profesor de română, Botez, om foarte cultivat şi sarcastic, care cred că predase numai la clasele superioare la Lazăr.

Venea la ore, în încă străinul pentru noi local, dezabuzat, cu un zâmbet din ce în ce mai ofilit pe faţă spre a debita platitudinile cretine impuse de manualul de limbă română. La un moment dat nu a mai apărut: se răspândise vestea că s-a sinucis. Din familie aflam concomitent veşti triste despre arestări şi întemniţări exterminatoare. Mă miră declaraţiile lui O. Paler, acum după ’89. Este, oricum, mult mai vârstnic decât mine, iar declaraţiile sale că nu avea habar de închisori şi de deţinuţi politici să nu înregistreze schingiuirea vârfurilor ţărănimii ori aruncarea lor în închisori.

L.B.9 ajunsese un poncif ridicol al liceului Lazăr. Majoritatea elevilor erau de o extracţie şi de o comportare ce creionau pentru mine o lume nebănuită. Vulgari, înjurând din două în două vorbe, îşi îndreptau violenţa fizică împotriva celor ce nu erau ca ei. De fapt acesta fusese şi scopul „reformei“. Unii se prefăceau că sunt, schizofrenizându‑se la modul abject. Eu întâmpinam cu tăcere şi calm aparent molestările fizice. Aveam vânătăi pe tot corpul de la lovituri şi ciupituri. Orele erau mai mult ore de hărmălaie; nu se învăţa aproape nimic. Doar ceva matematici şi ceva mai puţină fizică (ambele, la vremea aceea, rudimentare). Nimic nu‑mi mai trezea interesul. M‑am decis să scap din acel infern, care de fapt nu era decât una din bolgiile minuscule ale marelui infern „sub cerul liber”, auzind că la Mihai Viteazul situaţia era departe de a fi atât de jalnică. M‑am mutat deci acolo abia în clasa a X‑a, în anul şcolar 1952‑1953. Mi‑am dus dosarul cu acte ce mai purta inscripţia liceului Lazăr.

Director şi director adjunct erau două personaje care din punct de vedere onomastic se autoclasau social: Costea şi Udriştoiu. Costea era un bărbat frumos, gen vârf clasă muncitoare, purtând costume impecabile şi purtându‑şi trupul fără burtă (deci nu se îndopa pofticios ca ţoapele famelice) în perfectă poziţie dreaptă. Nu râdea niciodată, abia dacă zâmbea uşor strâmb. Udriştoiu era urât, dar tot slab şi înalt. Se ocupa de altminteri de internat şi administraţie, Costea fiind şi el prezent peste tot.

După vreo lună de zile mă trezesc chemat în cabinetul directorial al lui Costea. Văd că scoate tacticos din sertarul biroului dosarul meu de la Lazăr, adus de mine de la L.B.9. Desprinde un act din el şi mi‑l pune în faţă: — Dumneata vezi ce scrie acolo, — Da, este certificatul meu de naştere — Dar la rubrica ocupaţia tatălui vezi ce scrie? — Industriaş, am îngăimat eu necrezându‑mi ochilor şi urechilor. — Eu n‑am trimis dosarul la secretariat şi‑l voi trimite doar după ce‑mi aduci un certificat de naştere de tip nou. Pe acesta e bine să‑l rupi, să nu dea altcineva peste el! Roşu şi tremurând (mă văzusem câteva clipe exmatriculat cu mare tam‑tam) am îngăimat un mulţumesc şi am ieşit.

Administraţia comunistă ceruse oficiilor stării civile să înlocuiască vechile certificate de naştere cu stema regală, cu unele noi ce purtau în filigran stema RPR. Noile certificate nu mai aveau rubrica „ocupaţia tatălui“. Atare declaraţie rămânea de domeniul autobiografiei, unde, de la caz la caz şi pe răspunderea celui în cauză putea fi mai mult sau mai puţin disimulată. Faţă de atitudinea profund revoluţionară şi necruţătoare a Teodoreascăi de la L.B.9, comportarea lui Costea, care era clasă muncitoare autentică, m‑a descumpănit.

I‑am împărtăşit cele petrecute prof. Valeriu Papahagi, căruia îi fusesem prezentat de Sorin Mărculescu, elev al liceului din prima clasă şi colegul meu de bancă, profesor cu care mă împrietenisem atras, ca şi Sorin şi ca mulţi alţii, de vastele sale cunoştinţe istorice şi hispaniste. Sorin îi datorează formaţia sa de hispanist — Şi el şi Udriştoiu sunt excepţiile care confirmă regula. Poziţia lui politică la Minister şi la Partid este inexpugnabilă. Cum îţi explici altfel componenţa corpului profesoral de aici?

Într‑adevăr, erau oameni care erau suspectaţi fără a fi oponenţi făţişi ai regimului (cu excepţia a foarte puţini, cine s‑ar fi putut afla în atare poziţie?), fără a fi avut un trecut politic însemnat (Papahagi fusese doar ataşat cultural la Madrid înainte de război şi în vremea acestuia). În timp ce din alte licee profesorii buni erau alungaţi, fiind detaşaţi pe la şcoli elementare ori de la periferia oraşului, Costea îi aduna pe cei mai buni care ajunseseră în atare situaţie. La filosofie îl aveam pe Liviu Raţiu (căsătorit cu una din cele patru domnişoare Calomiris, dintre care viitoarea sa soţie, Elpis, apăruse pe la Lazăr în clasa a II‑a ca profesoară de română, iar o alta, decedată acum un an, 1993, ultima rămasă în viaţă şi care şi‑a înmormântat întreaga familie, inclusiv pe Raţiu, a fost decenii de‑a rândul secretara Institutului de Arheologie din Bucureşti; erau fetele unui foarte bogat proprietar de restaurante din capitala României interbelice). Fusese rescapat de asemenea generalul Pană, fost colaborator al lui Rutherford şi, reîntors în ţară, şeful catedrei de fizică atomică de la Academia militară regală, evident epurat de comunişti şi mulţi alţii. Papahagi ne relata cum decurgea învăţământul politic al cadrelor didactice. Costea, ştiind cu cine are de a face, le‑a declarat de la bun început că nu‑i supune la cazna învăţării „învăţăturii marxist‑leniniste”, fiind oameni cărora mintea nu le îngăduia să priceapă asemenea taine (persoana avea mult mai mult umor decât te făcea să bănui) şi nici nu avea să‑i oblige să ia cuvântul la seminarii. Era suficient să‑l lase pe el să vorbească şi pe cei câţiva profesori mai tineri şi pedagogi (pe care liceul îi păstrase pretextând supravegherea internatului, care la Lazăr fusese desfiinţat după „reformă”, în vastul lui local funcţionând Institutul Maxim Gorki, adică facultatea de limbă şi literatură rusă, apoi Catedra specială a Universităţii).

O singură rugăminte avea, ne spunea Papahagi, să nu intervină cu vastitatea cunoştinţelor de „dinainte“ şi să complice inutil ritualul. Lucrurile au mers astfel de minune. Un singur incident s‑a produs doar, la moartea lui Stalin. Ca şi la cea a lui Chimir Sec (Kim ir‑sen) abia petrecută, dar în infinit de mult mai mică măsură, vedeai români smiorcăindu‑se în public (în particular nu avea sens) spre a arăta altora fidelitatea lor nu atât faţă de dispărut, ci, cum se spune astăzi în lumea politică neocomunistă cu limbaj „radical”, vizavi de ideologia comunistă văduvită prin moartea marelui ei învăţător.

În curtea liceului avea loc adunarea de doliu, la tribună aflându‑se Costea şi secretarul UTM, colegul nostru Grünberg Arie (devenit astăzi Arie Matache, mai precis spus după căsătorie, când a luat numele soţiei), fratele filosofului de la Academia de ştiinţe economice, care nu s‑a dezis onomastic de trecutul său. Deodată, în mijlocul tăcerii „îndoliate”, unul din colegii noştri începe să râdă în hohote fiindcă cineva din spate înţepa cu un ac fundurile rândului din faţă, care tresărea sărind în sus. Costea, cu ochiul lui vulturesc, observase ce se întâmplă însă păstra tăcerea în nădejdea că Grünberg nu va vedea sau va avea înţelepciunea să nu observe. Grünberg era însă un fricos, temându‑se pentru viitorul lui. I‑a semnalat directorului fapta. Bomba fusese lansată. Costea trebuia să reacţioneze. A trimis însă „organelor” referatul lui Grünberg, fără a‑l confirma, căci el nu văzuse şi nu auzise nimic: nici un râset. „Organele noastre dragi”, cu ajutor, au aflat cine a râs şi acela a fost eliminat definitiv din toate şcolile ţării. L‑am reîntâlnit cu ocazia mesei festive dată de clasă în cinstea lui N. Spiroiu, devenit ministru al apărării.

Dacă Spiroiu n‑ar fi devenit ministru, colegii de clasă, despărţiţi de cca 37 de ani, nu s‑ar mai fi reîntâlnit până la moarte. Dar în ţările balcanice, poate cu excepţia Bulgariei, a deveni ministru înseamnă a atinge piscul carierei şi realizărilor unui individ. De aceea vederea ori atingerea lui fizică conferă ministrodulilor o adevărată stare de graţie ce stârneşte multă greaţă oamenilor normali. Colegii cărora le şi uitasem chipurile, i‑au făcut cadou lui Spiroiu, ...cu dedicaţiile lor o carte de‑a mea recent apărută şi încă aflată pe piaţă: Artele miniaturale în antichitate, Meridiane, 1991, spre a‑i arăta că şi altul din clasă ieşise din anonimat. Era o lucrare ce cu siguranţă l‑a pasionat pe Spiroiu, inginer constructor de tancuri şi armament greu. Ca martor, am participat şi eu la încă o deşertăciune a lumii; cu acea ocazie l‑am revăzut pe cel de odinioară eliminat din toate şcolile României: după ani de salahorie şi‑a continuat liceul şi a făcut şi o facultate. Oameni, destine triste, frici şi laşităţi ancestrale!

Biblioteca liceului Mihai Viteazul era, cred, cea mai mare bibliotecă liceală din ţară, cu achiziţii complete în perioada interbelică din literaturile franceză, engleză, germană şi italiană. Mutarea acesteia din vechiul local, devenit sediu al „Academiei” Ştefan Gheorghiu, sau pe atunci al şcolii de partid, a constituit un adevărat tur de forţă, când atâtea alte biblioteci, mutate, evacuate, confiscate, dispăruseră fără urmă cum fusese, de pildă, biblioteca lui Dimitrie Gusti, ultimul preşedinte al Academiei, după ce acesta a fost închis, iar soţia sa evacuată într‑o casă cu pământ pe jos din cartierul Crucea de Piatră. Biblioteca liceului nu fusese jefuită şi trona în uriaşele dulapuri închise cu uşi cu geamuri. Pe întinse şi adânci scrinuri din stejar, cu rafturi pentru cărţile de format mare (III, IV şi chiar V) şi sertare pentru albume se înălţau dulapurile de cca 4 metri, având la mijloc o bară de alamă de care se sprijinea scara înaltă şi mobilă cu care se ajungea la toate acele comori.

De mai mulţi ani eram un cititor pasionat, biblioteca din casă fiind prima etapă a lecturilor. Clasicii francezi fuseseră de timpuriu şi repede asimilaţi cu pasiune. Apoi, încă elev la L.B.9, a cărui bibliotecă zăcea ferecată într‑o încăpere dosnică, am început a frecventa Biblioteca Fundaţiei Regale, devenită Biblioteca Centrală Universitară, de unde ajunsesem să împrumut cărţi acasă, chiar din fondurile interzise cititorilor obişnuiţi (şi aceasta graţie unor bătrâne doamne bibliotecare ce recunoscuseră în mine un tânăr intelectual aparţinând mentalmente vechiului regim). Pasiunea lecturii devenise o adevărată foame de a citi. Mi se impusese disciplina de a citi numai la masa de lucru, luând note (fişe) clasabile pe mari domenii. Se strânseră numeroase cutii pline de astfel de fişe. Era mai mult un mod de a fixa ceea ce citeam decât de a utiliza vreodată în viitoare lucrări fişele acelor lecturi. La acea vârstă nici nu‑mi trecea prin minte că voi scrie cândva, ceva. Important era să cunosc tot mai mult. Era deopotrivă un ideal şi o disciplină. Începuse să mă agaseze orice moment care nu era dedicat lecturilor şi cunoaşterii. Romanele ieftine ori cele poliţiste nu‑mi spuneau nimic. Citisem pe la 14 ani în vacanţe câteva şi ele mi‑au trezit o ciudată repulsie prin lipsa lor de substanţă. Mă atrăgeau atunci mai mult Platon, poeticul Platon, romancierul Platon, dramaturgia ideatică a dialogurilor lui, citit în ediţia Belles Lettres, volume împrumutate din biblioteca lui Alice Voinescu, pe care o frecventam înainte de arestare şi din cărţile căreia mă înfruptam când biblioteca ei fusese lăsată în custodie unor cunoştinţe comune care‑i ocupau apartamentul, unde avea să revină, într‑o cameră, după 1964. În urma morţii ei acea frumoasă bibliotecă avea să ajungă la Mihai Nasta, iar după plecarea acestuia în Occident nu ştiu unde s‑a risipit.

Oricum, idealul adolescenţei mele era să ajung un om învăţat şi pot spune că atare ideal mi‑a stăpânit toată tinereţea. Vianu îmi vorbea deseori despre marea lui curiozitate intelectuală când era foarte tânăr. Atare ideal mi‑a creat o disciplină ca răspuns la haosul vremurilor pe care le traversam. Aveam certitudinea că atâta timp cât voi fi legat de cărţi voi putea pluti deasupra acelei mări învolburate şi nesigure. Jalnicele lecţii de la L.B.9 erau completate nu numai cu lecturi, cum spuneam, ci cu adevărate studii aprofundate. La literatura română veche lucram după cartea şi cursurile lui N. Cartojan. Ani de zile Istoria lui Călinescu era permanent deschisă pe masa mea de lucru, iar repaosul postinfarctic la pat al lui C. Cosco, îngrijit de fiica lui, de mătuşa mea la care ajunsesem a sta în urma răsturnărilor revoluţionare ce‑i afectaseră pe părinţi, a fost o mină de aur, căci acel om cunoscuse în tinereţe pe aproape toţi clasicii literaturii române, de la Eminescu, Caragiale, la Macedonski, Vlahuţă, Slavici, ca să nu mai vorbesc de cei de după primul război. Amintirile sale, din păcate laconic formulate căci nu avea voie să vorbească mult, m‑au făcut într‑un fel contemporan cu nume ilustre începând de la finele veacului trecut. Cu nume dar şi cu Bucureştiul acelor timpuri ilustrat de scrierile lui Bacalbaşa ori de binecunoscutele albume ale lui Bouquet şi Raffet. Mă pasiona atare cufundare „pe viu” în istorie. Mi se părea că sunt un scafandru sondând tărâmuri nebănuite ce deveneau tot mai reale şi mai importante pentru mine decât prezentul pe care începusem a‑l dispreţui şi pe bună dreptate, căci acel prezent anulase istoria, întrerupsese marea dramă a vieţii şi o înlocuise cu tragedia sechestrării fiinţelor şi a vieţii înseşi.

Cred că în acest mod a apărut pasiunea pentru istorie, ca urmare a unor exerciţii de tot mai adâncă scufundare, şi pentru trecut, care era de fapt o formă sublimată forţat a pasiunii intelectuale pentru viaţă, prezentul fiind anulat, sugrumat, desfiinţat, simbolizat de gestul aproape mistic al ducerii degetului arătător la buze. Aşa se face că am dobândit înţelegerea nuanţat‑intuitivă a trecutului şi posibilitatea de a mă situa în cât mai multe epoci. Lecturile, albumele cu realităţi (realia) antice şi medievale precum şi cele cu vederi amănunţite ale oraşelor europene în diverse momente istorice, m‑au făcut un vizitator pasionat al lor, iar când peste decenii le‑am parcurs străzile puteam observa amănunte care scăpau ochiului necultivat. Îmi făurisem pe nesimţite o vastă cultură iconografică, e drept livrescă, dar zeii au vrut să revăd direct ceea ce cunoşteam doar din imagini tipărite.

Marele act de binefacere al lui Costea a fost că a consimţit să posed o cheie a bibliotecii liceului Mihai Viteazul. Aveam acolo o masă a mea, o lampă şi un fotoliu lângă o sobă de teracotă cu gaze uriaşă. De la sfârşitul toamnei până la începutul verii următoare nu mai ieşeam din acel sanctuar, prea puţin frecventat în cursul zilei de elevi veniţi să împrumute sporadic volume din detestabila literatură contemporană recomandată.

Bibliotecară era o foarte distinsă dnă Zotta, italienistă, cu care mi‑am îmbunătăţit cunoştinţele în această atât de aparent de simplă şi asemănătoare limbă. Marele viscol, prelungita şi greaua iarnă din 1953, m‑au surprins acolo. Mesele le luam la cantina internatului, partea consistentă a hranei fiind cea de natură livrescă. Slăbisem mult, dar într‑un mod nobil, iar activitatea cerebrală îmi crease o inconştientă aură, ce‑mi dădea probabil o anumită stranietate, de vreme ce Raţiu îmi declara că este sincer îngrijorat de faptul că nu voi reuşi să fac faţă realităţilor tot mai dure ale vieţii. Culmea era că le cunoşteam, că nu ratasem, cu excepţia închisorii, aproape nici una, trăind într‑o sărăcie slab înlesnită de vinderea cu ţârâita a lucrurilor de care altădată ne foloseam, ni se păreau indispensabile şi iată că păreau destul de repede tot mai de prisos. La ce mai puteau servi cristalurile de Boemia, porţelanurile de la Limoges, argintăria îndeobşte destinată ceaiului când lumea căreia îi dădea rafinament şi eleganţă dispăruse şi nu numai atât, dispăruse şi speranţa ca această lume să se mai refacă. Obiectele respective treceau acum în posesia proţopindadei care le râvnea dar care se şi temea să le folosească, să se bucure de ele de teamă de a nu fi lesne acuzată de îmburghezire. O reîmprospătare a clasei poate că nu ar fi fost un mare rău, repudierea mentalităţii ei era cel mai mare; aşa se şi explică de ce comunismul, tăind toate rădăcinile sociale şi economice, a putut trăi doar din confiscări; când s‑au epuizat toate resursele confiscate, iar producţia, din diverse motive şi „iluminări”, a scăzut sub nivelul, mult sub nivelul minim al consumului, după ce se fleşcăiseră toate entuziasmele heirupiste, comunismul însuşi s‑a prăbuşit de la o zi la alta, obligând trei generaţii să facă într‑o jumătate de secol drumul spre nimic şi apoi stânga împrejur către „perioada de tranziţie” a apelor tulburi atât de dragi apostolilor minciunii şi neantului către care ea duce.

Biblioteca, atmosfera predominant umanistă a liceului Mihai Viteazul, atât de deosebită de cea materialist vulgară, tehnicistă de la L.B.9, m‑au condus încetul cu încetul la opţiunea pentru studiile universitare care nu a stârnit nici un fel de protest în familie când am anunţat că vor fi cele filologice. Dar înainte de acestea şi în vederea lor, cei nu puţini ce voiau a le urma am mai profitat de un an de liceu. O dispoziţie a Ministerului, ce se înscria perfect pe linia semidocţiei programatice generale, prevedea că acei elevi care voiau puteau termina liceul cu şase clase; celorlalţi li se îngăduia să urmeze şi a VII‑a clasă. Viitorii filologi au rămas, înţelegându‑ne, şi o dată mai mult Costea s‑a dovedit la înălţime, cu profesorii disciplinelor umaniste ca la orele lor să ţină cont de opţiunea pentru studiile noastre universitare. Admirabil a fost şi faptul că profesorii disciplinelor pozitive lucrau la ore exclusiv cu cei câţiva elevi interesaţi de acele materii, ceilalţi văzându‑şi de zor de lecturile lor în timpul afectat acelor obiecte, la care nu erau niciodată ascultaţi. Notele şi mediile se confereau din oficiu, la nivelul moderat pe care îl impunea situaţia.

Profesorul de fizică, generalul Pană, doctor în ştiinţe la Oxford, a găsit un mod inteligent de a‑şi umple amfiteatrul chiar şi cu elevii disponibili din alte clase. Ţinea în englezeşte un curs de istoria şi filosofia fizicii, evident pe înţelesul unora care n‑aveau să devină fizicieni. Au fost ore cu adevărat strălucite, aidoma celor de matematici ale lui Grigore Moisil la Universitate, pentru publicul larg.

Cum Costea se interesase cu ocazia returnării vechiului certificat de naştere ce fabrică avusese Tata şi unde, iată că s‑a ivit momentul să pot fi măcar parţial la înălţimea comportamentului său. Lui şi lui Udriştoiu le revenise sarcina organizării, trasată de sectorul de partid bucureştean de care depindea liceul, a unei tabere de vară pentru elevii din raionul respectiv ce avea să funcţioneze la Căciulata. Aveau nevoie de o apreciabilă cantitate de cherestea, pentru barăci, şoproane pentru mese etc. Depozitele fostei fabrici erau încă pline şi în ele rezida o parte a pâinii noastre zilnice. Au primit cantitatea de scânduri care le trebuia şi pe care au restituit‑o Tatei până la ultima bucăţică de lemn.

M‑am întrebat de multe ori şi mă întreb şi acum ce fel de oameni erau aceştia. Ei nu aparţineau lumii damnate de comunişti, dar nici celei a ticăloşilor atât de mulţi şi atât de eficienţi. În viaţă am mai avut ocazia să întâlnesc câţiva asemenea lor. Foarte puţini totuşi prin raport cu marea masă a degradaţilor întru fiinţă, indiferent de obârşia lor socială. Cred că aparţineau acelei clase muncitoare care înainte de război era într‑adevăr clasă muncitoare. La Lazăr, de pildă, într‑o clasă mai mare era un elev Tănase, foarte mândru de originea sa muncitorească. Şi pe drept cuvânt. Învăţa foarte bine, venea cu uniforma şi cămaşa albă impecabile, curate şi zilnic călcate: era deosebit de simpatic şi cu bun simţ, astfel că întotdeauna în recreaţii, pe coridor, se adunau în juru‑i elevi fie mai mici, fie de o seamă cu el. Deseori bătrânului director îi plăcea să‑l cheme a‑l întovărăşi cu ocazia vizitelor prin liceu. Era probabil modalitatea lui de a notifica vânduţilor comunişti de tot felul care era şi cum arăta adevărata clasă muncitoare românească!

Astăzi când ştim atât de bine că alături de clasa politică românească au fost lichidate vârfurile ţărănimii, ale intelectualităţii şi ale muncitorimii, toţi cei care prin personalitatea şi modelul ce‑l constituiau făceau dificilă distrugerea de către bolşevism a acestui popor, am căpătat răspunsul târziu la atare întrebări, pe care însă cei mai mulţi dintre noi îl bănuiam, dacă nu chiar îl ştiam din anii arestărilor în toiul nopţii.

Oamenii de felul celor doi, care au putut merge pe muchia cuţitului, s‑au străduit să facă mult bine când răul punea stăpânire pe lume şi când binele nu numai că era din ce în ce mai rar înfăptuit, dar devenise aproape de negândit!

gust-et-1

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2

cronici-250x500