Gustul eternității I

PICCOLO MONDO ANTICO

Titlul acestui capitol poartă numele vestitului roman (1895) al lui Antonio Fogazzaro (1842‑1910) nu fiindcă ar viza, printr‑o oarecare similitudine, antagonismul dintre aristocraţia lombardă fidelă Austriei şi burghezia aceleiaşi regiuni devotată idealurilor patriotice ale Italiei de la finele veacului trecut. Câtuşi de puţin! Această mică, tot mai mică lume antică (interbelică) românească, la toate nivelurile sociale, avea să se topească, mai repede decât chiar dispariţia ei fizică, într‑un deceniu‑cincisprezece ani după alungarea Regelui ca ultim reprezentant şi garant (fără nici o putere) al vechiului regim. În 1964, când aproape toţi deţinuţii politici au părăsit puşcăriile, aceia care le‑au putut supravieţui doar pentru câteva luni de libertate, dar mai ales cei cărora le‑a mai fost dat să trăiască mai mulţi ani de zile, aveau să găsească o lume românească esenţialmente schimbată. Trebuiau să facă faţă unei alte tipologii sociale şi le venea foarte greu să i se adapteze.
Repet, această uriaşă fractură traversa întreaga societate românească, rurală şi urbană, de la clasele de jos până la cele de sus, ajunse acum la pământ. La începutul anilor '50, când cozile postului Festivalului tineretului de la Bucureşti atinseseră dimensiuni considerabile (mult mai mici decât cele ceauşiste), iar sărăcia era lucie, îmi făceam lecţiile pe o planşetă de lemn prinsă de gât, în aşteptarea unei jumătăţi de pachet de unt (100 g). În jurul meu lumea vârstnică, femei purtând pălării în ciuda cvasiobligativităţii basmalei, vorbeau exclusiv franţuzeşte. La aceeaşi coadă stăteam alături de fostele noastre servitoare, spălătorese, bucătărese care mai continuau să ne servească pentru o plată rezonabilă, refuzând a se angaja în „câmpul muncii” spre a nu se supune „rigorilor condicii” şi învăţământului politic. Trebuie subliniat că prima mare confiscare ordonată de regimul comunist înainte de naţionalizare a fost reducerea la ¼ a salariilor faţă de valoarea lor reală (puterea de cumpărare), rămasă aproape aceeaşi, în ciuda inflaţiei, încă din 1938. Din acest motiv, dublat de distrugerea celulei familiale (lăsarea copiilor pe străzi sau ducerea lor la creşe ori grădiniţe, unde împreună cu laptele praf li se infiltra otrava comunistă) au fost obligate să muncească şi femeile spre a‑şi mai spori mizera plată contra căreia erau deopotrivă îndoctrinate, intimidate, şantajate cu darea afară ori cu cine ştie ce ameninţări la care nu numai oamenii simpli erau sensibili. Această mică lume veche nu cunoştea „lupta de clasă”, iar solidaritatea ei era admirabilă şi fără fisură. Treceau drept monstruoase excepţii cazurile când fostul personal de serviciu îşi vânduse stăpânii decăzuţi. Solidaritatea era întărită şi prin faptul că mulţi „domni” de altădată intraseră în rândul slugilor noului regim (portari, curieri, femei de serviciu, măturători de stradă, precum soţia lui Păstorel Teodoreanu, deratizatori, ori agenţi de asigurare ADAS). Marile oraşe ale ţării, poate în mai mică măsură cele ardeleneşti, arătau din punctul acesta de vedere aidoma Occidentului invadat de nobilimea rusă, sărăcită şi prigonită de revoluţia bolşevică.
Evident că protipendada autohtonă trebuia să împărtăşească şi ea aceeaşi soartă, ba uneori chiar mult mai rea fiindcă, în afara limbilor străine, nu prea avea cunoştinţe precise utilizabile şi implicit lucrative. Avocăţimea a devenit în mare parte contabilă, belferii mai deocheaţi ai fostului regim burghez s‑au acomodat umili în licee periferice ori şcoli profesionale. În ciuda procesului general deconstructiv, începuse să se înfiripe o nouă „proţopindadă”, la dimensiuni liliputane. Din cine era ea formată? În primul rând din noul aparat politic comunist, din conducerea armatei, poliţiei şi securităţii şi din intelectualitatea colaboraţionistă. Progenitura acesteia învăţa acum la licee ruseşti pentru a face studii superioare la Moscova şi a se căsători cu rusoaice KGB‑iste, astfel ca familiile proţopindadei să fie controlate direct de la Kremlin. Academicienii şi supuşii lor care formau institutele de cercetare ale Academiei RPR, alcătuite după model sovietic, formau la fine fleure a respectivei proţopindade. Urma apoi scriitorimea, de asemenea colaboraţionistă, începând cu toate numele ce mai târziu au devenit sacre şi chiar „dizidente”, în fine universitarii, fie colaboraţionişti, fie „oameni noi”, cu bună origine socială şi solid dosar de cadre.
Atare proţopindadă trăia, comparativ cu restul populaţiei, neînchipuibil de bine. Un academician profesor şi director de institut câştiga lunar către 20000 lei, dacă nu avea şi funcţii politice, încă şi mai gras remunerate. E lesne de înţeles de ce între intelectualitatea colaboraţionistă a proţopindadei a început lupta pentru posturi şi venituri tot mai mari. O largă categorie a acestei proţopindade o alcătuia evreimea comunistă mic‑burgheză (cea naţională şi înstărită părăsise ţara după alungarea Regelui) care‑şi asumase posturile de „răspundere politică” în literatură, presa cotidiană şi presa culturală. Această clasă etnică a proţopindadei eliminase aproape complet elementul românesc din domeniul pe care‑l deţinea.
Noua proţopindadă şi în primul rând numeroasele ei vârfuri s‑a instalat în casele, mobila, lenjeria şi văsăria celor alungaţi din locuinţele lor cu ce aveau pe ei sau cel mult cu două geamantane.
Călinescu, de pildă, de care protipendada nu făcuse mare caz înainte de venirea comunismului, din pricina obârşiei sale umile şi comportamentului său ce oscila brusc între ancilaritate şi superbie nejustificată, jubila că aceia pe care nu‑i putea frecventa fuseseră daţi afară din palatele lor, ajungând prin subsoluri şi mansarde. Bietul Ioanide şi Scrinul negru sunt poliţele plătite de talentatul băiat al spălătoresei (căreia îi trimitea, spre a nu muri de foame la bătrâneţe, o fărâmiţă din şi aşa insuficienta sa bursă interbelică de la Roma) lumii care‑l respinsese şi de la care putea cumpăra acum mici obiecte de artă pentru strâmta sa locuinţă parţial din paiantă pe care‑şi închipuia că o va putea face să semene cu un palat ori cu o reşedinţă nobiliară.
Personajele sale satirizate sunt nu numai „aristocraţii”, ci şi profesorii vechi şi cu stare ai fostului regim (în perioada interbelică se spunea că o catedră de prof. universitar echivala cu venitul unei moşii, cât mai putea fi ea după reforma lui Ferdinand). Sigur, fostul ministru Pomponescu (adică Ion Petrovici), profesorul şi binefăcătorul lui Iorgu Iordan pe care acesta l‑a urât câineşte şi l‑a denunţat comuniştilor, insistând să fie încarcerat ca ministru al învăţământului şi culturii sub Antonescu, deveniseră ca şi Dimitrie Gusti, nişte sărăntoci epuraţi şi aruncaţi afară din casele lor în încăpătoarele închisori ale regimului. Dar Călinescu îi invidia deopotrivă, dacă nu chiar mai mult pe Gulimănescu şi Panait Sufleţel (Oţetea şi respectiv Balmuş), colaboraţionişti de frunte, care puteau cumpăra din veniturile lor copioase adevărate averi din talciocul unde fosta protipendadă îşi vindea lucrurile spre a putea mânca. Marele histrion, „omul spectacol” era fript de covoarele orientale preţioase ale lui Gulimănescu, puse într‑o încăpere a cărei podea se înălţase cu jumătate de metru, sau de mirificele pietre preţioase (voi arăta mai jos unde ajunseseră cele cu adevărat uluitoare), strânse de Sufleţel şi purtate în bastonul său de care nu se dezlipea.
Academicianul histrion nu se mai mulţumea cu ce putuse apuca de la fosta aristocraţie (în fond puţine cărţi, documente şi obiecte personale ale scriitorilor români clasici), el râvnea acum să aibă şi o „amantă” din acea lume. Şi a avut‑o. Pe Roxana Ghika, supranumită de noi „Istoria literaturii”, căreia i‑a dăruit o motocicletă cu care snoba pe tinerii acelei lumi, strânşi să petreacă prin subsoluri.
În fond acea protipendadă (de fapt copiii ei) alcătuia o lume plată şi debusolată, câţiva dintre ei trecând prin ani de închisoare numai pentru că posedau nume ilustre. Ei ştiau însă să se comporte, să vorbească, să trăiască în sărăcie, dar „chic”.
Este interesant că peste decenii, un ciocoiaş, un Dinu Păturică megaloman şi paranoic, zis „Chelbosul”, avea să reia el însuşi toate etapele, comportarea şi ticăloşia acestor vârfuri colaboraţioniste ale proţopindadei pe care le va beatifica şi le va proclama drept paradigme ale rectitudinii morale şi libertăţii de cuget. Acest fapt îl observă în memoriile sale Modest Morariu, memorii publicate parţial în „Manuscriptum”, 90‑93, anul XXIV, 1‑4, 1993. Aflu din pomenitele memorii că numitul se referea la Eugen Jebeleanu (poreclit înainte de război şi Jerpeleanu). De la una din boieroaicele bătrâne şi aproape muritoare de foame căreia îi mai rămăsese doar casa de la şosea, vizavi de Ambasada Sovietică, unde la catul de sus se instalase familia marelui poet şi caracter, am aflat că îi propusese acestuia să coboare să locuiască la parter şi la etaj, în schimbul câtorva lei mai mult la chirie, gândindu‑se că‑l vor tenta interioarele elegante, mobila superbă.
Marele caracter s‑a adresat însă imediat marelui său prieten Gogu Rădulescu, căsătorit şi el cu o evreică, iar boieroaica s‑a trezit imediat cu adevărat muritoare de foame, fiindcă la intervenţia celor de mai sus i s‑a naţionalizat casa, iar Jebeleanu a căpătat palatul unui fost mare bogătaş situat prin vecinătate (luat tot cu japca după Revoluţie de alt rechin al zilei), iar în apartamentul pe care îl ocupase avea să se mute cumnatul său, Vladimir Colin, de astă dată chiriaş la stat (zeii au pedepsit întreaga nelegiuită familie, căci justiţia lor nu se lasă mult aşteptată).
Ce viaţă a dus această „scriitorime” nemernică, trădătoare şi colaboraţionistă, căci aproape cu toţii au fost astfel, chiar dacă au încercat să se „cureţe” ulterior, ne putem închipui după felul în care au spurcat locurile în care se îmbuibau (Pelişor, Mogoşoaia etc.), adevărate crescătorii de patrupezi orwellieni! În amintirile sale deghizate de curând apărute (1994), dl Crohmălniceanu se simte obligat să deghizeze şi să tacă, nu să „demaşte”, aşa cum erau demascaţi pe vremurile acelea şi până nu demult „duşmanii poporului”, adică ai proţopindadei gasterocefale. Comunismul şi neocomunismul îşi şterg urmele propriilor lor crime şi sub onorabilul pretext, dar mai ales în numele lui, al „obiectivităţii” care era şi este, după cum se ştie, cuvântul „harismatic” al acestor nelegiuiţi!

*

După ce am terminat facultatea, cu examenul de stat la marxism luat cu greu (nota minimă 7, ceea ce mi‑a scăzut media care ar fi fost 10), Vianu a încercat să mă oprească la catedra sa (literatură universală), ca asistent. S‑a lovit de intransigenţa politică a marelui Jean Livescu, academician şi pe atunci şi rector, ajuns desigur în atare poziţii şi prin graţiile celei care şi acum prosperă, vitală şi sinceră declară oricui că nu regretă defel că a trăit aşa, ba chiar, dacă s‑ar putea, ar lua‑o de la cap! E la nave va...! Ieri ca şi astăzi aceiaşi tovarăşi pretind a fi les chevaliers sans tache et sans rencoeur. Cum îi atingi însă cu o fărâmă din adevărul ce‑l ascund în pretinsa lor nuditate eroică, trag sabia să‑şi apere şi să-şi răzbune jignitul lor onor!
Vianu a reuşit atunci să-mi facă rost de un post temporar la Biblioteca Academiei, Cabinetul de stampe. Într‑o situaţie similară se aflau şi Sorin Mărculescu (care lucra însă la un depozit exterior) şi Sorin Alexandrescu, plătind şi el regimului birul „nepoţiei” lui Mircea Eliade. Mihai Sturdza, după un scurt învăţământ printr‑o comună suburbană, repede abandonat, se angajase traducător la IPROCHIM, iar Şerban Stati devenise redactor la Editura Tineretului, căci nu făcea un secret din a‑şi ascunde dorinţa de a fi un oportunache deschis spre orice compromis „decent”.
Începuturile noastre au fost foarte dificile, ca tineri de aleasă cultură şi de mai mult decât promiţătoare calităţi, spre deosebire de aceia care, lipsiţi de conştiinţă şi de intelectualism, în definiţia dată de mine în eseul Scurt tratat despre prostituţia intelectuală (Morfologia dezastrului, 2005), considerau firesc să se vândă la cât se preţuia fiecare. În facultate, colegii ne calificaseră deja academicieni, fiindcă ne întruneam săptămânal spre a cinsti făclia culturii, căci de o publicaţie pe care să o fi editat nici că putea fi vorba în plină epocă stalinistă, căci la noi poststalinismul a sosit palid şi mai târziu cu un deceniu. Şi aşa era cât pe aici să fim daţi afară din Facultate pentru atare întâlniri nevinovate din punct de vedere politic. Şi totuşi prestigiul nostru, al celor denumiţi astfel se impusese, având tacita aprobare a profesorilor; când ai fost astfel „academician” la 20 de ani mă întreb dacă mai prezintă pentru noi vreo importanţă atare titlu la 60 de ani, când el poate fi obţinut contra aceluiaşi preţ moral cerut ca şi acum patru decenii.
Vianu, împreună cu Frenkian şi Rosetti erau singurii profesori care aveau o specială deschidere către tineretul studios. Frenkian era total lipsit de influenţă politică. Rosetti era un fonetist, specialitatea sa cerând mai degrabă un suflet apter şi obstinat (cu toate că el era un rafinat şi profund cunoscător al culturii), nu unul deschis şi avântat către empatie, cum eram noi. Totuşi meritul lui Rosetti era enorm. El a trimis în condiţiile grele ale claustrării politice zeci de tineri în străinătate. Sorin Alexandrescu îi datorează, printre atâţia alţii chiar de peste Ocean, cariera sa de la Amsterdam (în vara lui 1995 îmi mărturisea că a fost sărbătorit acolo pentru un sfert de veac de profesorat, iar eu l‑am întrebat dacă şi‑a îndreptat măcar un gând de recunoştinţă pentru Papa Rosetti care a murit cu tristeţea că nici Sorin, nici soţia lui, Liliana, fostă Fischer şi egerie a lui Călinescu, de câte ori au venit în ultima vreme în ţară nu l‑au mai vizitat şi nu i‑au mai telefonat, fie chiar din vestul Europei pe care îl străbăteau în lung şi lat), ca şi Mircea Eliade, plecarea lui pripită la Londra, pusă la cale şi făcută posibilă tot de Rosetti, în preziua reprimării legionarilor de către Antonescu. Eu însumi m‑am bucurat, la începutul târziu al ieşirilor mele în Occident, de numeroase scrisori ale sale care căutau o portiţă prin care să mă strecoare în lumea occidentală. Cu răbdare şi pricepere el mi‑a găsit‑o şi s‑a minunat că după aceea singur mi‑am deschis atâtea uşi de‑a lungul şi de‑a latul Europei, urmând să ajung şi în America, la Princeton, dacă uneltirile unui încrâncenat răpus de boală „prieten”, aflat pe atunci la conducerea „Europei libere”, nu s‑ar fi dovedit suspect de eficiente (Pippidi adjuvante).
În ciuda marii bunăvoinţe a lui Vianu de a se îngriji de începutul nostru de drum în lumea cultural‑ştiinţifică, deşi el avea toate calităţile incontestabile universitare şi academice, amănuntul că nu era membru de partid aproape că vida de greutate şi valoare practică opiniile sale în sfera decizională a lumii ştiinţifice.
După ce derizoria comisie de repartiţie (de factură politică) mă trimisese în Regiunea autonomă maghiară, obţinând de acolo negaţia am devenit „freigelassener” din partea Ministerului învăţământului. Numai aşa m‑a putut angaja Vianu pe un post temporar la Biblioteca Academiei, căci pentru definitivare nu‑şi dădea acordul „democratul” Ştefan Milcu, de fel de undeva de prin Oltenia şi care‑i spunea lui Vianu că el cunoaşte cât de „reacţionară” adică înstărită era familia Gramatopol din Corabia. Strâns de întrebările lui Iosif Sava şi ale prof. Stolnici, într‑o emisiune televizată nu de mult, penibilul academician nonagenar a dovedit singur cât de prost stătea cu conştiinţa şi respectiv cu cunoştinţele sale medicale ce nu atingeau nici pe cele ale culturii generale cerute unui elev de liceu.
În ce mă priveşte, provizoratul situaţiei create de Vianu s‑a dovedit, ca de altminteri majoritatea adversităţilor vieţii ulterioare, în ultimă instanţă benefic, căci într‑o lume în care istoria nu mai exista, eu am putut avea o viaţă plină de întâmplări şi chiar dacă liberul arbitru nu funcţiona, măcar, supus intemperiilor, aveam iluzia că nava mea „fluctuat nec mergitur”. (Este semnificativ faptul că numai în spaţiul latinităţii mioritice „a merge” provine din latinescul „a se scufunda”!). Din aceste „scufundări” pe care le‑aş considera iniţiatice (des descentes en Enfer) au ieşit prezentele amintiri, adevărata mea personalitate, gustul eternităţii, libertatea spirituală finală pe care am căpătat‑o. Căci pentru cel ce „a passé trois fois en nageant l'Achéron” pe buze i se aşterne zâmbetul lui Buddha, sau mai pe evropeneşte spus, cum zice Pindar, zâmbetul celui ce este înţelept fiindcă prin natura sa ştie multe (pollà eidòs fyâ). Căci în ultimă instanţă scufundările mele nu au fost decât fals mioritice. Am încercat să plutesc raţional ca strămoşii mei partenonici şi sper că nu am dat mult greş! Adică am supravieţuit într‑o civilizaţie care nu mai e de mult a ruşinii, ci a vinei!

„16 martie 1962
Dragul meu,
Ai murit? Dacă da, te rog răspunde‑mi, să ştiu ce să fac. Liniştea ta ne‑a băgat pe toţi la idei, nimeni nu te ştia atât de silenţios. Am fost cu academicienii noştri la Sorin Mărculescu. Sesiunea festivă s‑a petrecut duminică seara. Stati ne‑a împărtăşit ultimele bârfe editoriale, iar Sorin Alexandrescu ne‑a raportat despre inspecţia inopinată efectuată de Iorgu Iordan la Biblioteca Academiei, în lipsa lui Vianu, plecat, precum ştii, la Florenţa.
Principalul cap de acuzaţie trecut de Iordan în raportul său fulminant a fost constatarea că în grădina Bibliotecii funcţionarii se plimbă braţ la braţ cu cititorii, ceea ce constituie desigur ultimul grad al anarhiei academice.
Alte evenimente deosebite n‑aş putea să‑ţi comunic. Inventarul meu de morţi iluştri ai Iaşului s‑ar părea totuşi că va apărea (se aşteaptă reîntoarcerea lui Oţetea de la Londra pentru a confirma nu ştiu ce semnături).
Iar a venit iarna, m‑am săturat de frig, de incomodităţi şi de sobă cu lemne, mai ales că se părea că se isprăvise cu toate acestea.
Profesional o duc bine: am luat un concediu de gripă de patru zile, a fost minunat, mai ales că lipsea cu desăvârşire cauza efectului, adică gripa.
De câştigat, câştig bine, deşi spre a nu depăşi norma în proporţii scandaloase (însemnând 1800 de lei pe lună), trebuie să mă mărginesc la 1300 lei pe lună, luând în consecinţă de lucru de la alte foruri (extra muros IPROCHIM) spre a ajunge plafonul de 1800 pe care mi l‑am fixat pentru a duce o viaţă decentă şi acceptabilă în care bineînţeles au început să intre buchete cu celofan, prăjituri la Nestor şi gin‑fizz la blocul turn. În sfârşit îmi ridic şi eu nivelul de trai; era cazul!
Sper că voi primi veşti de la tine şi bune, anunţându‑mi sosirea ta în Bucureşti. L‑am văzut în sfârşit pe domnul Corbu, după şase luni de nefrecventare. Bineînţeles, nu s‑a menţinut decât în cadrul unei politeţi formale, deşi i‑am spus că nu am timp aproape deloc pentru a face vizite; dar lumea nu o înţelege astfel, mai ales probabil dna Corbu, pentru care vizitele sunt atât de esenţiale. Va trebui probabil să o găsesc pe Ioana Ghika şi să ne trambalăm într‑o vizită care nu poate fi decât plăcută, dar pe care nu ştiu când s‑o mai plasez. Să vrei să fii monden şi causeur, n‑ai când. Asta este, te salut cu drag, Mihai (Sturdza)”.

Ce se întâmplase? La finele primăverii lui 1961 am părăsit Cabinetul de stampe al Academiei, unde sub îndrumarea lui Adrian Corbu clasasem arhiva fotografică a Palatului Regal şi ale multor ministere (mai ales al propagandei), vărsate aici de forurile (observ frecvenţa cuvântului) politice. Cu acest prilej am parcurs şi întregul fond al colecţiei, artă europeană şi românească, cărţi poştale ilustrate etc., creându‑mi o cultură iconografică apreciabilă. Pe vremea aceea Biblioteca Academiei era un fel de rezervaţie intelectuală a celor „nedemni” politic să facă parte din institutele de cercetare: Alexandru Elian, Alexandru Duţu, Dinu Comorovski, Virgil Cândea, Stela Sava, Adrian Corbu (angajat temporar), Marta Anineanu, Nicolae Liu şi mulţi alţii care la prima deschidere politică au fost admişi în institutele năzuite. Personal nu tindeam către Institutul de arheologie, căci experienţa arheologică din vremea studenţiei mă lămurise că nu duce la prea multă ştiinţă, ci la o primejdioasă imbecilizare în domeniul muzei Clio.
De fapt scrisoarea de mai sus a lui Sturdza se referea la perioada greutăţilor care se iviseră în viesparul de la Constanţa, pe care le voi nara într‑un capitol aparte. Obiectul celui de faţă este de a creiona acea „mică lume veche” şi din acest motiv ordinea cronologică nu va fi ţinută în seamă. În vara lui 1961 Sturdza însuşi fusese oaspetele meu la Muzeul din Mangalia şi în cele ce urmează voi reproduce o foarte sugestivă scrisoare cu referinţă directă la obiectul acestui capitol.
La Cabinetul de stampe era o mică lume veche în sine. Pro forma el era condus de o absolventă a Institutului Grigorescu, secţia de istoria artei şi muzeografie, pe nume Elena Bîlcu, dar de fapt Adrian Corbu era omul cu idei şi de acţiune. El a imaginat şi a pus în practică întregul sistem de clasare şi conservare a imensului material iconografic, având în acest sens sprijinul deplin şi încrederea lui Vianu de a cărui preţuire se bucura. La începutul perioadei interbelice, Adrian Corbu stătuse un deceniu la Paris ca student la drept şi la École de Chartes, dar şi ca fiu al unei familii înstărite, permiţându‑şi satisfacerea pasiunii de colecţionar de stampe. Prin anul 1936, împreună cu alt mare colecţionar, doctorul Mircea Petrescu, ambii amici cu George Oprescu, şi el pasionat de aceleaşi stampe, au deschis o frumoasă expoziţie la Muzeul Toma Stelian, o fotografie reprezentându‑i pe cei trei pe treptele monumentalei clădiri, Oprescu fiind încadrat de asistenţii săi la catedra de Istoria artei a Facultăţii de litere, Teodora Voinescu şi Mircea Popescu.
Ca fost demnitar al regimului precomunist, Adrian Corbu a stat o vreme la puşcărie, timp în care casa sa a fost devalizată, iar colecţia a ajuns la Muzeul Bucureştilor (Palatul Şuţu), ea fiind catalogată abia în anii din urmă de fata lui Jebeleanu, Florica, refugiată cu puţin timp înainte de Revoluţie la Paris, lăsând pentru a nu ştiu câtea oară baltă importanta colecţie a lui Adrian Corbu (între timp decedat). Acesta şi‑a refăcut o casă elegantă în mai vechea locuinţă părintească din apropierea pieţii Sfinţii Voievozi (de fapt trei camere şi o superbă curte interioară, amplă, care vara înzecea salonul casei ce dădea spre grădină printr‑o galerie cu arcade înălţată în terasă acoperită pentru vreme de ploaie. Ospitalitatea familiei Corbu (ultima sa soţie a fost Josefina, o superbă prim‑balerină blondă a Operei române) era cunoscută în ce mai rămăsese din lumea bună artistică a Bucureştilor. Ion Marin Sadoveanu, Petre Comarnescu, uneori Victor Eftimiu sau Tudor Vianu, ca să nu mai vorbesc despre dr. Mircea Petrescu, Teodora Voinescu, Viorica Dene, Carmen Răchiţeanu şi atâţia alţii poposeau mai ales verile şi la începutul toamnelor în primitoarea casă care avea organizarea spaţială (de întrepătrundere a exteriorului cu interiorul) a unei locuinţe patriciene romane.
Petre Comarnescu evocă şi el, în fragmentele de amintiri publicate până acum, atmosfera şi lumea care frecventa această familie. După moartea lui Vianu şi funcţionarizarea deplină a Bibliotecii Academiei, Corbu, solicitat de Universitatea din Bucureşti, cu prilejul centenarului ei, a organizat din nimic un frumos Muzeu al istoriei acesteia, adăpostit în aripa stângă a Facultăţii de drept, unde se afla Rectoratul Universităţii.
La Stampe mai lucrau o fată a lui Galaction, Mara Ţuculescu, în a cărei casă îşi găsise adăpost sculptorul Anghel şi acolo crease, sub inspiraţia egerică a Mariei Tănase, statuia lui Eminescu, cu subtile aluzii portretistice la chipul ilustrei cântăreţe; Lia Ciornea, o refugiată basarabeancă, nunc in pace, se devotase ca o schimnică ce era stampelor româneşti, nu foarte multe dar de ea foarte îndrăgite. Remus Niculescu şi Teodor Enescu părăsiseră acea scenă, ajungând pentru aproape nimica la puşcărie (o carte împrumutată de la Noica). Vianu era scandalizat că „acest Noica, cu domiciliu obligatoriu la Câmpulung, se străduieşte să bage câţi mai mulţi oameni în puşcărie”. Despre involuţia lui Niculescu şi despre ieşirea la lumină a caracterului său detestabil va mai veni vorba.
O doamnă Djamo, de obârşie albaneză, Gigi Herg, soţia unui inginer belgian care s‑a reîntors cu greu în patrie (spre a muri nu după mult timp într‑un accident de automobil care i‑a transformat nevasta într‑un cadavru viu depus într‑un azil), Mery Aburel, emigrantă cu soţul ei, inginer evreu cu studii interbelice la Charlottenburg, în Brazilia, unde şi‑a pierdut curând bărbatul rămânând într‑o tristă singurătate, soţia lui Dinu Pillat, Cornelia, strămutată aici de la Institutul lui Oprescu, după arestarea lui Dinu (tot din pricina legăturilor intelectuale cu Noica), un domn Ianculescu, fost elev al lui Vianu, mort prematur de ftizie, copila Nicoleta Teaha, fata unui restaurator de cărţi vechi al Bibliotecii, singura care se mai află în funcţie în 1994, precum şi alte câteva cadre auxiliare, iată cam toată echipa Cabinetului de stampe asaltat de mulţimea ofertanţilor vechii lumi care‑şi vindea aici ce‑i mai rămăsese de prin casele opulente din care fusese dată afară.
Dintre aceştia reţin demna şi frumoasa figură a octogenarei fiice a lui V.A. Urechia, reprezentantă tipică a distincţiei marilor familii bucureştene de la începutul veacului, persoană plină de amenitate, care, în ciuda veniturilor ei modeste, nu lipsea a aduce ori de câte ori venea un mare carton cu cele mai rafinate fursecuri de la Nestor. Cutremurul din 1977, desfiinţarea Comisiei monumentelor istorice, care i‑a urmat imediat, spre a suprima orice oprelişte legală dărâmărilor ceauşiste cărora le‑au căzut sub târnăcop şi buldozer aproape 2/3 din vatra veche a Bucureştilor, a însemnat de facto ştergerea urmelor vechii lumi, moartă literalmente acum a doua sau a treia oară.
La polul opus, cel al mizeriei şi decrepitudinei venerico‑alcoolice, se situau vizitele lui Viorel Huşi, care‑şi vindea puţina‑i operă înainte de a se prăpădi. În fine, una din nepoatele lui Pallady, care pusese mâna pe întreaga moştenire a acestuia, deşi în timpul vieţii artistul nu voise niciodată să‑i deschidă uşa, vindea cantităţi apreciabile de desene şi crochiuri ale acestuia pe care le transforma în mantouri ample din stofe sau blănuri, ori le mânca împreună cu un grec arghirofil, ce‑l prezenta drept soţ, în copioase dar ieftine supeuri la COŞ, restaurantul Academiei, bineînţeles destinat exclusiv generoasei fundaţii.
Într‑o zi Mara Ţuculescu mă ia deoparte şi îmi spune cu tonul ei scăzut, matern, ceea ce avea de altminteri să povestească şi celorlalte colege mai târziu, că Maria Tănase, vizitându‑l pe Anghel, a trecut şi pe la ea să o roage să găsească pe la Academie pe cineva care să dea lecţii de engleză unei fete pe care o luase ea de suflet de undeva de prin Maramureş să o înveţe să cânte şi să‑i fie urmaşă. Cât de tânăr voi fi fost pe atunci (24 ani) realizam că marii artişti, artiştii de excepţie, nu pot avea urmaşi când vor şi cum vor. Eram însă cât se poate de dornic de a o cunoaşte pe excepţionala cântăreaţă ale cărei zguduitoare melodii populare le aveam în urechi de copil, de la radio, discuri având destul de puţine şi târziu înregistrate. După venirea comuniştilor, radiodifuziunea o solicita din ce în ce mai rar, din motive lesne de înţeles: românismul şi anticomunismul ei funciar. Se repeta ceea ce poate mai în pripă se petrecuse cu cealaltă mare vedetă omonimă şi egalmente tribună a libertăţii spiritului popular românesc (Constantin Tănase) pe care am mai apucat să‑l văd de două ori în două spectacole şi să merg apoi în mai multe rânduri cu Mama în casa lor din Puţul cu Plopi, unde văduva marelui actor, prietenă din tinereţe cu familia Maican (prin Aurel, desigur), trăia într‑o lume a amintirilor şi a fastuoaselor costume franţuzeşti interbelice a căror gardiană vigilentă fusese toată viaţa. Îmi amintesc că mie, cel interesat mereu de tot ce vedeam, îmi dăruise ca suvenir o fustă malacov cu volane de tafta brodate cu împletitură din fire metalice aurii. La vârsta aceea şi încă mai de mic mă interesa mult teatrul clasic şi modern pe care‑l citeam şi îl puneam în scenă după unele tratate de regie împrumutate de la Aurel, colaborator interbelic al lui Max Reinhardt. Astfel mi‑am dezvoltat capacitatea de a vizualiza mental în spaţiu, fiind ca elev slab la geometria plană, dar foarte dotat la cea în spaţiu.
Dar să revin la Maria Tănase. Ocazia ce se ivea de a o cunoaşte personal nu trebuia pierdută. Am acceptat imediat să dau ore de engleză acelei nubile oiţe mioritice (avea cca 16 ani), pe nume Minodora Nemeş, de care nimeni n‑a mai auzit după moartea prematură a Mariei. I‑am spus de îndată lui Vianu, aflând că el însuşi era un nelipsit admirator al Mariei, în orice grădină ar fi cântat în serile de vară.
Maria ocupa pe atunci un superb apartament la hochparterul unui bloc de opt etaje situat ceva mai sus de Foişorul de foc, pe partea stângă cum veneai spre el şi spre bulevard. Era pieziş vecin cu blocul mai mic, unde tot la parter stătea familia lui Sorin Alexandrescu, al cărui tată, avocat, s‑a prăpădit imediat după ce am terminat liceul. Apartamentul Mariei era uriaş, compus de fapt din două încăperi: un living cât o sală de spectacol şi un dormitor vast, despărţit de acesta printr‑un glasswand. Era căsătorită cu avocatul Cleri Sachelarie, care a scris şi o carte despre viaţa ei.
Lecţiile aveau loc în vastul living, mobilat cu covoare groase, fotolii adânci şi mari şi măsuţe de lemn din stejar închis la culoare. Undeva, la capul opus intrării, pe un podium, se aflau un pian şi un uriaş pik‑up‑radio de provenienţă americană, o imensă combină neagră, lăcuită aidoma pianului de concert. Minodora era un antitalent la limbi, în ciuda urechii ei muzicale, fapt pe care m‑am grăbit să‑l comunic Mariei care m‑a rugat să continui, poate totuşi i se vor deschide cerurile! Am acceptat doar cu condiţia să nu mai primesc bani. Maria, care era o ultrageneroasă, umplea de fiecare dată măsuţa cu tot felul de fursecuri, ceaiuri şi băuturi răcoritoare. Dar Minodora nu făcea nici un progres! La finele unei după‑amieze de vară îi găsesc pe Cleri şi pe Maria în toalete de seară. Mi‑au spus că e aniversarea Mariei şi că după ce terminam lecţia aveau să iasă în oraş. M‑am repezit afară în căutarea unei florărese, scuzându‑mă la revenire pentru rusticitatea florilor proaspete pe care le găsisem în zonă. Ca şi cum ar fi fost cele mai scumpe roze, Maria le‑a aranjat cu o desăvârşită distincţie într‑o vază de cristal. Făcea parte din acele fiinţe rare, născute să sfideze nobleţea generaţiilor multe şi să fie mari doamne în ciuda originii umile.
Mişcată de spontaneitatea gestului meu, Maria îl roagă pe Cleri să o acompanieze în surdină la pian şi începe să cânte. Vocea îi era uşor voalată şi nu mai prea concerta în public decât foarte rar. În semiobscuritatea încăperii, abia într‑un târziu Maria a observat că plâng. S‑a oprit brusc şi m‑a întrebat de ce? - Fiindcă ceea ce cântaţi este expresia desăvârşită şi profund autentică a sufletului poporului român. - Şi de unde îl cunoşti dumneata atât de bine? - Din melodiile ardeleneşti vechi din Mărginimea Sibiului, fredonate pe când eram copil de Mama. - De sora lui Aurel? - Da! Aurel se prăpădise de aproape zece ani.
Maria a transformat un cântec într‑un recital, iar Cleri nu îndrăznea să o oprească. Eu eram literalmente zguduit de hohote de plâns înăbuşite. Lui Cleri îi picurau lacrimile pe clape. Singură Minodora era cufundată într‑o tristă tăcere de cremene, aidoma celei a neamului a cărui unică rostire colectivă e dăinuirea cea veşnică. Emoţionată şi ea, Maria se întrecea pe sine. Avea să fie cântecul lebedei. După câteva zile Cleri îi telefona Marei Ţuculescu că Maria se simte sfârşită şi că e la pat. Doctorii tăceau neputincioşi în faţa bolii pe care i‑o ştiau de mai de mult.
După ce văzusem o zeitate, mi se părea o sfidare a pioşeniei vizitarea unei muribunde care pe deasupra era şi o foarte frumoasă şi rasată femeie. Numai încrâncenarea unor mitocani de peste Ocean putuse cere expulzarea unei mari artiste care cântase acolo: „Saltă lele cu Roosvelt”, aplaudând‑o frenetic pentru ca apoi s‑o facă răspunzătoare de subînţelesul românesc al numelui acelui infirm care pe faţă, împreună cu perfidul Albion, ne dăduseră pe mâna asasină a muscalului. Edith Piaf a fost regina şansonetei, Maria Tănase era pasărea măiastră a sufletului unui neam. Toată ţara a însoţit‑o cu inima pe ultimul său drum. Ori de câte ori retrăiesc cântecul ei de lebădă, am sentimentul că acestui popor comunismul i‑a estropiat cugetul şi simţirea!
La îndemnurile lui Adrian Corbu, micul segment de lume veche se deplasa verile la dejun la lacuri, unde prin anii '60 erau încă numeroase, ieftine şi bune grădini de vară.
Deşi rare în acele timpuri ale anistoricului desăvârşit, surprizele umane şi doar în acest sens mărunt evenimenţiale, erau pe cât de insolite pe atât de edificatoare. Cu ocazia uneia din acestea, frizând grotescul commediei dell'arte, l‑am cunoscut de visu pe Ion Frunzetti, al cărui nume pentru mine însemna pe atunci doar traducătorul lui Don Quijote. Reveneam ca de obicei de la un dejun agreabil la Herăstrău, împreună cu familia Corbu, la care participaseră mai multe persoane decât în alte dăţi, ca de pildă dr. Mircea Petrescu cu soţia, profesoară de franceză la unul din marile licee bucureştene. Revenind în oraş printr‑o lungă plimbare pe jos, în răcoarea serii ce începuse a se lăsa, după traversarea străzii locotenent Lemnea, din grup rămăseserăm doar doi, inodora şi incolora Lena Bîlcu, care şedea undeva pe Ştirbei Vodă, peste drum de Conservatorul de muzică, şi eu ce mă îndreptam către autobuzul legând centrul de cartierul Cotroceni.
În faţa grădinei Academiei iese ca din pământ un individ mărunţel, cu ochelari şi cam hirsut care începe a vorbi cu plata mea companioană, ba din spate, ba ocolindu‑ne, din faţă. Aceasta nici că‑i răspundea, nici că mă prezenta. Am realizat că ceva nu e în ordine când măruntul personaj se adresa enervat fiinţei feminine pe care se pare că o cunoştea şi‑i făcea un fel de scenă de gelozie. - Cine‑i acest pişpirică săltăreţ, enervat şi insistent? Te cunoaşte? Nici un răspuns! Pişpirică a mai bodogănit ceva şi a luat‑o repede înainte.
Peste ani de zile aveam să aflu că studenţii îl porecliseră Piticul din grădina de vară, după titlul unei piese a lui D.R. Popescu. La prima răscruce am cotit şi eu către autobuz. Povestind a doua zi colegelor scena, am aflat că era vorba de Ion Frunzetti, iar Adrian Corbu m‑a încunoştiinţat că de la o vreme îi făcea curte „femeii fatale” cu pricina, a cărei mică trăsătură personalizantă în desăvârşita ei asexualitate era totuşi aceea de a stârni sfinxice gelozii, supralicitând în acest scop totala sa lipsă de farmec. Urmărea în acest fel să facă probabil un mariaj deasupra înzestrărilor ei fizice şi sufleteşti. Dar natura nu poate face salturi! S‑a căsătorit cu incomodul Frunzetti şi a plătit cu vârf şi îndesat atare ambiţie. Apoi s-a măritat cu rescapatul (Sc)remus Niculescu şi a avut iarăşi ghinionul să încerce a umple cu asupra de măsură butoiul danaidelor acestuia. În cele din urmă, din aceeaşi urzeală amândoi, peticul a devenit aidoma sacului: încarnarea aproape neverosimilă a cuplului Grobei şi Petronela din Bunavestire a lui Breban.
N‑am lipsit a‑i cere peste câtva timp lămuriri lui Vianu, asupra personajului, îndemnat de Corbu care mă informase că Frunzetti îi fusese ataşat cultural pe vremea ambasadei regale la Belgrad. Vianu mi‑a confirmat doar că fusese singurul om ce se purtase nerespectuos cu dânsul (Murgulescu se va manifesta puţin mai târziu). Bunul, impunătorul, socraticul Tudor Vianu a schimbat apoi vorba istorisindu‑mi cum, invitat cu dna într‑o după-amiază la ambasadorul Marii Britanii, găseşte perechea spălând rufe la o maşină electrică, scuzându‑se şi ştergându‑se pe mâini, îmbrăcându‑se apoi pentru oaspeţi şi explicând diplomaţilor români că războiul a avut drept urmare şi dispariţia personalului de serviciu.
Câţiva ani mai târziu, când Frunzetti devenise director al Institutului de istoria artei, luxat apoi de mai tânărul lup R. Theodorescu, avea să‑mi exprime şi să‑şi exprime regretul, Vianu fiind mort de cel puţin un lustru, că la un moment dat se purtase urât cu fostul său profesor. Pe atunci însă Frunzetti se purta urât cu toată lumea, mai ales cu cucoanele, cărora le debita tot felul de măscări.

*

Cât mă priveşte, îmi completam programul multor zile „burlăcind prin ceaiuri” împreună cu Mihai Sturdza, prin locuinţele mai mult sau mai puţin reînjghebate ale fostei protipendade. Pretenţiile culinare erau pe atunci modeste şi absolut pretextuale (se dansa, se râdea, se bârfea, se „tachina” şi fiecare se întorcea cu tramvaiul ori autobuzul de noapte la casa lui).
La astfel de „ceaiuri” dansante participa o mulţime de lume şi lista de mai jos poate da o idee asupra structurii sociale a acesteia. În tot cazul, din cca 150 de persoane care se frecventau astfel sau mergeau împreună verile la mare (Costineşti, Schitu, Vama Veche, Mamaia), au mai rămas acum în ţară patru sau cinci familii, sau nici atât. (Butculeştii, Ţukel, Tatuşescu, Zirra, Puliev, Filitti, diverşi Manu, diverşi Racoviţă, diverşi Balş, diverşi Rosetti, Pop, Gheorghiu, diverşi Racotă, diverşi Cantacuzino, diverşi Sturdzeşti, diverşi Berindei, diverşi Ghikuleşti, Tavi Petrescu, Vlad Georgescu, Gelu Ionescu, Şerban Orăscu, Sanda Şora, Alexandra Slavu, diverşi Filotti, diverşi Emandi, Negri, Matei Simionescu‑Râmniceanu, Flondor, Giurăştii, Slăveştii, Staritzki, Radu Lăzărescu, Dan Hilard, Don, Polizu, Dimo, Puiu Lungu, diverşi Donici, mai mult sau mai puţin înrudiţi între ei, dar solidari întru totul cât priveşte originea şi clasa lor.)
Ceaiurile se organizau la cei ce beneficiau de locuinţe mai cuprinzătoare, în care fie că rămăseseră (ca prin minune) sau în care fuseseră mutaţi: casa din Caragea Vodă, unde erau înghesuite familiile Racoviţă, Gheorghiu şi soţia pictorului Ştefan Popescu, casa lui Dundy Botea, casa Berindeilor, casa lui Petre Dimo, căsătorit cu Ioana Tatuşescu, la Emma Donici, căsătorită cu Şerban Manu, la Coana Tuti Balş, familia prof.dr. Matei Balş, unde ne invitau copiii acestora Marina şi Ion, la Ion Filitti, undeva pe Tunari, la Matei Simionescu Râmniceanu, pe bulevardul Dacia sau în alte multe locuri de care chiar că nu‑mi mai amintesc.
Familia Balş fusese mutată într‑un pitoresc han turcesc de pe Calea Victoriei spre Piaţa Victoriei, cred că ultima clădire pe partea stângă, imediat după casa făcută de Carol II Elenei, devenită, după ce aceasta se mutase în casa lui Mihai de la Şosea, clubul miliardarilor. Toată zona aceea până la str. Occident, inclusiv casa Cerchez a fost dărâmată de Ceauşescu pentru noua configuraţie a Pieţei Victoriei pe care n‑a mai apucat s‑o vadă finisată. Marina, arhitectă, urma să se căsătorească la scurtă vreme cu un coleg de facultate, Agarici, fiul aviatorului „Agarici, Agarici a plecat să vâneze bolşevici”, fost coleg de liceu cu mine, stabilindu‑se apoi în Elveţia unde a fost repede urmată de fratele ei. Sfâşierea pe care toate atare exiluri o implicau era cea a bătrâneţii părinţilor ce şi‑au asumat riscul singurătăţii bolnave numai ca ai lor copii să‑şi facă un viitor mai bun în afara lagărului comunist!
Îmi amintesc de una din petrecerile de la familia Balş, în hanul turcesc. Pentru a cunoaşte casa, am intrat prin spate, prin vasta bucătărie pavată cu cărămidă smălţuită, ghidat de Sturdza. Pe pereţi atârna văsăria de aramă a hanului, tigăi şi căzănele de toate mărimile.
În mijloc, o uriaşă sobă de zid cu plită de tuci, cu diverse cuptoare şi cuptoraşe. Deasupra ei o hotă ce se continua cu un horn larg care se închidea printr‑o clapă trasă de un lănţuş, după ce se stingea focul. În zidurile groase ale bucătăriei erau practicate dulapuri în perete, iar spaţiile libere ale acestora arau acoperite cu faianţă în arabescuri multicolore, poate inscripţii de poftă‑bună din Coran. Urmau două piese vaste luminate de ferestre cu vitralii, iar îngustul hol dintre ele servea de intrare principală printr‑o uşă‑fereastră înaltă, tot cu vitralii multicolore orientale. Din capul acestei săli înguste dar adânci se urca printr‑o scară în climaçon, traforată din fontă, către un donjon hexagonal unde se afla camera unei bunici şi încăperile de toaletă aferente care corespundeau celor de la parter.
Cum familia Sturdza avea reputaţia zgârceniei, Mihai ţinea să‑mi dovedească pe viu că cea a familiei Balş era încă şi mai mare. Lucru puţin probant de vreme ce acolo fuseserăm invitaţi zeci de tineri la trataţie de‑a gata, fără „participaţie” în natură sau bani. Ciceronele meu m‑a sfătuit deci să cer şi o a doua felie de tort. Pe vasta plită rece se aflau câteva tăvi de argint cu un delicios tort din frişcă şi fructe, cât se poate de potrivit pentru seara caniculară care în vastul spaţiu al hanului era mai mult decât răcoroasă. Pe superbe farfurii de porţelan de Limoges ni s‑au distribuit exigui felii de tort, ca şi cum ar fi fost vorba de o jeunesse dorée îmbuibată. S‑a dansat cât a permis energia frugalei trataţii iniţiale, după care au urmat tot atât de delicioase şi numărate fursecuri. Tot admirând valoarea de monument istoric a locuinţei, Mihai şi cu mine ne concentram studiul asupra bucătăriei unde constatăm că numai o tipsie de tort fusese lichidată şi că mai rămăseseră vreo trei. Gheorghe (Tamino) Cantacuzino, cu flerul său de mâncău, se vădeşte şi el subit interesat de acelaşi obiect de studiu.
Dar cum eram juni cu educaţiune şi nu puteam înfuleca precum slujnicarii prin colţuri de bucătărie, ne întoarcem lihniţi şi demni ca nişte nobili spanioli în odăile de petrecere, urmând să „antrenăm masele în lovitura noastră care va duce în mod sigur la descămărarea agoniselelor alimentare ale bine aprovizionatei Coane Tuti. Matei Balş avea să mă îngrijească mai târziu de hepatită şi în secţia de contagioşi a Spitalului Colentina, pe care o conducea, domneau nu numai o ordine, curăţenie şi disciplină exemplare, dar şi o cinste ce dădea măreţie de sacerdoţiu profesiunii de medic a acestui mare practician. O lună de zile cât am stat acolo n‑am zărit plocoane avicole sau patrupede, nici plicuri strecurate discret, aşa că nu ne puteam aştepta ca în cămările familiei să se afle proviziile palatului Sultanului de la Istanbul.
Soarta a făcut ca eu să rostesc discret întrebarea dacă aş mai putea căpăta o porţie din deliciosul tort. Marina însăşi s‑a dus să mi‑o aducă, în drumul ei dinspre bucătărie deschizându‑se o alee în gloata pofticioşilor hliziţi cu invidie şi care, dintr‑o dată, doreau cu toţii acelaşi lucru. Numai după ce torturile au fost lichidate, uşile dulapurilor în perete rămase deschise a pagubă şi jaf otoman, cheful s‑a pornit cu adevărat şi dansul n‑a contenit până după miezul nopţii. La acea oră târzie, figura împietrită a Coanei Tuti se destinsese în fine într‑un surâs matern care, înţelegător şi iertător, ne cuprindea pe toţi. Dumnezeu s‑o odihnească!

*

Ei, dar dacă protipendada trăia pe sponci cu rarele excepţii ale unei anumite intelectualităţi interbelice care poseda avere personală (Ralea, Vianu, Oţetea, cu moşia soacrei) şi reuşise să şi‑o salveze parţial, nu fără unele riscuri şi momente de tensiune (la Vianu, când a fost dat afară de la Universitate se şi prezentaseră cioclii de la spaţiul locativ să‑i măsoare camerele şi să‑i plaseze pe undeva prin bibliotecă vreun mitocan care să‑i scuipe în supă), proţopindada (tot intelectuală) ţinea să‑şi afirme incipienta opulenţă crescândă şi dorinţa legitimă de a i se arăta în acest sens respectul cuvenit, afirmându‑şi de la bun început fidelitatea faţă de regimul comunist. Exceptând cazul lui Sadoveanu căruia i‑am consacrat un mic eseu (Appendix probi, în cartea mea Morfologia dezastrului), Călinescu, de pildă, îmi povestea Alexandru Rosetti, deşi în timpul războiului se arăta rusofob şi îngrijorat de năvala comunistă, scriindu‑i boierului al cărui egal se voia numeroase epistole în acest sens, după 23 August se prezintă la directorul Editurii Fundaţiilor Regale să‑i ceară restituirea corespondenţei compromiţătoare. Rosetti, cunoscând omul, o avea deja împachetată şi pusă într‑un sertar la îndemână, cu excepţia celei neutre care a şi fost publicată. Omul‑spectacol o afundă într‑un buzunar, iar atunci când a început procesul lui Antonescu îşi clama cu tărie locul ce i se cuvenea în rândul publicului din sala strâmtă a tribunalului de pe Ştirbei‑Vodă, Antonescu fiind adus la şedinţe de vizavi, unde multă vreme în epocă fusese un sediu bine păzit al Securităţii.
Cu Vianu, pe care nu‑l suporta, Călinescu îşi permitea, pe timpul când acela era fără catedră, să‑l agreseze verbal la modul: venind cu tramvaiul 5 de pe Calea Floreasca, de la staţia Vlădescu, când vehicolul ajungea la Piaţa Confederaţiei, unde se urca familia Vianu, omul‑spectacol se adresa terorizatei soţii care şedea pe scaun: „ridică‑te, dragă, să stea cocoana!” Familia Vianu saluta sobru şi se îndepărta spre celălalt capăt al vagonului!
Biologul Ştefan Nicolau, cu a sa Raisă, erau de pildă oameni săraci înainte de a ajunge demnitari ai regimului. Ţin minte că Mama i‑a hrănit o vară întreagă cu pâine albă cu lapte pe care le‑o trimitea cu o servitoare la vila doctorului Stepleanu (confiscată cu mobilă cu tot), unde locuiau cu cei trei copii, pe vremea când biologul de la Pasteur devenise Ministru al muncii (deci şeful unui frate al ei care‑i ceruse acest gest de atenţie), după ce aşteptase zadarnic şi plin de speranţă să fie numit în acel post de Antonescu (cauza neîndeplinitei dorinţe era Raisa, după cum tot ei avea să i se datoreze împlinirea de după război)!
Este curios cum într‑o epocă anistorică, totalitară rescrierea istoriei nu e numai o politică de stat, ci devine uneori o habitudine a demnitarilor acestuia, cu precădere a acelora ce alcătuiesc proţopindada şi doresc un adaos estetic biografiei lor oficioase! Pe familia Nicolau aveam să o vizitez (nu i‑am mai amintit de vacanţa de la Călimăneşti) pe la mijlocul anilor '60, întovărăşind un profesor englez de la Bedford College, Londra, fizician de meserie, interesat de lucrările ginerelui lui Nicolau, ing. Virgil Constantinescu, actualul (1994) Preşedinte al Academiei, admis în savanta companie după Revoluţie. Deşi Raisa îmi spunea pe româneşte cât de „simple d'esprit” putea fi acest englez (eu îl întovărăşeam tocmai fiindcă nu‑i puteam trăda „secretele” înaltei ştiinţe româneşti), se pare că în cursă au căzut tocmai rafinaţii proţopindişti. Ştefan Nicolau îl ia de braţ pe Alistar Cameron să‑i arate casa pe care a construit‑o el pentru familie (poveşti, intrase în ea cu mobile şi covoare pe jos) şi ca dovadă peremptorie a autenticităţii spuselor lui, îi deschide nu numai camera de baie, ci şi o largă toaletă alăturată, cu closete pentru copii, foarte scunde şi mici, comandate, se mândrea locatarul, în Italia, din faianţă cu mari flori colorate. - Bine, dar de ce nu le‑aţi mai schimbat pe măsură ce creşteau copiii şi i‑aţi obligat să se chinuie şezând pe ele? întreabă cel decretat sărac cu duhul, fără a mai primi nici un răspuns!
Întrucât era numismat amator, aveam ce discuta în lunga vizită prin ţară, pe unde a fotografiat toate obiectivele industriale, evident cu un aparat special, de la mare distanţă. Apoi, înţelegând că nu sunt genul de om care prezintă musafirilor closetele de faianţă italienească de pe când eram mic, mi‑a lansat în treacăt: - Ştiţi că în timpul războiului am lucrat pentru Intelligence Service, aşa că fotografiatul mi‑a intrat în sânge. - Ar fi trebuit să fotografiaţi şi closetele, i‑ar fi făcut mare plăcere academicei gazde! - Nu mai era nevoie, îi fotografiasem eu pe toţi înainte!

*

Proţopindada intelectuală nu se limita la bietul Călinescu (ori la câţiva de felul lui), în fond cel mai puţin îndreptăţit să poarte acest nume; reprezentativii de frunte ai acesteia erau desigur A.Toma, Mihai Beniuc, Geo Bogza, E. Jebeleanu, Virgil Teodorescu, Nina Cassian, Ovid S. Crohmălniceanu, Mihai Roller, Leonte Răutu, Barbu Câmpina, Miron Constantinescu, Gogu Rădulescu, Miron Radu Paraschivescu, George Ivaşcu, Traian Ionaşcu (unchiul lui Gelu Ionescu), Titus Popovici, Petru Dumitriu, Zaharia Stancu şi toţi ceilalţi eiusdem farinae, minotauri ai culturii naţionale.
Paralel cu atare proţopindadă intelectuală exista şi una intelectual-administrativă, homines novi ai regimului, şcoliţi pro forma şi „pe puncte”, asistaţi de unii dintre oamenii vechiului regim, care se vânduseră, rămânând, precum Polonius după cortină şi nu arareori împărţindu-i soarta, ca ţapi ispăşitori. Ne întrebăm cu toţii cine i-a inspirat lui Ceauşescu diabolicele măsuri pe care le lua? Pe unul îl cunosc după figură fiindcă trecea pe Calea Victoriei în limuzină, cam la zece minute după cea a lui Ceauşescu. Era un bătrân septuagenar, mic de statură, cu o faţă zbârcită şi rea. Zi de zi se ducea după stăpân să toarne în formă juridică hachiţele împilatoare ale tiranului. Era cu certitudine un om al vechiului regim, un şacal vetust pofticios de mortăciune. Pe un altul, aflat la consiliul legislativ, îl cunosc din copilărie; era nepotul lui Mociorniţă şi fiul unui avocat colaboraţionist. Datorită numeroaselor servicii şi-a păstrat tot timpul scaunul comod şi bine remunerat şi chiar a avansat în ierarhia crimelor judiciare, devenind sub neocomunişti membru al curţii constituţionale, numit de preşedintele KGB-ist!
Perdeaua acestor Poloni gata la toate erau dalmaţienii de sorginte rurală ori „muncitorească” (adică declasaţii de profesie): procurori, preşedinţi de tribunale, generali de securitate etc.. Spre a cunoaşte mai îndeaproape crasa proţopindadei comuniste, m‑am lăsat o dată invitat, împreună cu Mihai Sturdza, de fiica unui astfel de „procoror”, colegă cu el la IPROCHIM‑ul unde m‑a precedat cu mai bine de un an. Atunci mi‑a fost pentru prima oară în viaţă deopotrivă frică şi greaţă ontică. Într‑un apartament de bloc nou, „de trei camere, baie, bucătărie şi balcon”, cinstire locativă ce pe atunci se acorda doar mărimilor, se desfăşura un „lux de tip nou” ce consta în aglomerarea a tot felul de kitschuri scumpe, începând cu macrameuri şi terminând cu covoare de mătase pe perete, reprezentând odalisce şi focoşi arabi. Pe masă se revărsau mâncăruri mici burgheze „ca la mama acasă” printre care tronau fructele exotice ce păreau şi chiar unele din ele erau din ceară, plasate în fructiere de porţelan figurativ, pe bufet sau pe diverse mescioare pirogravate de mahala.
Mobila era dintre cea mai scumpă şi mai fără de gust, mobilă nouă a noii noastre industrii socialiste. Trimalchio de‑ar fi picat acolo, ar fi strâmbat el însuşi din nas. Pe lângă atare poţopindadă care mâna ţara pe care o conducea şi a cărei „cremă” era, Fortunata şi Trimalchio erau nişte liberţi în ascensiune, nu nişte sclavi din codrii Daciei, cumpăraţi pe nimic şi cercetaţi doar la dinţi precum caii.
M‑a cuprins acea greaţă ontică şi frica ce o însoţea la gândul că acesta este viitorul în care cel puţin eu voi trăi, viitor în care va trebui să fac compromisuri, pentru a mă supune lui sau pentru a scăpa de el, ceea ce îmi părea o siluire a eului, ceva dincolo de fireasca Anánke, un fel de constrângere care‑ţi punea gheara în gât şi te lega definitiv, precum căţeaua stoicilor de căruţă, anticipaţie genială, dar fortuită a oltenismului neaoşist din care crescuseră florile de mucegai ale inenarabilei proţopindade care‑şi amuşina obielele urât mirositoare!
Cu un deceniu mai târziu aveam să am un vertij asemănător în circumstanţe în care proţopindada se aurise, nu cu folie, ci cu praf de aur dat cu bidineaua. Eram la vârsta la care ideea căsătoriei însăşi (având părinţi, bunici şi străbunici ce se căsătoriseră târziu) mi se părea o cumplită punere în ham, nu fiindcă aş fi fost un aventurier de nestăpânit sau un afemeiat irecuperabil, ci din pricină că orice libertate fiindu‑ne răpită, mă cramponam de libertatea intimă a fiinţei mele, libertatea lăuntrică şi corporală. Nu sufeream să‑mi fie atinse trupul şi sufletul fără un consimţământ de care eu însumi să fiu convins şi să‑l percep ca necesitate absolută, liber acceptată!
De aceea poate mi s‑a părut bizară întrebarea lui Vianu, pe la finele anului '60, dacă nu intenţionez să mă căsătoresc. I‑am răspuns că nu mă gândisem la aşa ceva, mai ales că eram literalmente „flotant”, ca şi aproape toţi colegii mei, cu excepţia lui Sorin Alexandrescu, angajat undeva la clasificarea cărţilor, prin bunăvoinţa unei madame Dimitriu, şefă de cadre la Bibliotecă, al cărei fiu era şef de cadre al Academiei: vipera non parit restem. Această ultrafardată madamă de stabiliment periferic îi spunea lui Vianu, cu rotunjitele ei buze groase şi tencuite cu ruj, ori de câte ori profesorul redeschidea chestiunea angajării noastre definitive, că sunt la mijloc complicate probleme politice! Pe la jumătatea anului următor, când îl vizitam pe Vianu ori de câte ori veneam de la Constanţa, acesta m‑a informat că fiica sa se căsătoreşte cu un arheolog. Abia atunci pricepusem rostul întrebării de anţărţ şi am conchis totuşi că zeii m‑au iubit!
Pe la începutul anului 1961 primisem prin Graur invitaţia de a mă duce la cumnatul său Canarache, directorul Muzeului arheologic din Constanţa, al cărui şef de secţie „arheologie clasică” urma să devin. Toţi cei ce‑l cunoşteau pe Canarache se uitau pătrat la mine. Corbu mi‑a spus direct că nu are o reputaţie prea bună ca om, căci ca persoană ştiinţifică nu conta. L‑am întrebat şi pe Vianu care mi‑a replicat că un bărbat trebuie să domine situaţia, nu să se lase dominat de ea. Ceea ce se cam întâmpla cu el şi madam Dimitriu; dar pe atunci încă nu era membru de partid, iar cuvântul lui avea numai valoare ştiinţifică, nu şi administrativă. I‑a dat totuşi în faţa mea un telefon lui Canarache, precizându‑i că‑i trimite pe unul din cei mai buni elevi ai săi asupra căruia veghează şi pe care‑l va ajuta să devină savantul ce prevestea a fi. Nu ştiu dacă savantlâcul meu atestat de Vianu l‑a impresionat prea mult pe diletantul Canarache, care lua deseori în derâdere de‑a valma şi pseudoştiinţa şi ştiinţa; telefonul profesorului l‑a impresionat însă ca un eveniment al biografiei personale. Nu‑şi închipuise niciodată că un om ca Vianu i se va adresa telefonic! Crescuse în proprii săi ochi.
Dar încă o dată, despre episodul constănţean voi vorbi în paginile următoare, nu fără a reproduce în finalul acestui capitol o scrisoare a lui Mihai Sturdza descriind, după ce stătuse la mine, la Muzeul din Mangalia, mica lume antică estivantă de pe malurile Pontului Euxin. Tăcerea mea la care face aluzie în scrisoarea mai înainte transcrisă şi datând cu aproape un an mai târziu decât cea care urmează se datora convulsiilor şi necazurilor finale implicate de sfârşitul idilei arheologice canarachiste.

„28 VIII, 1961
Dragă almus pater,
După cum nu mă aşteptam, plecând din Muzeu în ziua de 22 august, am ajuns acasă tocmai în ziua de 27, astfel că nu am putut să mă achit la timp de comisionul doamnei Corbu către soţul ei. L‑am căutat la telefon acasă fără să‑l găsesc, iar la Academie nu calc deocamdată, neştiind cum îmi va fi primită barba în acel loc.
Pe litoral ştiu însă că a fost primită cu multă atenţie, de obicei admirată şi în orice caz comentată, ca orice lucru neobişnuit. La Mamaia a ieşit chiar de sub cort o doamnă cam la 30 de ani, destul de acceptabilă, strigându‑mă foarte încântată: - «Bonjour, ce mai faci?». Eu am răspuns că bine (din cauza miopiei dau răspunsuri generale atunci când mi se pare că nu recunosc pe cineva din prima vedere). Persoana i‑a dat înainte: - «Dar nu te ştiam aici! Când ai venit?» - «De ieri», zic eu (în asemenea ocazii spun întotdeauna adevărul); altă întrebare urmează: «Pe Lydia unde‑ai lăsat‑o?» - «Care Lydie», zâmbesc eu.
- «Cum dragă (sic) n‑ai venit cu Lydia la mare?», se informează persoana, interesată la culme, avidă de bârfă. - «Nu, şi cred doamnă că mă confundaţi!» - «Dar imposibil, răspunde ea, nu eşti Alec Efremov?» - «Nu», zic eu şi mă duc mai departe; azi am aflat de la Vlad (Georgescu, n.n.) că există un bărbos cu acest nume la Muzeul de la Palat, dar făptura Lydiei continuă să‑mi fie necunoscută.
După cum ziceam, am plecat din Muzeu spre Costineşti, unde am stat două zile şi o noapte, iar de acolo la Mamaia, unde am mai stat două zile şi două nopţi şi în sfârşit la Constanţa, o noapte şi o zi. Cred că socoteala a ieşit la zile, căci la bani a ieşit sigur, fiind invitat şi la casă şi la masă pă peste tot. Vacanţa aceasta mi‑am petrecut‑o sub zodia porcului, sauf votre respect, nu vreau să insinuez că Muzeul a devenit staul, găzduind un asemenea animal.
Ceea ce a fost într‑adevăr interesant în aceste ultime peregrinări ale mele pe litoral, ţi‑o voi arăta îndată. E vorba de anume constatări pe care le‑am făcut şi pe care nu ştiu cum să le numesc: estivale în orice caz, sociologice poate, în sfârşit vei vedea. Premiza generală o constituie faptul că cea mai mare parte a fostei protipendade în stare să se deplaseze a pornit‑o în vara aceasta să facă băi de mare, începând de la copii mici şi sfârşind cu bătrânii. Bazându‑se pe standarduri financiare diferite, toată această lume s‑a delimitat foarte distinct în două grupuri: cei ajunşi în pâine şi cei ajunşi la pepeni. Calamburul este ieftin, dar se potriveşte. Stai să vezi! Voi începe cu categoria pepeni, respectând criteriul cronologic. Reşedinţa categoriei pepeni este Costineşti. Cu bani puţini, toalete puţine şi copii mulţi, această categorie a închiriat câteva case ţărăneşti (de fapt case frumoase şi spaţioase ale saşilor stabiliţi în Dobrogea, n.n.), la capătul sudic al satului devenit astfel de facto cartierul şic al comunei rurale de care‑ţi vorbesc.
Se locuieşte claie peste grămadă, căci revine mai ieftin şi se mănâncă în comun, din acelaşi motiv, sub preşedinţia familiilor Negri şi Odobescu. Am fost găzduit într‑o odaie încăpătoare, plină toată de paturi ţărăneşti, paturi pliante şi saltele de paie sau cauciuc, ocupată exclusiv de 14 băieţi între 12 şi 24 ani. Dezordinea şi lipsa de disciplină m‑au frapat de la început, atmosfera generală era însă de bună înţelegere, deşi părinţii începuseră să ia măsuri împotriva tinerilor care se sculau de la 5 dimineaţa spre a juca şah, trântind piesele timp de o oră spre a se culca apoi din nou, dormind până la 10, împiedicând pe ceilalţi să se odihnească în linişte.
În odaia fetelor e mult mai multă curăţenie, totul e plin de sticluţe şi alifii parfumate. Am fost ospătat cu cartofi fierţi, lapte bătut, păpuşoi prăjit, marmeladă, mămăligă, legume proaspete şi orez cu lapte, bineînţeles nu totul o dată, ci în cadrul unor mese diferite. După cum vezi, mâncăruri simple, dar hrănitoare, deşi, cum arătam, esenţialul este ca totul să revină cât mai ieftin.
Pe plajă grupul este exclusivist, se distrează din resurse interne, fiind compus din foarte multă lume; studenţii taberei alăturate erau ţinuţi deoparte prin manevre savante, iar spaima high‑life‑lui o constituia Titus Popovici, care din întâmplare îşi aşezase cortul chiar alături: «Nu cumva să mai scrie şi ăsta un roman despre noi, mâine ne mutăm în altă parte. Cet imbécile aurait pu trouver un autre endroit». Imbecilului totuşi nu‑i prea păsa şi discuta cu Horia Lovinescu.
A doua zi am plecat spre Mamaia unde am văzut imediat cum clasa «pâine» trăieşte cu totul altfel, în odăi separate, închiriate în cele mai bune case ale Tataiei, consumând fripturi şi seara şi la prânz, cu sticle de vin, nescafé (şi nu orice nescafé), circulând cu motociclete personale şi, culmea, chiar cu două maşini mici. Grupul «pâine» este compus tot din nume, purtate însă de doctori, de ingineri (unul chiar laureat al premiului de stat), de doamne funcţionând pe la legaţii, de familii primind pachete; toate aceste persoane se evită în cursul anului, din diferite motive, dar vara fraternizează pe plajă.
Bineînţeles şi aici plaja este exclusivistă şi are chiar un nume dat de invidioşi: «Cioburile» (adică plaja cioburilor aristocraţiei). «Cioburile» se află la marginea Constanţei, înspre Mamaia, şi poate fi uşor recunoscută prin faptul că între această plajă şi respectiv plaja vulgului Tataiei şi plaja ţopeniilor venite prin ONT s‑a creat un «no man's land» de dimensiuni respectabile pe care nu se instalează niciodată nimeni. «Cioburile» expun vederii costume de lastex, pălării cu franjuri şi ochelari străini, se dau pe unghii cu ojă aurită (ultima modă) şi fumează ţigări bune (cei de la Costineşti fac economii pe ţigări proaste şi fumează unul de la altul).
«Cioburile» nu ies seara la restaurante, ci se vizitează pe rând şi câte puţini, tratându‑se cu delicatesuri. Când sosesc în vizită rudele sărace de la Costineşti, sunt primite cu ospitalitate, ba chiar «pepenii» de la Costineşti au fost gratificaţi de către «cioburile» Mamaiei cu o cutie de nescafé, cadou colectiv. O fată frumoasă, nepoata lui Argetoianu, a fost renegată de «cioburi» deoarece a încercat să introducă pe plaja sacră un «mitocan cu pretenţii», argumentând, culmea, că «c'est un garçon très bien». Chiar eu am văzut‑o pe nepoata fostului premier plimbându‑se cu mitocanul în seara următoare, dar, lăsând snobismele deoparte, am fost de părerea «cioburilor».
Numeric, «cioburile» stăteau mai prejos, dar nu cu mult, faţă de «pepeni». Pentru anul viitor «cioburile» intenţionează să dea asaltul la apartamentele noilor blocuri ale Mamaiei, urmând exemplul dat încă din anul acesta de familia Balş. Pe plajă la «cioburi» am fost găzduit pe prosopul contesei de Roma (familie levantină cu moşii la Brăila şi titlu autentic, nici o legătură cu capitala Italiei), care, deşi măritată Suciu, nu‑şi scoate soţul la iveală, toată lumea continuând cu orice prilej să‑i dea înainte cu contesă, iar la masă am fost invitat în diferite locuri, alegând un prânz prea copios, cu plachie de crap şi tort, în compania, printre alţii, a unui prieten al meu mai în vârstă, descinzând dintr‑un neam bucovinean cu titlul de «cavaler» dat de Maria Tereza. (Este vorba de Radu Flondor, rudă cu nevasta lui Frenkian, născută Flondor, căsătorit mai apoi cu o frumoasă şi blondă bucovineancă, pe nume Miona, studentă mai mică decât noi la Franceză, n.n.). Dar «cioburile» se fac a confunda cavalerii cu baronii, astfel că prietenul meu a fost ridicat în rang pe malul mării, dă‑i cu «baroane» la tot pasul!
Ţi‑aş mai spune multe, dar vorba lungă sărăcia omului şi nu vreau să sărăcesc mai ales acum când eram pe punctul să uit să‑ţi mulţumesc pentru plăcuta, odihnitoarea şi îndelungata ta ospitalitate. Sper că vă înţelegeţi bine (cu cine ştii); în caz că doamna Corbu mai trăieşte, transmite‑i omagiile mele. Al tău cu prietenie, Mihai.”

*

O parte a proţopindadei intelectuale (academicieni, artişti ai poporului şi emeriţi, artişti plastici precum şi înalţi culturnici de partid) îşi petrecea vacanţele la REX, rebotezat „Internaţional”, de a cărui ridicare şi înzestrare la nivelul cel mai înalt al hotelurilor internaţionale interbelice occidentale (argintărie, cristale de Boemia, porţelanuri nemţeşti şi franţuzeşti) se ocupase Adrian Corbu, în calitatea sa de director al ONT‑ului regal, al cărui sediu l‑a şi ridicat (clădirea cu arcade de pe strada Oneşti), în incinta acesteia construind primul studio platou pentru filmările în interior ale tinerei noastre cinematografii care abia se năştea şi la a cărei moşire contribuise cu idei, soluţii tehnice şi fonduri obţinute de la Casa Regală.

gust-et-1

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2

cronici-250x500