Gustul eternității I

ALMA MA(Ş)TER

 

La Filologie am constatat că suntem mai mulţi elevi de la Mihai Viteazul: cei doi Sorini (Mărculescu şi Alexandrescu), Radu Niculescu, Şerban Stati, mai tânărul cu un an sau doi Andrei Ionescu şi autorul acestor însemnări. Direcţionarea mea se realizase cu mulţi ani în urmă. Idealul unei discipline adevărate mi se părea că trebuie să cuprindă cunoaşterea limbilor clasice, latina şi greaca. Aşa că încă de când eram la celebrul L.B.9 începusem să iau săptămânal lecţii la cele două obiecte ale noului meu interes. Nu m‑am îndreptat către unicul liceu clasic din Bucureşti, şi bine am făcut, fiindcă voiam a evita în final eşuarea în mentalitatea unui belfer de latină, renunţând la evantaiul cultural postantic pe care ţi‑l putea de bine de rău oferi un liceu fie el şi comunist, dar cu tradiţie şi ales corp profesoral, cum reuşisem în fine să descopăr la Mihai Viteazul. Prin firea lucrurilor, la greacă situaţia era mai simplă decât o puteam bănui. Dezavantajul consta în faptul că, aşa cum spuneam, la acel liceu clasic restul materiilor umaniste erau slab şi timorat reprezentate, iar limbile clasice nu beneficiau de dascăli capabili să depăşească gramatica, spre istorie sau gramatică istorică, deci oameni fără orizont filologic superior care nu mă puteau trimite la radicalele comune latinei şi elinei, ceea ce mi‑ar fi uşurat substanţial învăţarea logică a acestora, mai ales că în principalele limbi moderne europene mă descurcam binişor, abordând încă din vremea ascezei de la Mihai Viteazul respectivele literaturi în original. Pentru germană, pe care o vorbeam în copilărie, aveam o idiosincrazie a cărei persistenţă era greu de explicat. În cele din urmă a cedat şi ea. Ca disciplina să continue şi idealul să se rotunjească am ales la Universitate studiul limbilor clasice. Tot aşa gândise şi Ionel Vianu, avea să‑mi relateze ulterior tatăl său, el însuşi clasicist incipient, dar după doi ani de frecventare, filologia clasică i s‑a părut lui Ionel de finalitate anostă (şi îi dădeam în întregime dreptate; totul se spusese de mai multe ori în acest domeniu), aşa că s‑a mutat la medicină. Cu toate că vedeam la colegii ce absolviseră liceul clasic cât de redusă era cultura lor generală, fiind deja cantonaţi prin formaţia anterioară „în specialitate”, am înţeles că nici o paideie nu poate fi completă fără cunoaşterea însăşi a paideiei de început a civilizaţiei mediteraneene, genetic legată de toată devenirea ulterioară europeană, până în zilele noastre. Înclinaţia mea către cunoaşterea trecutului îşi găsea în înţelegerea obârşiilor culturii noastre adevăratele ei pabula laeta (păşuni încântătoare) pe care aveam să le străbat nu pentru a socoti frecvenţa anumitor vocabule la autorii antici (suprema imbecilitate scientistă a filologilor clasici rataţi), ci spre a pătrunde în final sensul devenirii noastre europene.Arheologia, antichităţile artistice şi culturale le vizam eu ca teren aplicativ prin cunoaşterea limbilor clasice, fiindcă istoria antică se preda atunci la facultăţile respective unor studenţi, ce aveau să devină muzeografi ori cercetători arheologi fără a cunoaşte limbile clasice; descoperind inscripţii latineşti sau greceşti, ei alergau la dascălii lor, stabilind astfel o vasalitate a ignoranţei pe temeiurile căreia s‑a edificat încetul cu încetul un adevărat infern al acestei nobile preocupări (denumit eufemistic şi excesiv „specializare” şi nu incompetenţă), perfect consunant cu infernul comunist în care, iată, atâţia se integrau şi profesional, într‑un domeniu ce părea cât se poate de îndepărtat şi nontangent!

Dar toate aceste dezvoltări aveam să le cunosc din păcate prea bine mai târziu; acum însă secţia de filologie clasică, prin profesorii care predau aici arheologia şi epigrafia (D. Tudor, Iorgu Stoian) cât şi prin clasiciştii ce ţineau cursuri de realia (în principal Traian Costa) era puternic legată de secţia de istorie veche a Facultăţii de istorie, ale cărei cursuri eram invitaţi a le frecventa (mai ales pentru politizarea lor cu orice preţ, total absentă la limbi clasice). Ele reprezentau însă foarte puţin prin comparaţie cu cursurile ţinute de D. Tudor şi Iorgu Stoian la noi, pentru simplul motiv că acestea se adresau unor cunoscători ai limbilor şi nu trebuia să li se explice fiecare cuvânt sau caz. Mai exista avantajul că vara participam la săpături arheologice unde cunoştinţele noastre lingvistice stârneau gelozia irepresibilă a „ciobologilor” care se considerau maeştri în preistorie, perioadă în care nu simţeau handicapul ignorării limbilor latină şi greacă.

Aveam să constat mult mai târziu, citând unul din volumele colocviilor Fundaţiei Hardt de la Geneva, că ignorarea limbilor clasice era un handicap serios pentru mulţi arheologi clasici tineri din Occident. Pe diverse căi, către aceleaşi rezultate! Dar ca să anticipez, fiindcă tot veni vorba, tirania „ciobologiei preistorice” asupra arheologiei clasice ajunsese la noi atât de aberantă încât cercetători ce studiaseră în facultate limbile clasice se lepădau ca de Satana de faptul că le cunoşteau, afirmând, risum teneatis, că nu‑şi mai amintesc o boabă din limbile lui Homer şi Vergilius, ei fiind exclusiv arheologi care jură pe ciobologie şi stratigrafie (caii de bătaie ai preistoricianului Ion Nestor, emul, după germani şi slavi, al lui Bacchus). De fapt cele două orientări nu trebuiau a se exclude, ci a se completa, căci preistoria fără textele istorice (a arătat‑o însuşi Tucidide în a sa „Arheologie” de la începutul cărţii I) poate rămâne adesea o speculaţie savantă atârnând de un cui bătut în neant.

Reuşisem deci să îmbin dimensiunea istorică, printr‑o fericită alegere, cu cea filologică şi să sug ca mielul blând la două oi. În plus, filologia clasică dădea dreptul opţiunii la doctorat fie în specialitatea lui rosa‑rosae, fie în istorie şi arheologie. Era un detaliu legal deloc neglijabil, care avea să se contureze abia un deceniu mai târziu, când s‑a trecut de la ruseasca aspirantură la vechile doctorate; eu însă mi‑am convertit de la bun început filologismul în istorism, profitând din plin de toate cursurile speciale atât de la filologie clasică cât şi de cele propuse tuturor de alte catedre (literatură română, universală, lingvistică etc.). Dacă ştiai să te orientezi se putea înjgheba încă o facultate foarte serioasă, în ciuda politizării şi presiunilor partinice de tot felul, mai ales că aveam avantajul apogeului carierei didactice a unora din marii profesori interbelici (cea mai tânără generaţie a acestora).

Şi din punct de vedere al contextului colegial‑studenţesc lucrurile se aflau oarecum în prelungirea firească a situaţiei privilegiate de la Mihai Viteazul. Secţia clasică dimpreună cu limbile moderne occidentale erau mult mai bine dotate sub raportul calităţii studenţilor decât limba română şi limbile slave (în cazul celor din urmă studenţii începeau să le înveţe abia în facultate, dând examen de admitere la limba română; nu exista pe atunci obligativitatea specializării în două limbi străine, dar foarte mulţi studenţi cunoşteau două limbi occidentale şi nu puţini erau cei ce se descurcau mulţumitor în plus în engleză şi germană).

Bietul Sorin Alexandrescu a trebuit să facă vrând‑nevrând la filologie română o baie de populism din cel mai vulgar. Şi facultatea de istorie era în anii aceia (1954‑1959) o jalnică adunătură de mediocrităţi lipsite de orizont. Răzvan Theodorescu îşi luase atunci avânt să‑i înfrunte, tratându‑i cu brutalitate drept ceea ce erau. Aceasta a coincis cu un trecător moment de ostilitate politică împotriva lui Pippidi, iar Theodorescu s‑a grăbit să‑i ia apărarea. Abilul şi veninosul profesor s‑a grăbit însă a se desolidariza de apărătorul cu care se trezise pe nepusă masă pe cap. Urmarea a fost eliminarea lui din facultate, nu din motive de atitudine politică opozantă (cum avea să răstălmăcească faptele de atâtea ori ulterior), ci pur şi simplu fiindcă „masele” de pe atunci de abia tolerau ştiinţa ţinută ascunsă la locul ei, darmite aruncată, cu toată megalomania de care era în stare Theodorescu, ca sarea în ochii prostimii aţintiţi asupra lui. Toreadorul Theodorescu s‑a priceput însă a trage foloase din de el provocatele‑i ponoase, ajutat de francma-sonerie, prin persoana încă vieţuindă a lui Demostene Botez.

În afara secţiilor „elitiste” studenţimea jumătăţii slavo‑române a facultăţii era destul de troglodită, băieţi şi fete deopotrivă. Îmi amintesc că unele cursuri le făceam în sălile Palatului Şuţu, aflat într‑o stare de semidegradare, Muzeul Municipal funcţionând în casa boierească de pe Calea Victoriei colţ cu Sevastopol, abia scăpând în urmă de demolările ceauşiste; abandonat în cele din urmă de Universitate, Palatul Şuţu a fost restaurat şi consolidat, devenind Muzeul de Istorie al Municipiului Bucureşti, sub direcţia vestitului şi de tristă amintire Florian Georgescu (Răgescu, fiindcă dădea porunci urlând continuu), promovat apoi, când Ceauşescu a decis transformarea clădirii Poştei Centrale în Muzeu de istorie naţională, înjghebat cu multe panouri pictate, multe obiecte aduse din toate muzeele ţării şi colecţia completă a darurilor primite de familia dictatorială, promovat spun, principal director al acestui uriaş mixtum compositum, pentru ca apoi să cadă în dizgraţie fiindcă făcuse „un spirit de glumă” deplasat faţă de o înaltă faţă străină pe care o conducea printre mărturiile stimei universale arătate ilustrei perechi satanice.

Alte ore le ţineam într‑o clădire de pe Regală, unde mai târziu s-au instalat organizaţii sportive. Aveam ore cu Frenkian într‑una din încăperile de la parter ale „turnurilor” de colţ ale palatului decorat pe cornişă cu stema Ţării Româneşti. Din pricina întunecimii din interior, îl aşteptam la intrare, să nu ne caute prin tot acel dedal. Intrăm cu el în frunte în sala micuţă programată, cu acces întunecat şi lăturalnic. Frenkian împinge uşa şi se trezeşte în faţa unei simplegme erotice a unui cuplu de constănţeni căminişti care studiau limba română. Rămânem cu toţii înmărmuriţi: „Naturalia non sunt turpia” încearcă să atenueze Frenkian şocul şi se retrage adăugând: „dar sunt incomode şi uneori penibile”. Ne‑am mutat evident în altă sală tot atât de delabrată, unde şobolanii circulau printre picioarele noastre tot în buna lor voie. Aveam seminar din Homer; se citea şi se interpreta Iliada. Comentariul lui Frenkian ne purta mult dincolo de şobolănime.

Spre deosebire de pavăza politică pe care o constituise liceul Mihai Viteazul, facultatea a fost tensionată de pericolul eliminărilor din raţiuni de puritate a originii sociale a studenţimii; din acest punct de vedere am şi denumit‑o alma ma(ş)ter. Fiecare ne autodegradam, ne marginalizam şi ne minimalizam familiile, căci, cu rare excepţii, mulţimea studenţilor nu putea forma obiectul cercetărilor cadriste: nu dispuneau de atâtea „cadre”! Cele mai sus relatate erau fleacuri triviale pe lângă teroarea politică exercitată asupra studenţilor şi profesorilor. Cei din urmă erau judecaţi de către reprezentanţii UTM‑ului şi partidului şi nu rareori erau daţi afară din Universitate.

Studenţilor cu nume răsunătoare, aristocratice, ori celor despre care se afla (de multe ori prin involuntară indiscreţie colegială) că erau fii de moşieri, ori fii de bieţi „chiaburi”, li se organiza un „proces” de tip asiatic‑stalinist fiindcă încercaseră să înşele „vigilenţa clasei muncitoare”, erau excluşi din organizaţia sacră în care se strecuraseră „duşmăneşte” şi apoi eliminaţi din facultate. De regulă erau studenţi buni, cu certe capacităţi intelectuale. Ura de rasă, având drept finalitate moartea „raselor inferioare”, nu mai însemna mare lucru pe lângă ura de clasă în numele căreia se comiteau identice atrocităţi pe aproape jumătate din suprafaţa globului. Atare atmosferă cumplită de opresiune şi incertitudine, de umilire, de manifestare desfrânată a urii împotriva culturii prin ura împotriva celor ce o posedau sau încercau să o dobândească, fiindcă acesta era rostul nostru principal acolo, mă scârbiseră peste măsură încât zeci de ani după terminarea facultăţii n‑am mai călcat în clădirea Universităţii din pricina unor resentimente pe care le nutream faţă de toţi călăii mari şi mici ai acelor vremuri, terorişti deopotrivă ai studenţimii studioase şi ai profesorilor noştri la a căror ştiinţă nici nu aveau acces intelectual. De aceea Alma Mater a fost o alma maşter pe care profesori şi învăţăcei o detestam împreună.

Existau purtători de cuvânt ai partidului, de o insistenţă şi pisălogeală rar întâlnite, în stare să scoată din răbdări şi pe ultra placizii de felul lui Alexandru Graur. Graur, supranumit şi „limba noastră”, era şeful unei catedre de lingvistică, pe vremea teoriilor lui Marx şi Stalin, dar era şi profesor la Filologie clasică. O asistentă limbută a acestuia, tovarăşa Wald (nici un fel de legătură cu filosoful Henri Wald, ţinea să precizeze preventiv acesta!) îl „prelucra” chiar în faţa noastră, spunându‑i ce trebuie să facă, dar mai ales ce să nu facă, apăsând de fiecare dată pe „tovarăşe academician”, încât la un moment dat Graur, în fine excedat, i‑a închis gura şi i‑a întors spatele cu: „Mai bine student la Paris decât academician la Bucureşti!”

Amintirea profesorilor cărora le datorez o bună parte a formaţiei mele n‑o pot lega câtuşi de puţin de atmosfera şi ambianţa anilor studenţiei. Colegii de la Mihai Viteazul care ne vedeam periodic în casele fiecăruia ajunseserăm a fi declaraţi „grup”, or cuvântul acesta avea aspre conotaţii antipartinice, el fiind mediul în care se „uneltea” împotriva regimului. Noi nu unelteam, ci discutam lecturile recente ori ascultam încercările poetice ale lui Sorin Mărculescu, amfitrionul nostru predilect. Faptul că eram văzuţi deseori împreună în recreaţii şi mai ales în zilele de pregătire teoretică militară (o zi pe săptămână) ne‑a atras apelativul de „grup academist”! Adică „elitist”, tulpină din care puteau da lăstarii tuturor relelor contrarevoluţionare.

Ni s‑au făcut destule mizerii, eu fiind „înfierat” la gazeta satirică a Facultăţii şi calificat cominatoriu drept „şoarece de bibliotecă apolitic” etc. Ceilalţi primiseră epitete asemănătoare şi se viza darea noastră afară cu ocazia eliminărilor pricinuite de manifestările în favoarea Revoluţiei ungare din 1956, la care nu participasem nici unul. Frenkian şi Vianu ne sfătuiau să ne ţinem departe de politică, dar depărtându‑ne de această Scyllă, cădeam în vâltorile Haribdei, ale „apolitismului” nu mai puţin primejdios.

Toate acestea îmi reveneau viu în minte ori de câte ori treceam pe lângă clădirea din str. Edgar Quinet şi nici astăzi nu calc înăuntru fără să‑mi amintesc de teroarea acelor ani, devenită în final ineficientă prin intervenţiile rudelor la mai marii zilei: - De ce sunt apolitici tovarăşu'? - Aţi fi vrut să fie politici şi să manifesteze pentru Revoluţia ungară?, a fost răspunsul ce i s‑a dat lui Virgil Trofin.

Din fericire filologia clasică şi istoria veche, ceva mai puţin, erau ferite de politizarea estomahantă a altor materii sau domenii apropiate de minunatele timpuri pe care le trăiam. Şi la umbra acestei relative linişti, asezonată pro forma cu lupta de clasă şi exploatarea sclavagistă, ne puteam vedea oarecum netulburaţi de învăţătura noastră. Profesorii secţiei respective erau buni meseriaşi, dar nimic mai mult, cu excepţia lui Frenkian şi a lui Graur. Orizontul culturii lor antice era destul de limitat, studenţii însă, dacă aveau har, puteau aduna cioburile şi reconstitui întregul. N.I. Barbu era de‑a dreptul o catastrofă. Calul său de bătaie era Cicero; dacă de pildă vorbea despre Plaut, după zece minute ajungea la Cicero şi la el rămânea până la sfârşitul orei. A nenorocit destule serii şi pentru faptul că, înglodat în traduceri, nu‑şi pregătea orele. Versiunile sale din latineşte şi greceşte, cu care a jefuit editurile (în special pe cea Ştiinţifică, unde au apărut cele mai multe), erau într‑o românească ce părea învăţată ca limbă străină, la seral.

Părea aproape pandantul elenistului Constantin Balmuş. Acesta a fost pentru câteva luni primul director al nou înfiinţatului Institut de Arheologie din Bucureşti, funcţie în care i‑a numit acolo pe proaspeţii absolvenţi de Filologie clasică Petre Alexandrescu şi Emilian Popescu (zis şi Momigliano, prin antinomie cu ilustrul istoric italian) care împreună cu mult mai tânărul Alexandru Suceveanu, şi el clasicist, se lepădau ori de câte ori credeau ei că e nevoie de formaţia lor intelectuală incipientă, în favoarea ciobologiei şi stratigrafiei. În timpul directoratului său la Arheologie, Balmuş a scris o scurtă monografie despre Tucidide, foarte politizată şi mult tributară sărmanei bibliografii sovietice. Cartea a apărut la Editura Academiei RPR şi a fost ultima operă (traducerea şi comentariile la Diogenes Laertios au fost aduse pe linie de plutire de către Frenkian) a acestui nu lipsit de mari speranţe clasicist.

La o prematură bătrâneţe ajunsese să sufere de o boală nervoasă întru vindecarea dificilă a căreia Academia RPR cheltuise mulţi bani: maladia lui Alzheimer ale cărei simptome erau similare cu ale nebuniei, prin atacarea unor centri nervoşi de pe scoarţă. Aşa‑zisele sale cursuri de Literatură Greacă se rezumau la două propoziţii repetate la infinit: - Platon era un fascist. Aristotel era un reacţionar. Îşi proptea genunchiul în capul mesei lungi în jurul căreia audiam cursurile în încăperea Bibliotecii (clasice) şi tremurăturile acestuia zgâlţâiau mobila aceea mare şi grea. Când nu mai puteam suporta „lecţiile” sale, cineva împingea pe masă, spre el, un şoricel mecanic. Sărea în picioare urlând: - Legionarii, legionarii vor să mă omoare. Se precipita pe uşă afară, oprindu‑se în cele din urmă într‑un sanatoriu din Elveţia, unde după scurtă vreme a şi răposat. S‑a întors, ca eroul Şeţu (vestit spion comunist român lichidat de „adversarii capitalişti”), dar mai modest, doar era academician nu securist, într‑o urnă (nu în pardesiu de scânduri cu care să participe la funeraliile sale oficiale), aşteptată în ziua şi la ora fixate de toată academia comunistă în păr. Avionul nu a sosit din pricina condiţiilor nefavorabile, iar îndoliata adunare n‑a mai putut primi cenuşa lui Panait Sufleţel, cum a intrat în eternitate ca personaj al lui Călinescu (Bietul Ioanide). Urna a fost pusă a doua zi la locul ei de către omul de serviciu al columbariului Crematoriului Cenuşa. Aşa s‑a sfârşit viaţa unui clasicist piroman.

Piroman fiindcă apogeul bolii sale coincisese cu cel al carierei universitare. În calitatea de rector al Universităţii, cum nu putea da foc templului Artemidei din Efes pentru bunul motiv că o făcuse altul ceva mai înainte, a descoperit că arhiva Universităţii din Bucureşti scăpase intactă. Şi cât de subversivă putea fi ea de la Heliade şi strămoşul meu matern Lazăr încoace. A poruncit deci să fie arsă. S‑a început cu acte interbelice, nu fără a se da zvon peste tot. Într‑o zi apare Graur strigând a ajutor: - Balmuş dă foc arhivei Universităţii. Zeii au vrut să particip cu o găleată de apă la oprirea dezastrului.

Exista pe atunci un consilier sovietic al Universităţii, al cărui birou era în aripa nouă dinspre Bulevard, lipită de vechea clădire a Universităţii, bombardată criminal de americani la 4 aprilie 1944. Acest consilier nu prea avea treabă şi se cam plictisea, aşa că împreună cu secretara lui traducătoare făceau vizite discrete pe la cursuri. O dată au nimerit şi la anul nostru şi probabil că au fost plăcut impresionaţi de participarea mea activă şi poliglotă la seminar, încât după ce l‑au felicitat pe profesor şi întreaga grupă m‑au luat deoparte şi prin secretara‑tâlmaci consilierul m‑a întrebat dacă n‑aş vrea să dau lecţii de engleză şi cultură generală fiului său. Am acceptat din raţiuni financiare lesne de înţeles în acele timpuri. Ciumicev junior, fără a fi o inteligenţă remarcabilă, era muncitor şi Ciumicev senior constatase progresul după creşterea notelor la liceul rusesc pe care‑l urma fiul. Mi‑a sporit de aceea şi plata şi mă considera un om pe cuvântul căruia se putea conta.

De aceea când am dat buzna la el explicându‑i ce făcea rectorul cu arhiva aproape bicentenară a Universităţii a pus mâna imediat pe telefon, s‑a interesat prin secretară dacă aşa stăteau lucrurile şi după confirmare a dispus încetarea imediată a faptei nebuneşti. Dosarele puteau fi cel mult duse în Rusia, dar nu distruse la Bucureşti. Au rămas totuşi pe loc şi focul s‑a stins o dată cu stingerea clasicistului piroman.

Dintre cadrele mai tinere, foarte slabă era Adelina Piatkovski, soţia unui profesor de la Politehnică. Deşi ea se declara apreciată de D.M. Pippidi, cred că soţul manevrase numirea şi mai ales menţinerea. Cu toate că avea un doctorat interbelic în Germania, n‑a putut avansa mai mult de conferenţiar, iar la ore noi eram stupefiaţi de dezinvoltura cu care încurca declinările greceşti, spunând de fiecare dată „pardon”, un fel de „cursuri pardon”. Cu vremea, cu anii, mi s‑a spus că‑şi mai revenise din acea zăpăceală, traducând destul de mult din greceşte şi destul de bine. Incomparabil mai bine decât N.I. Barbu. Nu ştiu cât de bine poseda greaca şi latina, în tot cazul cunoştea limba română şi se pricepea să toarne în tiparele ei originalul antic, fără stângăcii de juxtă! Când venea vorba de Adelina, Frenkian, blând şi bun, zâmbea: - „Ei, Adelina, Adelina”. Foarte longevivă şi activă, trăieşte şi astăzi (1995), îngrijindu‑şi soţul şi băiatul burlac, mai găsind timp şi putere să lucreze şi să publice.

Fără Frenkian, cu care am făcut în toţi anii aproape toate cursurile şi seminariile importante de greacă, nu ştiu ce s‑ar fi ales din studiile mele eleniste. Se mai perindaseră absolut sporadic un plat Petru Creţia, un absolut inacceptabil Florea Fugaru care confunda pe Homer cu Budai‑Deleanu, un abulic şi incert Mihai Nasta, care din „tipologia savantului” reţinuse doar zăpăceala şi alte câteva figuri mai penibile. Toate cele amintite i le relatam lui Frenkian care s‑a decis în cele din urmă să preia vreme de trei ani integral cursurile şi seminariile importante de limbă greacă şi să pună pe picioare ceea ce altfel risca să devină o sfertodocţie inutilă.

Latina, gramatica istorică latină ca şi alte cursuri speciale ne erau predate de un distins fost profesor de liceu, Toma Vasilescu, care‑şi dădea silinţa onorabilă de a le compila din manuale franţuzeşti de bună calitate, expunându‑şi materia cu metodă, claritate, concluzii generale şi particulare, în cea mai bună tradiţie didactică. Fără a fi savant de talie ca Frenkian, persoana era deosebit de urbană, umană şi plăcută. Câteva seminarii de latină ţinea şi Eugen Dobroiu ce făcuse parte din ultima serie a Şcolii române de la Roma, iar apoi, de voie, de nevoie devenise comunist. Era un ardelean mic de statură care şi‑a dat târziu doctoratul ce nu mai apucase a‑l susţine în Italia, ci la Bucureşti, prin anii '80, cu o teză despre Petromius. S‑a căsătorit cu o grecoaică dintre refugiaţii lui Marcos, a ajuns şi pe la Paris, unde se stabilise fiul acesteia, al cărui copil îl creştea, sfârşindu‑şi mediocra carieră didactică în rolul unui paedagogus plautian.

Graur, supranumit şi „limba noastră” din pricina rubricii radiofonice pe care o deţinea, era un bun şi subtil comentator de texte (în special istorice, dar pentru asta îi lipsea tocmai cultura istorică, astfel că în comentariile sale predomina latura filologică, ceea ce oricum nu era rău, căci Dumitru Tudor îl completa cu brio). De la aceşti dascăli am deprins pe lângă factologia ştiinţei, mereu inepuizabilă, metoda şi disciplina ei. Ca şef al catedrei de lingvistică Graur ţinea cursuri generale, dar ca fost elev al lui Meillet şi doctor al Sorbonei, ele erau deprimant de plate, ca şi omul care ştia prea puţin să râdă. Culmea ironiei, în virtutea calităţilor de mai sus, partidul îi hărăzise rolul să lămurească studenţii că „limba moldovenească” e diferită de română şi se află în curs de formare din pricina „noilor realităţi istorice” pe care le trăia, vai de capul ei, acea provincie românească. Poate că posăcia‑i se datora tocmai acestui viol intelectual şi pe cât de placidă îi era firea, omul avea totuşi o limită a răbdării! Fusese profesor de latină la Lazăr, dar eu nu mi‑l mai amintesc, oricum în atare postură a fost bătut de huliganii legionari, ceea ce pe lângă violul intelectual comunist era departe de a face pe cineva să‑şi păstreze buna umoare.

Aveam o colegă de cea mai proastă calitate umană şi intelectuală al cărei nume aproape că nici nu trebuie pomenit fiindcă s‑a pierdut, cum era şi firesc, deşi nu chiar în tonul contraselecţiei ce începuse încă de pe atunci, în anonimatul nulităţilor absolute. Aceasta nu‑şi pregătea niciodată seminariile şi îi căşunase pe mine să‑mi confişte recreaţiile pentru a‑i traduce textele ce urmau a fi interpretate. Câteva luni bune m‑a terorizat aşa până ce la un moment dat am refuzat să mă mai pretez. Tocmai atunci o ascultă Graur care în faţa ignoranţei ei monumentale o dojeneşte sever, adăugând ceea ce observase el însuşi de mai multă vreme: „- Se vede că Gramatopol s‑a plictisit să te mai tot dăscălească.” Atât a trebuit. Nebuna a luat foc şi a început a face scandal, calificându‑mă drept reacţionar şi antisemit. Acuzaţia cădea prost, în chiar momentul de presiune exercitată de politrucii noştri dragi asupra „grupului academic”.

- A, va să zică Gramatopol e reacţionar şi antisemit fiindcă refuză să‑ţi mai facă temele? Dar dumneata eşti evreică?

- Nu! - Păi atunci?! Văzându‑se astfel încolţită, bestia oligofrenă, uitând tot ce n‑ar fi trebuit să uite, se repede cu gura asupra lui Graur pe care îl „înfierează” tot ca burghez reacţionar, că nu are înţelegere şi dispreţuieşte clasa muncitoare, taxându‑l şi pe el în final de antisemit. Graur o dă afară din sală şi chiar din facultate, cum merita cu asupra de măsură. Eram încântaţi că scăpasem de asemenea jivină. Comilitonii ei comunişti şi securişti au readus‑o însă în Facultate, în anul următor, năpastă pe capul colegilor din seria de după noi!

Pe Graur l‑am mai întâlnit de numeroase ori şi după divorţul şi moartea dnei Ioachimescu (după binecunoscuta aventură cu Ion Coteanu, luat, din mărinimie prost înţeleasă şi din dorinţa politică de a confraterniza cu lumea de jos, spre a fi adăpostit în casa familiei Graur, aşa cum Aurelian Petre, tot de umilă extracţie şi din aceleaşi motive, fusese luat în casa Moisil‑Condurachi, căruia îi era student, spre a‑i deveni în final ginere, alipindu‑se de inteligenta Zoe care, pe lângă propriul băiat pe care l‑au avut împreună l‑a crescut şi pe cel cu care venise în dotare, după ce a sfârşit prematur, făcând autostopul, la ieşirea din Predeal spre Bucureşti) şi după funcţiile pe care le deţinuse în Partid, sub Ceauşescu. L‑am zărit ca delegat la unul din ultimele congrese ale acestuia, ieşind, ciopor cu alţi activişti, din Sala Palatului. Avea o faţă încă umană, dar plictisită şi chiar îngreţoşată, contrastând puternic cu mutrele rubiconde, mate, inexpresive şi puhave ale celor care, aidoma Nasamonilor lui Herodot, credeau că grăsimea e floarea frumuseţii şi se îndopau cu miez de nucă!

Cum clasicismul antic trebuia să fie o bază, un instrument şi nu un scop în sine, cu toate că programa prevedea acest lucru la modul facultativ, am frecventat cu asiduitate cursurile lui Tudor Vianu şi seminariile lui Edgar Papu. Stingerea din viaţă a acestuia din urmă, acum câţiva ani, a însemnat pentru mine, deşi nu l‑am mai vizitat în ultima parte a existenţei sale, dispariţia ultimului din seria profesorilor mei, om pe care‑l preţuiam şi‑l înţelegeam până în pragul protocronismului. Papu era un om învăţat şi subtil, evreu botezat ca şi Vianu şi fervent creştin, motiv pentru care, ca şi Steinhard dar fără consemnarea trăirilor intense ale acestuia, a înfruntat chiar închisoarea şi prigoana. Îmi spunea că a preferat să trăiască modest din scris, în anii marginalizării sale decât să devină pensionar al Uniunii Scriitorilor, înainte de vârstă, lucru de care nu s‑au sfiit atâţia, pe motive „medicale”.

În virtutea deceniilor de când ne cunoşteam şi a faptului că‑i fusesem elev, sincer admirator şi activ participant al seminariilor sale caracterizate printr‑o deosebită fervoare intelectuală, Edgar Papu s‑a simţit obligat a‑mi mărturisi la un moment dat, cred că ultima oară când l‑am văzut, de ce a apucat‑o pe panta protocronismului. Aş vrea să lămuresc cititorii că protocronismul lui Papu se situa în descendenţa unei pretinse arheoloage, Viorica Mihai, de undeva din sudul ţării, care tapase ani buni lumea ştiinţifică, împuind‑o cu pseudoştiinţa ei. Bineînţeles că teoriile asupra centrului străvechi de civilizaţie universală din Carpaţi duceau la Dacia preistorică a lui Nicolae Densuşianu pe care Modest Morariu, spre a‑i satisface pe violenţii tracomani, aproape în stare de răzmeriţă că nu aveau acces la asemenea text sacru pentru credinţele lor, a reeditat‑o la puţină vreme după reeditarea Geticei lui Pârvan, cu semidoctul şi anacronicul comentariu al omniprezentului Radu Florescu (dar vorba lui Modest, cine altul ar fi făcut în timp rezonabil aşa ceva; Alexandru Vulpe refuzase, căci în opinia sa foarte întemeiată, Getica ar fi trebuit rescrisă, ori comentariul, de două ori mai mare, ar fi anulat complet textul).

Deci tracomania era prin anii '70 în floare şi în fruntea ei se afla Viorica Mihai, apoi I.C. Drăgan, cu a sa fiţuică lunară „Noii Tracii”, precum nu mai puţin vajnicul hierodul Iosif Chiuzbaian cu toţi cei din cenaclul său „de tracologie şi ştiinţe juridice Titu Maiorescu”. O, sancta simplicitas! Tocmai adversarul formei fără fond. Imixtionat în atare aluat ce creştea repede s‑a văzut şi prematurul dispărut Nicolea Vlasa din Cluj, cu ale sale tablete din lut purtând inscripţii într‑o limbă orientală, descoperite la Tărtăria. Or acele vestigii găsite într‑o groapă cu deşeuri moderne fuseseră acolo vehiculate de postmedievala colonie armenească din Transilvania, încă foarte numeroasă şi activă în veacul al XVIII‑lea. Atare tablete de lut ars nu aveau nimic de a face cu vreun context arheologic, vechimea lor pretinzându‑se a fi mileniul al IV‑lea î.e.n., adică înaintea cimitirului regal de la Ur, descoperit de Wooley şi al cărui inventar impunător se află la British Museum. Mă miram că toată această agitaţie scientistă, cu vădită tentă ultranaţionalist‑ceauşistă nu stârnea râsete homerice la Budapesta. Un amic ungur avizat mi‑a relatat că şi maghiarii aveau o asemenea mişcare ce se străduia să fixeze prezenţa lor în Europa preistorică tot cam prin mileniile IV‑III î.e.n.

Dar să mă reîntorc la Papu şi la Protocronismul său. El mi‑a explicat că nici unii, nici alţii (adică nici comuniştii, nici reacţiunea, mai mult nominală decât reală) nu‑l prea luau în seamă. Stătea în două cămăruţe din propria‑i casă (a soţiei, după ce se mutase din casa parohială de pe Dorobanţi, demolată, unde locuia la socrul său, parohul acelei biserici) cu nişte basarabeni agresivi pe cap, care distruseseră nu numai lemnăria, ci şi tencuiala încăperilor pe care le ocupau. Aşa că, spunea Papu, a cărui soră Letiţia era comunistă tot atât de ferventă pe cât era el creştin, „m‑am văzut nevoit să mă alătur grupului lui Vadim (adică extremei drepte securiste), ca să‑mi mai uşurez situaţia” (avea şi un fiu germanist leneş, grandoman şi fără slujbă, care se însurase, puise şi toţi trei trăiau din venitul patern, nevoind a face faţă nici măcar unei sinecuri).

Pedalând deci pe ideea „protocronismului” cu aplicaţiunea şi erudiţia ce le putuse grebla în jurul acestei false probleme, „băieţii” s‑au îngrijit de soarta lui: i‑au eliberat şi reparat casa, l‑au făcut profesor la Universitate, i‑au dat apoi o pensie omenească şi îngrijire medicală specială, căci omul era foarte suferind şi şubred, dar longeviv în ciuda acestora, i‑au aranjat odrasla în pâine, unde din lene nu s‑a putut menţine, în fine au făcut foarte mult pentru cel ce nu fusese lipsit de merite, dar faţă de care Vianu, din nu ştiu ce motive (simţea el poate o anumită falie sufletească) se ţinea întotdeauna distant, în ciuda plecăciunilor insistente şi exagerate ale acestui bătrâior emul al său. Bietul Papu, supraspiritualizatul Papu a trebuit în urmă să cedeze materiei. Şi Zeus trebuie să se supună câteodată Anankei (Ananghiei), ar fi spus înţeleptul Frenkian.

Frenkian era un om absolut minunat, întruchiparea ştiinţei, filosofiei, senectuţii şi comprehensiunii pe care ea o aduce, deşi nu era foarte vârstnic. Vianu îi spunea deseori, în timpul „şcolii noastre peripatetice” de la Herăstrău: „- Aram, tu eşti bătrân de când lumea!” Acest peripatism cultural era practicat de „marii cardiaci”: Frenkian, Vianu, Ion Marin Sadoveanu, cărora li se alătura uneori şi Valeriu Papahagi. Exista o zonă de întâlnire. Veneam eu, Sorin Alexandrescu, Sorin Mărculescu, câteodată apărea şi Matei Călinescu. Pe răstimpul a două‑trei veri şi toamne la rând s‑au desfăşurat aceste plimbări care au însemnat foarte mult pentru formarea participanţilor tineri. Apoi Vianu, numit la UNESCO, a început să absenteze perioade mai lungi, iar eu rămăsesem singur cu Frenkian să dăm ocol lacului. Văd de curând prin presa culturală că vianişti îşi spun cei ce îi frecventau numai cursurile, fără să‑şi închipuie că Vianu îşi începuse studenţia prin a fi clasicist; abia după doi sau trei ani de filologie clasică s‑a dedicat studierii esteticii. Importanţa acestui peripatism nu consta în faptul că noi, studenţii, exprimam din când în când o părere, ori că asistam la o conversaţie foarte densă între astfel de oameni. Intervenţiile noastre erau prin esenţa lor interogativă tocmai prilejuri de relansare a conversaţiei. Pot spune că acolo şi atunci a fost adevărata mea universitate al cărei audient am fost deseori singur, în mijlocul naturii, ascultând discuţiile înalt‑cuprinzătoare ale unor personalităţi de excepţie şi de veritabilă talie europeană interbelică. Aceea e universitatea pe care o iubesc şi o venerez şi acelor oameni, lui Frenkian şi Vianu, pe care îi frecventam şi la cursuri le‑am închinat cel mai pur amor intelectualis, disciplina şi idealul meu pe care ei le‑au întregit şi ale căror modele umane au fost. Oamenii cei mai aleşi pe care i‑am cunoscut ulterior, în ţară şi străinătate şi vă asigur că au fost foarte mulţi mari profesori şi directori de institute de cercetare din Franţa, Anglia, Germania şi Italia nu mi‑au amprentat un sigiliu paideatic superior celor ale lui Frenkian şi Vianu, acest Socrate al Universităţii bucureştene. Poate că modelul lor neşters în spiritul meu făcea să urc cu acum „colegii străini” (căci neîndoielnic şi ei la rândul lor erau alumnii unor mari nume) conversaţia foarte sus şi să simt la un moment dat că schimbul de idei, o dată plafonat, se întorcea din partea lor ca un ecou, sub formă de onestă şi umană preţuire şi consideraţie. Poate de aceea m‑am bucurat din partea acestor prieteni străini de atâta binevoitoare atenţie, de atâta constantă încredere care numai ele singure puteau învinge reţinerea şi chiar aversiunea cu care subalternii lor întâmpinau câteodată pe străinul ce arunca punţi peste capetele lor, spre vârfuri. Dar anticipez prea mult în ordinea naraţiunii.

În timpul plimbărilor la Herăstrău, ne apărea uneori, ieşind şiroind din lac, urât ca un triton, dar nu lipsit de focul sacru, Alexandru Piru, asistent al lui Călinescu, epurat din Universitate (împreună cu Adrian Marino care cred că a stat un timp şi la închisoare, aciuindu‑se apoi la Cluj şi urmând un drum onest şi rectiliniu, fără giumbuşlucurile şi concesiile piruscului Piru, ajuns în cele din urmă parlamentar neocomunist, fiindcă drumul spre „noua” Academie i‑l barase Zoe Buşulenga pe care o înjura scabros, repetând în cel mai fericit caz spusa lui Călinescu: că nu e decât o „găină din Renaştere”, şi care‑şi câştiga pe atunci pâinea ca salvamar pe lac. Când era vreme bună, plimbările se prelungeau până la casa administratorului parcului, unde Frenkian şi întregul grup era primit cu apă rece şi dulceaţă de fiica acestuia, viitoarea dnă Petre Năsturel, reîntors târziu în Parisul studenţiei spre a‑şi creşte vlăstarul valah dintr‑o modestă leafă şi pensie de asistent la Sorbona. Uitam în acele ceasuri de vitregia vremurilor. Altă dată ne‑a prins o furtună care învolburase atâta apele lacului mare, încât valurile treceau printre picioarele noastre aleea ce‑l despărţea de cel mic, situat după stăvilar, la un nivel mult mai jos. Deseori erau evocate figurile unor oameni de cultură împilaţi ori închişi de regim sau ale altora care muriseră în confruntarea cu acesta.

Frenkian şi Vianu insistau să ne ţineam cât mai departe de politică, căci o dată deveniţi instrumente, folosiţi şi storşi, urma să fim aruncaţi definitiv la gunoi. Câtă dreptate puteau să aibă în previziunea lor. Deunăzi o foarte „pragmatică” secretară de la Academie care leşina de admiraţie în faţa academicianului Răzvan Theodorescu, îmi spunea (după ce acesta părăsise încăperea, fără să ia act de prezenţa mea): -„Ei, şi la ce v‑a folosit că aţi fost elevul atâtor oameni iluştri, colegul atâtor nume cunoscute ori prietenul atâtor savanţi străini?” - Exact ceea ce nu i‑a folosit celui abia ieşit! - Ei, domnu' Gramatopol, în lume nu se trăieşte numai cu idealul! - Ştiu, duduie, nu sunt un imbecil, se sare cel mai adesea calul, dar atunci rămâi în condiţia plautianului Miles gloriosus! Nu ştiu ce filosof păgân îşi va fi închipuit că ar fi fost acesta. Cert este că dascălii noştri mari au fost şi directori de conştiinţă şi au pledat pentru caracter, în spiritul adagiului rablaisian: „science sans conscience n'est que pure perte de l'âme”. Oameni ca abia pomenitul făceau parte dintr‑un regn ce nu putea intra în nici un fel de discuţie decât în cazul realităţilor catabazice ale comunismului deformat, contrapaideiatic pe care îl negam, evitându‑l.

Frenkian şi Vianu ilustrau perfecta îmbinare a spiritului cu carcasa lui carnală. La ei omul nu putea fi despărţit de nûs‑ul creator. Erau integral ordonatori ai cosmosului culturii. Deşi le‑am cunoscut durerile şi amărăciunile aduse de propriile lor familii pe care le iubeau şi le respectau, ar fi o impietate faţă de sublima lor demnitate să le pomenesc aici, cu falsul, necruţătorul şi irelevantul istorism al Istoriei Augusta.

Cursurile lui Călinescu le audiam destul de rar fiindcă chiar comuniştii i le răriseră, dar şi fiindcă acest om‑spectacol nu reuşea să mă capteze. Din ceea ce auzeam de la cei mai vârstnici, era un fel de Nae Ionescu, ceva mai puţin persuasiv, dublat însă de un remarcabil scriitor. Aş vrea să subliniez că în cadrul „peripatismului lakist” nu se practica nici cea mai sublimată bârfă. Nu se discutau oameni, ci idei. Ceea ce ştiu din lumea bună a Bucureştilor şi Iaşilor este că vulcanicul profesor era nemulţumit că protipendada nu făcea caz de persoana sa, ba mai mult chiar, nu o remarca, aşa cum nu se întâmpla cu Vianu şi Frenkian. Căsătorit cu o Flondor, Frenkian, profesorul de la Cernăuţi, a devenit asistent la Bucureşti, sub comunişti, şi aproape de finele vieţii a doua oară profesor, parcurgând din nou, fără să cârtească, întreaga ierarhie didactică.

De la istorie veche (Facultatea de istorie) aveam la Filologia clasică doi profesori: Dumitru Tudor şi epigrafistul Iorgu Stoian, de obârşie bulgară. Primul fusese elevul Şcolii române din Roma şi îşi începuse cariera universitară (după învăţământul liceal) la Iaşi, ca Radu Vulpe, Oţetea, Călinescu, Cioculescu şi atâţia alţii. Cu Tudor făceam istoria antică (Grecia şi Roma), nu la modul în care D.M.Pippidi o preda la Istorie (după reforma învăţământului migrase acolo de la Filologie clasică), traducându‑l pe Mihail Rostovtzef (marele istoric rus fugit în America după revoluţia lui Lenin), ci bazându‑se pe izvoare pe care le cita in extenso şi ne cerea uneori să le comentăm când se contraziceau. Erau deosebit de captivante lecţii la care, ca şi la Frenkian, nu auzeam când sună clopoţelul. În ciuda faimei proaste pe care se străduia să i‑o construiască Pippidi, ale cărui cursuri le‑am audiat o vreme şi care se bazau în principal pe trecerea în revistă a exegezei moderne şi nu a textelor originale (fiindcă studenţii nu înţelegeau greaca şi latina), grecul invidiindu‑l pe oltean fiindcă acesta luase premiul Pârvan al Academiei interbelice pentru Oltenia romană (căreia îi contracandidase cu o fiţuică de articolaş de 20‑30 p. şi fusese respins), Tudor era un temeinic cunoscător al spiritului antic şi avea în plus talent scriitoricesc şi de vorbitor. Era omul care emana efluvii benefice, calme, ce la finele orei de curs te făceau să te simţi îmbogăţit cu încă un tablou vivant al acelor lumi apuse. Uscăciosul Pippidi, ale cărui prelegeri le‑am îndurat în nădejdea descoperirii vreunei cât de modeste scântei sacre, părea, pentru tânărul avizat ce eram atunci, contrapartea aţoasă şi câlţoasă a melifluului şi superficialului orator nu lipsit de un cert talent asiantic, care era Condurachi. Până şi prin comparaţie cu acesta scientismul pippideic rămânea tot apter; de acest fapt grecul era conştient, ceea ce îl enerva şi‑l complexa şi mai mult!

Iorgu Stoian era o altă victimă a vanitosului D.M. Pippidi.

Un student din primul an intră în cancelarie şi‑l întreabă pe Pippidi dacă e Iorgu Stoian. Fiul plăcintarului din Craiova se face roşu şi verde şi răspunde înţepat: - Dimpotrivă! Înainte de a deveni universitar, Stoian fusese profesor de greacă la seminarul teologic. Ca transfug de la filologie clasică, Pippidi îşi adjucase la istorie veche specialitatea ce credea că i‑ar fi cea mai apropiată (intenţionase să se dedice papirologiei, pregătindu‑şi în acest scop o asistentă care nu era alta decât Adelina; reforma dăduse peste cap toate planurile): epigrafia greacă şi latină. Papirologia se dovedise la Bucureşti o cărare înfundată; cele mai multe publicaţii străine se aflau la Iaşi.

Pippidi era deci omul ce nu citise în viaţa sa nici o inscripţie direct pe placa de marmură sau calcar pe care fusese gravată; Stoian se dovedise însă un bun profesor de epigrafie. La Facultatea de Istorie vanităţile bibliografice ale lui Pippidi se desfăşurau în faţa unor ignoranţi care nu‑l puteau nici înţelege, nici contrazice. Stoian ne prezenta nu numai tipurile de inscripţii abituale, ci şi rarităţile atipice despre care Pippidi habar nu avea, cum se va vedea din câteva întâmplări de mai jos.

Intrigat de campania calomnioasă a lui Pippidi împotriva a doi oameni care mie mi se păreau şi oneşti şi cunoscători ai materiei pe care o predau, l‑am întrebat pe Frenkian ce crede despre toate acestea. Mi‑a răspuns că nu se miră şi mi‑a relatat ce păţise el însuşi de la Pippidi cu puţin timp în urmă (pe atunci Frenkian era lector a doua oară, iar Pippidi profesor; cel din urmă a avut întotdeauna talentul de a se aranja în posturile cele mai bune, numai cu Condurachi i s‑a înfundat, acesta l‑a ţinut în postura de membru corespondent al Academiei câteva zeci de ani, dându‑i prilejul să se autoproclame după Revoluţie victimă a regimului comunist, de care de altminteri au profitat cât s‑a putut şi el şi fiul).

„Marele” Roller, Gauleiterul partidului asupra domeniului istoriei, se decide să redeschidă sub auspicii comuniste săpăturile de la Histria. Campaniile trebuiau să fie vaste şi rezultatele cât mai curând expuse (tipărite). Se lucra cu soldaţi din batalioanele de muncă, ce purtau uniforme maron; aceştia erau soldaţi de mâna a doua, fii de chiaburi, de ţărani ce avuseseră pământ, de condamnaţi politici, în fine fiii duşmanilor virtuali ai regimului ce nu trebuiau să intoxice armata „poporului” alcătuită numai din elemente cu origine „sănătoasă”!

O atât de vastă şi rapidă campanie sau suită de campanii estivale a adus la lumină şi un bogat material epigrafic a cărui editare, în proiectata monografie Histria I, cădea în sarcina lui Pippidi. Cum spuneam, acesta avea prima oară de a face cu originalul unor inscripţii fragmentare, ce trebuiau completate, căci textul urma cel mai adesea o formulare tipică în funcţie de felul inscripţiei: decret al Sfatului, hotărnicie, dedicaţie unei divinităţi etc.

Frenkian este abordat de Pippidi care‑i solicită o întrevedere „fiindcă vrea să‑l consulte în privinţa unor inscripţii de la Histria a căror întregire i se părea dificilă şi uneori îi scapă chiar înţelesul părţilor păstrate!” Frenkian îi propune o întâlnire imediată în biblioteca secţiei de limbi clasice, care servea şi drept sală de cursuri, cu un ceas înainte de a începe ora cu studenţii săi. Deşi à contre coeur, sublinia Frenkian, Pippidi acceptă (ar fi dorit desigur ca Frenkian să se ducă la el acasă) şi‑i rezolvă pe loc teancul de inscripţii (reproduse fotografic) în ritmul în care Pippidi abia prididea să noteze ceea ce i se spunea. Sunând clopoţelul, studenţii intraseră în bibliotecă şi aşteptau ca Frenkian să‑şi termine treaba cu Pippidi, care îi puse capăt foarte curând de altminteri. Pippidi era foarte mulţumit că astfel întregit şi adecvat tradus, putea preda spre publicare materialul ce i se încredinţase ca unui „specialist”. „Dar iată că după câteva săptămâni de la această întrevedere, Pippidi se face că nu mă vede, nici pe stradă, nici în Universitate”, adăugă Frenkian. - Nu puteam să‑mi închipui că orgoliul său fusese vexat; aş fi preferat să ezit în completarea şi traducerea acelor inscripţii, cât se poate de tipice, conchise Frenkian, iar eu mi‑am dat seama cine e omul şi de ce neomenii e în stare! Cele relatate se petreceau la începutul noii meserii a lui Pippidi pe care în anii de studiu ce au urmat a deprins‑o foarte bine, devenind un erudit local în materie; flerul i‑a lipsit însă întotdeauna, predominând în mod vădit livrescul, ascunzându‑şi handicapul sub scuza „hypotheses non fingo”, ceea ce îl reducea la mentalitatea unui arhivar. Epigrafistul francez Louis Robert, în faţa căruia l‑am văzut ploconindu‑se slugarnic, era într‑adevăr un mare învăţat care „mirosea” natura şi rostul fiecărei pietre scrise de la prima vedere; e adevărat că acela cunoştea de visu şi în amănunt toată întinderea lumii greceşti antice.

În prima vară de şantier cu Tudor la Sucidava (Celei, Oltenia) aveam să dau peste un alt estropiat sufleteşte: Expectatus Bujor, unul din fiii latinistului, ofticos et ipso facto, cu o fire imposibilă. Din această pricină i se spunea de altminteri Expectoratus Bujor (foarte veştejit, săracul, de răul din el). Mă sâcâia cât putea. A trebuit să‑l îndur doi sau trei ani cât am participat la acele săpături unde Tudor îl luase din milă fiindcă pe unde fusese nu‑l suporta nimeni. Uneori trebuia ca Tudor să‑l potolească şi să‑l dojenească în faţa mea. Profesional era cu totul steril; se plimba cu o ladă de opaiţe de la Institut după el, spre a le face catalogul: era tot ce putea ca operă ştiinţifică. Dar nici pe aceasta nu a finalizat‑o. Cataloage cu opaiţe romane existau cu zecile în Europa acelei vremi, iar în Dacia asemenea marfă era comună ca şi în restul Imperiului roman. Omul avea însă mofturi scientiste cu carul. Am observat raportul de proporţionalitate directă între adevărata ştiinţă şi omenia celui ce o practică, fiindcă în astfel de lume cel mai adesea clericus clerico lupissimus!

Un arheolog amen era preistoricianul Corneliu Mateescu, care săpa în vecinătate, la Vădastra, staţiune neolitică unde se lucra la milimetru, cu şpaclu şi instrumente şi mai fine. Mateescu era culmea meticulozităţii, iar studiile sale, foarte speciale şi restrânse ca număr de pagini erau întotdeauna în colaborare cu cercetători din domeniile florei, faunei şi solului, care executau complicate analize de laborator, rămase decenii de‑a rândul unicate în contextul ştiinţific românesc. Era invitat la congrese preistorice în Franţa, la Praga, în Japonia. Nu a scris din păcate, deşi l‑am bătut mult la cap, o monografie Vădastra pentru care avea un material extraordinar. Vorbisem cu Modest Morariu care acceptase ideea tipăririi acestei lucrări, fie şi cu un text foarte succint. Pasionat de esenţe arheologice, Mateescu nu l‑a scris niciodată. Îl vizitam deci cu Tudor pe şantier mergând o parte din drum cu un autobuz suburban din Corabia şi o parte pe jos. Burlacul invederat ce a rămas toată viaţa acest elev al lui Andrieşescu, ce i‑a fost mai apoi asistent, ne primea cu apă rece, dulceţuri şi lichioruri cu care îl aproviziona din belşug o doamnă la care stătea în gazdă la Bucureşti şi care probabil s‑a stins din viaţă înaintea lui, de vreme ce la pensie a fost obligat să‑şi construiască o garsonieră într‑unul din blocurile noi vândute de statul comunist. Pentru vitejia sa în ultimul război a obţinut ordinul Mihai Viteazul, luptând atât în est cât şi în vest. Era un om scund, deosebit de tenace şi afabil. Îl vizitam în biroul său de la Arheologie, unde ocupa o cămăruţă mică la mansardă, în care era prezent de dimineaţa până seara; cred că şi nopţile dormea acolo pe un fotoliu extensibil. Avea totdeauna în dotare bomboane de la Nestor „plaisirs d'amour”. În ultimii ani (după 1990) îl mai vedeam la restaurantul universitarilor de pe Dionisie Lupu. Când preţurile au întrecut posibilităţile buzunarelor pensionarilor, discretul Mateescu a dispărut împreună cu alte figuri des întâlnite la COŞ şi mai apoi, după desfiinţarea ceauşistă a acestuia, la CUB, înfiinţată de Alexandru Rosetti care l‑a frecventat până aproape de moarte, când câte o servitoare a restaurantului îi ducea zilnic mâncarea acasă, pe care o prelua, o reîncălzea şi o servea Ilona, devotata lui menajeră.

Un profesor deosebit de inteligent şi spiritual era Jacques Byck, cu care toate secţiile facultăţii făceau un curs obligatoriu de gramatică română. Profita că se aflau şi studenţii de la clasice pentru a‑şi da întreaga măsură. Orele lui erau de fapt de gramatică istorică a limbilor romanice şi doar clasiciştii erau cu adevărat în temă. Întrebările dificile ce le adresa amfiteatrului îmi erau de fapt destinate: „- Ei, să vedem dacă eşti cu adevărat Gramatopol sau agramatopol!” Povestea cu străbunicul meu se repeta după un secol.

Nu chiar întotdeauna reieşea că în ce mă priveşte nomen est omen (numele e o prevestire; departe însă de a mă gândi să recurg ca bunicul la călimară). Era un om blând şi foarte afabil, a cărui moarte am resimţit‑o ca pe o reală pierdere a filologiei româneşti, fiindcă poseda o subtilitate şi un raţionament ca un bisturiu de cristal; Graur şi alţi mulţi lingvişti ar fi avut de câştigat dacă i‑ar fi fost învăţăcei. Păcat că a scris prea puţin, dar în epocă se spunea că nume de filologi iluştri se adăpaseră de la generosu‑i izvor colocvial, uitând mai apoi a‑l pomeni. Pomenească‑l Dumnezeu pentru aleasa‑i învăţătură şi nobila‑i calitate umană!

*

UTM‑ul care ştia să‑mi facă zile amare prin reprezentanţii săi securişti (unul, pe nume Călin, era asistent şi venea în facultate în cizme, pantaloni de uniformă şi haină civilă, a rămas acolo, adică la limbă şi literatură română şi după Revoluţie, confirmând stabilitatea noastră politică!), mă căuta în schimb cu curtoazie când aveau nevoie şi de „un şoarece de bibliotecă”. Primesc astfel drept comisară o colegă comunistă (Manina Vulpe o ştie mai bine fiindcă erau în aceeaşi secţie) ce avea să ajungă cadristă şefă în Ministerul învăţământului şi în atare calitate să asiste la darea mea afară din Academie de către principialul, veşnic principialul cu zel dedicat înfăptuirii decretului ceauşist. Atunci venise cu glas mieros să mă roage a accepta postul de paedagogus al copiilor tovarăşului Miron Constantinescu care „acum este într‑o delegaţie la Moscova, dar când se va întoarce vrea neapărat să începem orele; nu se pune problema remunerării, dumneavoastră decideţi”. Din fericire a decis Kremlinul, căci Miron Constantinescu cel întors din „marea patrie a comunismului” nu mai era decât „un simplu cetăţean”; aveam să fiu apoi coleg cu el la Biblioteca Academiei, trimis fiind la munca de jos, iar mai târziu promovat drept Preşedinte al Academiei de ştiinţe sociale şi politice (de ştiinţe oculte, cum i se spunea), precedându‑l în acest post, în care a şi răposat, pe nu mai puţin ilustrul Mihnea Gheorghiu, care n‑a răposat, dar a rămas până atunci impromovabil membru corespondent al acum Academiei Române, căci a căzut prea târziu şi ineficient în dizgraţiile Elenei Ceauşescu. Zeii au vrut să nu am de a face cu familia lui Miron. Fiica lui şi‑a ucis mama, ca în tragedia greacă, iar Diana Nemorensis avea să‑l azvârle într‑o prăpastie pe fiul său, tot ca acolo!

*

Sărăcia era starea endemică a condiţiei noastre studenţeşti. Endemică pentru clasa căreia aparţineam, căci copiii celor vânduţi comuniştilor erau îmbrăcaţi în haine îndoielnice ca gust, dar noi ne departajam vizual după îmbrăcăminte. „Foştii” se îmbrăcau decent, chiar elegant din hainele transformate ori întoarse pe dos ale părinţilor. Stofe de la Scherg sau străine, interbelice. Mie mi se confecţionase un superb palton dintr‑unul din paltoanele Tatei care nu fusese decât prea puţin purtat. După ani de zile, când mi‑am putut cumpăra un altul mult mai prost, mi‑a părut rău că‑l dăruisem pe cel vechi care arăta mult mai bine. Croitorii interbelici mai existau încă şi linia lor era impecabilă. Unul dintre ei era Covalciuc la care apelam şi care recunoştea hainele făcute tatălui meu. Dintr‑unul din smokingurile sale de stofă australiană de lână cu mătase, mi‑a scos un costum de seară absolut uluitor, de ministru de externe. Mulţi amici l‑au solicitat pentru nunţile lor. În cele din urmă, după intensă purtare la numeroase petreceri ale tinereţii ce a trecut ca şi cum n‑ar fi fost, a ajuns tot nou şi tot ca haină de cununie la nepotul meu: pe mine deja nu mă mai încăpea. Cu pantofii o duceam mai rău. Cei de la Filipescu, ai Tatei, îmi erau încă mari: pielea nu se strânsese suficient. Aţi observat desigur prin muzee hainele personalităţilor de acum un veac. Neavizaţii cred cu toţii că erau nişte pitici şi slăbănogi. Nu! Stofele intră, pielea şi talpa se strâng. Un costum nepurtat câţiva ani e deja mic, chiar dacă cel în cauză nu creşte ponderal ori în înălţime!

Lui Mihai Sturdza, din veselul an de italiană, care ca şi cel de la franceză se aflau în următoarele încăperi după biblioteca secţiei clasice, ce revenise ca sală de curs anului nostru, i‑a fost sărbătorită de către colegii săi, cu mare fast şi râsete ce ne atrăseseră pe toţi, perechea de pantofi paterni cu care cred că fusese şi la puşcărie şi care arătau încă destul de bine, în ciuda peticelor cusute cu artă. Salvarea fetelor erau stămburile, iar iarna recurgeau la garderobele materne.

Şi totuşi eram mai veseli decât astăzi. Eram mai veseli fiindcă eram desigur tineri, cu toate că apăsaţi de atmosfera stalinistă, căci la noi, după moartea criminalului de la Kremlin, nu a existat o destalinizare, decât foarte palidă după 1964, după cum după Revoluţie nu avea să existe o decomunizare ca în majoritatea ţărilor din lagăr. Şi totuşi eram optimişti deoarece lumea aceea veche a părinţilor exista încă, ceea ce ne dădea un sentiment de încredere. Eram veseli şi solidari fiindcă ştiam că eram totuşi mulţi şi din alt aluat, superior faţă de cel al proţopindadei comuniste, imbecilă, lipsită de educaţie, ignorantă şi eminamente declasată.

Aceia nu erau nimic: nici foşti muncitori, nici foşti ţărani, erau pur şi simplu o pletoră de mahalagii dubioşi. Oameni care nu făcuseră în viaţa lor nimic, nu ştiau nici o meserie, deci gândirea lor primară era subdezvoltată. Atunci când era altfel, persoanele respective, chiar de obârşie umilă se distingeau măcar printr‑o minimă personalitate sau capacitate intelectuală. Era cazul colegului nostru de la italiană Mircan, muncitor tânăr de la Braşov, cu gust de învăţătură, dar împins de cadrele politice a deveni lider comunist. După aşa‑zisa facultate muncitorească, care de fapt nu însemna nimic, omul s‑a înscris cu bacalaureat în regulă la Filologie. N‑a ţinut să devină activist de partid. Socrul meu, Dragomir Nedelcovici, care avusese librăria „Cartea Românească” din Braşov, loc de întâlnire al intelectualităţii interbelice bucureştene în sezon estival, căruia Ştefan Baciuinfo i‑a dedicat o poezie evocatoare a omului şi a librăriei sale, îl cunoscuse şi îl ajutase pe Mircan pe când era elev. Graţie poziţiei puternice în partid a lui Mircan, Sturdza nu a avut necazuri deosebite în facultate. În genere acest om, spre deosebire de atâţia şacali fioroşi, încerca să atenueze pe cât putea presupusele vini de origine socială ale multora din Facultatea acelor ani. Era singur şi nu reuşea întotdeauna, în ciuda acrobaţiei diplomatice la care recurgea. A şi ajuns în diplomaţie, fiind ataşat cultural la ambasada din Roma şi la Biblioteca română de acolo (Şcoala română de la Roma, a lui Pârvan), probabil printre puţinele cadre de acest fel care aveau o instrucţie universitară şi normală (nu pe puncte). Amintirii acestui om de bine, prea de timpuriu dispărut, i se cuvine recunoştinţa celor cărora le‑a „uşurat situaţia politică” de care erau iresponsabili.

*

Cum spuneam, am avut parte de profesori care ne‑au transmis nu numai ştiinţă, ci şi conduită, mentalităţi. Oameni calmi, echilibraţi, adevăraţi rectori de conştiinţă, chit că plăteau mai mult sau mai puţin birul cezarului ticălos. Altfel nu se putea, altfel nu i‑am fi avut. Adevăraţii ticăloşi sunt cei ce încearcă să le reproşeze lor, aidoma unor justiţiari pogorâţi cu hârzobul din cer, birul plătit prin extorcare, pentru ca în acest fel să nu se mai observe arginţii care li se strecurau în buzunare ca răsplată a cinicei ticăloşii de care dădeau dovadă. Profesorii pe care i‑am amintit au fost atât prin suferinţele, umilirea, dar mai ales prin voinţa lor de bine, adevărate modele umane în contextul silniciei, atunci când se urmărea distrugerea tuturor modelelor imitaţiei paideatice şi înlocuirea lor cu antimodelele „educaţiei” comuniste (de fapt ale contraeducaţiei)!

Dacă Iorga, rector al Universităţii din Bucureşti, l‑a lovit cu umbrela în cap pe Mihalache Dragomirescu în plin hol al Facultăţii de litere, cum să nu urmeze la câţiva ani o perioadă a violenţei maxime, promovată chiar de studenţi şi consonantă cu violenţa ce pusese stăpânire pe tineretul Europei Centrale? Exemplele rele sunt înspăimântător de eficiente prin deconstructivismul lor!

Am avut din fericire parte, în plină perioadă a deconstrucţiei unei lumi şi a unui neam, de echilibrul moral al acelor dascăli ce şi‑au atins cu adevărat menirea. Nu au fost pildă de laşitate, ci de curaj al răbdării (vorbesc aici şi de dascălii din liceu). În faţa tăvălugului istoriei, cine se ridică în mână cu sabia, piere. Grija lor a fost să nu pierim, căci însemnatei discontinuităţi pricinuite de decimarea războiului şi de cea a închisorilor şi lagărelor s‑ar fi adăugat una absolut gratuită, ultimul rând al ariergardei.

Într‑adevăr, generaţia mea este ultimul rând al acestei ariergarde. Nu ştiu ce va urma, dar orice va urma, acea lume va fi altfel şi în bine şi în rău. Sunt conştient de aceasta şi mulţi din jurul meu sunt şi ei, după ce în decembrie '89 deveniserăm brusc liberi într‑o inconştienţă mai neagră decât bezna infernului. Ca orice popor, şi acesta poate vădi în timp mari rezerve umane. Prin definiţie şi prin tradiţie (latinitatea traianică) el este un extraordinar port‑altoi. Românismul verde, în sens neaoşist, este o invenţiune malignă, tipică momentelor de agresare şi autoapărare a fiinţei neamului. Combinaţiile etnice sunt eminamente productive, acestea neînsemnând că autohtonismul „nealterat”, dacă aşa ceva ar putea exista, n‑ar produce fenomene deosebite. Aşa cum arătam în cartea mea Dacia antiqua. Perspective de istoria artei şi teoria culturii (1982), „specificul naţional” nu este o „mumă” ancestrală în sens herderian, ci este tocmai deschiderea spre cultura alogenă, prin imitaţie creatoare, conform legii sincronismului istoric a lui Gabriel de Tarde (adoptată la noi de Eugen Lovinescu în Istoria civilizaţiei române moderne). Imitaţiile nu sunt mecanice decât în kitsch, ele sunt selective şi interpretative, în baza unui orizont de aşteptare şi a unei priceperi de întâmpinare, aflată tocmai prin atare imitaţie în continuă evoluţie formativă. Maiorescu însuşi a recunoscut în final, în propria‑i contemporaneitate, că formele fără fond creează prin practicarea lor însuşi fondul, aşa cum funcţia creează organul. Deci cu cât împrumutăm mai mult, practicând creaţia interpretativă conform legii imitaţiei şi a sincronismelor istorice, cu atât suntem mai mult noi înşine în dinamica culturală europeană. Binomul comunist „tradiţie şi inovaţie” era un substitut fals, menit să menţină izolaţionismul „lagărului” comunist faţă de viaţa adevărată a civilizaţiei vii continentale, cea occidentală, singura scăpată de moartea anistoricului. Orice rupere de istorism, de sincronism, înseamnă izolaţionism necreativ şi deconstructiv al tuturor acumulărilor şi progreselor anterioare.

Teoria rasei pure este şi ea o absurditate şi este contrapartea nazistă a izolaţionismului bolşevic, ambele întâlnindu‑se în combaterea cosmopolitismului şi putreziciunii lumii occidentale. Toţi aceşti făcători de teorii ideologico‑sociale (fie ei nazişti sau bolşevici) au avut oroare de o mare realitate europeană: Imperiul roman, marele transmiţător prin imitaţie interpretativă a civilizaţiei greceşti, mergând până a fi un imperiu bilingv. După Vespasian, legiunile romane nu au mai fost recrutate din Italia depopulată, ci din restul provinciilor imperiului. Aceste mari unităţi, dar şi subunităţi ce le alcătuiau, puteau fi strămutate pe extraordinara reţea de drumuri romane din Britannia în Iudeea, ori din Africa pe Dunăre.

Din vremea lui Iosif al II‑lea o consemnare transilvană ne înştiinţează că în Munţii Apuseni, într‑o familie ţărănească de români neaoşi şi cam endogami s‑a născut, printre alţi fraţi şi surori, un băiat cu toate trăsăturile somatice şi faciale nord‑africane, numide! A fost un caz al cărui ecou a ajuns până la Viena. Era un descendent genetic peste veacuri al mauritanei cavalerii numide a lui Lusius Quietus care a participat la războaiele dacice. Şi nu este singurul. Amintiţi‑vă de femeile cu buze groase, cărnoase şi nasul aplatizat, lărgit la bază, cu tenul măsliniu şi cu anume conformaţie carnală a mâinilor şi picioarelor. În tinereţea mea am văzut destule fiinţe de acest gen, cu mult înaintea festivalului comunist al tineretului de la Bucureşti care a adus un nou adstrat tipologiei africane în Dacia!

Dar nu aici voiam să ajung, ci la faptul că dascălii noştri ne‑au inculcat ideea europeană şi universală. Frenkian, Vianu, Papahagi şi atâţia alţii, direct sau indirect, ne transmiteau mentalitatea lor universalistă, cea care era în fond a Imperiului roman şi pe care au preluat‑o de la împăraţi urmaşii lor de pe malul Vatican al Tibrului! Şi ne‑au mai lăsat ceva moştenire: absenţa setei de glorie, lipsa desăvârşită a elanului de a săpa cu unghiile sub porţile de bronz ale eternităţii. Şi câte triste exemple aveam a vedea!

Îmi aduc aminte că o asistentă de la catedra de literatură universală, unde fusese „deprofesionalizat” esteticianul Vianu, pe numele ei Venera Antonescu, îi notificase profesorului că este idolul persoanei sale şi că va scrie o carte despre el, pe care a şi publicat‑o, din fericire după moartea maestrului. De câte ori o zărea de departe, Vianu era în stare să‑şi schimbe traseul; dacă era pe culoarele Facultăţii intra în cel mai apropiat grup de tineri, uimiţi de subita şi impunătoarea sa prezenţă: totul pentru a se feri din calea necruţătoarei Venere. Frenkian îl tachina din când în când în timpul peripatismului lakist, întrebându‑l dacă mai poate rezista asalturilor lui Pandimos Afroditi !

Mă gândesc la bietul Noica, cel ce mai încoace a vrut cu orice preţ a face şcoală, când vechea şcoală murise o dată cu dascălii ei. Cât de nesăţios de publicitate şi glorie era şi cum le‑a putut transmite celor doi învăţăcei, bine dotaţi, acel nesaţiu pe care la rândul lor îl seamănă în cei mai tineri decât ei, acolo unde găsesc terenul fertil: azi mult discutatul caz al lui Patapievici, reliefat de foarte oportun ivitul căpitan Soare, menit să‑l scoată integral din umbră, cum umblă o vorbă poate proastă, pe care nu fac decât să o reproduc. Se va vedea dacă viitorul o va confirma sau o va dezminţi.

gust-et-1

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2

cronici-250x500