Gustul eternității I

MONDO CANE

I

Eram deci elev de liceu în cursul inferior când am ajuns să stăm pe strada Curiaţi, culeşi din drum de către familia Rătescu, în ziua când se golise în acelaşi chip întregul bloc de nouă etaje din str. Domniţa Anastasia nr. 8, unde cca 40 de familii eram proprietarii apartamentelor noastre. Str. Curiaţi era prima care pe dreapta făcea legătura între Izvor şi cheiul Dâmboviţei, în faţa unei uriaşe construcţii interbelice cu mai multe intrări şi în care, la unul din etaje, stătea Franga, fostul director al Muzeului Teatrului Naţional, cel care‑şi îngrijise de timpuriu la Bellu mormânt cu soclu înalt şi bust de bronz. Tot dinspre podul Izvor începea să urce str. Uranus, pe lângă Mihai Vodă şi Arhivele Statului. Între cele două artere era cuprins un vechi şi plin de farmec cartier ce acoperea întreg Dealul Spirei, cu case negustoreşti datate la finele veacului trecut, printre care se va fi aflat şi cea a lui Jupân Dumitrache. Geniul Carpaţilor a transformat totul în ruine, ca să‑şi clădească mastabaua fortificată şi înarmată.Pe la începutul anilor '50 Muzeul de Istorie a Bucureştilor, al cărui întemeietor fusese dr. George Severeanu, urmat după moarte la direcţie de arheologul Dinu Rosetti, descendentul direct al statuii şi al „bulbucaţilor ochi de broască”, membru al Institutului Arheologic German încă din perioada interbelică, deci Muzeul amintit deschisese un şantier arheologic pe latura dinspre Uranus a Arhivelor, sub forma unui şanţ lat şi adânc până la pământul viu, şanţ care pornea chiar de la fundaţiile mănăstirii Mihai Vodă (confirmând starea proastă a fundaţiilor de cărămidă slab arsă şi mustind de apă ca un burete) şi se termina în trotuarul străzii. Prin forţa lucrurilor şi a fostei mahalale Bucureştene, latura dinspre Dâmboviţa a şanţului traversa mai multe haznale căpăcuite de mai bine de trei sferturi de veac. Profilul lor se zărea în peretele şanţului foarte adânc. Treceam aproape zilnic să văd cum evoluau săpăturile şi un bătrânel, mai târziu aveam să aflu că e mucalitul Dinu Rosetti, ne tot spunea să privim stând pe marginea dinspre deal a şanţului. Pasionat de arheologie, Dinu Rosetti, pensionat de la Muzeul Municipal, avea să lucreze vara în calitate de colaborator extern al Institutului de Arheologie din Bucureşti pe şantierul de el deschis în bogata aşezare getică de la Cetăţeni (jud. Argeş). Prin anii '70 stăteam ceasuri întregi de vorbă în biblioteca Institutului amintit, în vreme ce răsfoiam vitrinele cu noutăţi (în genere periodice) venite prin schimb din est dar şi din vest. Urmându‑şi fata şi apoi fiul, strămutaţi în Germania, Dinu Rosetti avea să părăsească şi el lumea Bucureştilor (casa strămoşească este cea boierească pe stânga începutului străzii Berthelot) cerând apoi Institutului Arheologic German să‑l trimită la săpături în Spania, colaborator al filialei acestuia de la Madrid. Tot acolo, pe un şantier, undeva pe lângă Coloanele lui Hercule, avea să‑şi afle obştescul sfârşit vlăstarnicul nepot al boierului valah liberal, atât de vehement înfierat de conservatorul Eminescu.
Spunându‑i că eram unul dintre puştii ce‑i priveau săpăturile de din afara Arhivelor, Dinu Rosetti m‑a întrebat dacă nu cumva am asistat la o întâmplare de pomină, petrecută acolo în văzul şi spre amuzamentul trecătorilor, atraşi de zarvă şi oripilaţi olfactiv.
- Mă mir cum n‑ai aflat. Irina Franga a fost printre primele ce a răspândit ştirea în tot oraşul. Dom'le, era pe atunci la Facultatea de istorie o decăniţă, poţi să‑l întrebi şi pe Tudor, care îi făcea zile fripte lui Nestor (bun prieten cu Dinu pe filieră germană şi nu numai: Nestor consuma cu plăcere băuturi scitice, n.n.), lui Vasile Maciu ori Gheorghe Ştefănrog, la toţi, fie că erau sau nu membri de partid, dar în afară de Pippidi şi Nestor cam toţi erau. Era una pusă de Roller, Eliza Campus, ca să‑i înveţe pe profesori să gândească marxist. Frate‑său, ca tot românul verde, era pe la BBC şi ne învăţa cam invers.
„Neostoita decăniţă credea că‑i revine drept sarcină şi inspectarea şantierelor arheologice din Bucureşti, aşa că într‑o bună zi mă trezesc cu ea pe la ora 10 pe marginea şanţului, tocmai când, împreună cu echipa mea de ţigani, ne întorceam de la o ţuică luată în pripă la crâşma de vizavi. Ne aştepta nervoasă că nu ne‑a găsit la locul de muncă şi în procesul producţiei. Ne‑a luat de‑a valma la trei păzeşte, cu atât mai înverşunată cu cât mirosul prunomicinei pe care‑l degajam discret îi era argument favorabil şi probatoriu”.
- Beţivilor, statul vă plăteşte să munciţi şi voi leneviţi prin cârciumi? Cine e Rosetti, pun pariu că e o bestie moşierească?
- Eu sunt, cucoană, eu sunt boeru' şi ei sunt ţiganii mei; ai venit să‑i dezrobeşti? - Vezi, bagă de seamă cum vorbeşti, că eu sunt decanul Facultăţii de istorie din Bucureşti! - Să‑ţi fie de bine! Dar cu ce ocazie pe aici? - Am venit să inspectez şantierul, trimisă de tovarăşul Roller. - Inspectează‑l, dar ai grijă să nu calci pe marginea dinspre Dâmboviţa a lui, că e mare primejdie! - Să nu mă‑nveţi dumneata pe unde să calc şi pe unde să nu calc; pe mine m‑a trimis aici partidu'! - Eu te‑am avertizat, dacă s‑o întâmpla ceva, să chemi partidu' să te scoată, că eu şi ţiganii mei nu ne băgăm!
Vigilentă şi străbătută de dârzenia clasei muncitoare căreia i‑aparţinea doar cu vorba, ca toate mărimile comuniste, decăniţa, bănuind că i se ascunde ceva în locul în care i se spune să nu calce, se duce înainte de toate acolo, trece peste sfoara întinsă avertizant pe ţăruşi şi scrutează cu intransigenţă revoluţionară peretele de vizavi al şanţului: acolo se va fi aflat cu siguranţă ceea ce nu trebuia să vadă. Într‑adevăr, ce avea de văzut avea să vadă şi chiar să simtă pe propria‑i piele!
Într‑o fracţiune de secundă vajnica decăniţă n‑avea să mai fie decât o căpăţână cu o coleretă de mătase albă: rochia şi lenjeria corporală de vară ridicate în sus de imersiunea bruscă a trupului, cu mâini cu tot, în masa păstoasă şi bine dospită a haznalei veacului trecut. Arăta ca o varză de vară pe un răzor îngrăşat din belşug!
Ţiganii se prăpădeau de râs şi lumea începuse să se adune ca la bâlci. - Nu ţi‑am spus, cucoană, să nu calci pe‑acolo? De ce ai trecut peste sfoara legată de ţăruşi? Acuma cheamă‑ţi partidul să te scoată din rahatul în care ai intrat de bună voie şi cu intransigenţă revoluţionară, mama voastră de scârne comuniste! Să dea Domnul acolo să ajungeţi cu toţii, că altceva nu meritaţi!
Extragerea stercofilei decăniţe din materia consubstanţială comunismului nu a fost deloc simplă. Partidul contribuia la încăcănirea nu şi la dezcăcănirea hierodulilor săi. Aşa că ţiganii au trebuit să ridice o schelă de vreo patru metri înălţime, de pe platforma căreia să purceadă la degajarea cu cazmalele din peretele şanţului a blocului dejecţional în miezul căruia se afla decăniţa. Aceasta nu putea fi trasă în sus de cap, căci i s‑ar fi fracturat coloana. Legaţi cu cârpe la gură şi la nas, ţiganii au abătut blocul pe schelă şi au început degroşarea lui cu lopeţile şi şpaclurile. Când a căpătat siluetă umană au făcut din el o mumie, înfăşurându‑l în hârtie groasă de împachetat cioburi şi legându‑l cu sfoară solidă de cânepă.
Pe vremea aceea pe cheiul Dâmboviţei, între podurile Izvor şi Mihai Vodă, se aflau înşirate scoarţe ţărăneşti, unele frumoase, altele ţipătoare. Pe partea Ligii Culturale (Teatrul Municipal) se aflau chiar lăzile unor anticari „pe picior”, aidoma ca pe malurile Senei. Taxiurile din acelaşi loc au refuzat categoric să transporte (boierul plătind, bineînţeles) pestilenţiala mumie. Tot acolo staţionau şi câteva platforme cu un cal, cu care se mutau îndeobşte chiriaşii la sf. Gheorghe sau la sf. Dumitru, legea spaţiului locativ permiţând încă pentru scurtă vreme atare migraţie bianuală. Decăniţa a fost depusă pe o astfel de platformă, cu un cal mai puţin sensibil la miros. Nu peste mult timp s‑a dovedit că şi caii, aidoma chiaburilor, boierilor şi burghezilor erau la modul genetic adversari ai comunismului şi au fost distruşi o dată cu aceştia şi cu toţi cei ce dădeau dovadă că mai păstraseră în ei o urmă de personalitate.
Traversând oraşul, urât mirositorul colet arheologic a ajuns la locuinţa decăniţei. Se spune că a fost depusă pe trotuar, împreună cu grosul strat de hârtie pe care fusese aşezată relicva ideologică. Nu se ştie dacă tovarăşul Roller a contribuit în vreun fel la reanimarea preadestoinicei sale comilitone. În tot cazul n‑a mai fost văzută de nimeni, nici la Facultate, nici în altă parte. Cineva îmi spunea de curând, când îmi aminteam de întâmplarea mai sus narată, că persoana, venerabilă acum, este o bună româncă. Cred şi eu, după atare botez!

II

Dintre isprăvile lui Dinu Rosetti nu pot omite o alta tot de el istorisită. Personajul principal era de data aceasta arheologul Gheorghe Cantacuzino, zis şi Cantacucu, fratele legionarului Alexandru Cantacuzino (figură ce i‑a inspirat lui Călinescu, în Bietul Ioanide, pe cea a „regelui Vahtang”), executat de Carol al II‑lea, celălalt fiu al Didinei Cantacuzino, născută Pallady, preşedinta femeilor române în anii interbelici. Castelul de la Poiana Ţapului al familiei Cantacuzino poate fi şi astăzi văzut din tren şi ironia soartei a făcut ca el să devină, în timpul regimului comunist, sanatoriul securiştilor ofticoşi. Mai erau şi din aceştia!
Gheorghe Cantacuzino era un om blând care până la moarte a lucrat la Institutul de Arheologie din Bucureşti, fără a fi pensionat decât in extremis deoarece în vremea studenţiei sale pariziene se împrietenise şi îl sprijinise material pe viitorul lider comunist francez, bun prieten al lui Stalin, Maurice Thorez. Cantacucu era omul pe care îl găseai prezent în sală la toate comunicările şi sesiunile din oraş, ba şi din provincie, când era invitat pe cheltuiala organizatorilor. El nu asculta numai, ci scria întruna ca un stenograf, umplând zeci de pagini care la rândul lor vor fi alcătuit munţi de hârtie înnegrită cu creionul. Era un bătrânel afabil, incapabil să supere pe cineva, de o principialitate comunistă absolut nobiliară, care nu putea stârni nici jalea nici ironia. El dădea întotdeauna sfaturi în spiritul vederilor comuniste care constituiau cartela sa socială în acea lume.
Pe la şantierele pe care le avea în jurul Bucureştilor (mai cunoscute erau săpăturile sale în necropola neolitică de la Cernica, unde ne‑a invitat să‑l vizităm într‑o zi pe dna Sturdza şi pe mine, mulţi ani după întâmplarea celor ce le repovestesc aici) circula în genere cu mijloacele de transport în comun suburban.
Aştepta astfel în soarele covârşitor al unei amieze de vară o droaşcă de autobuz care nu mai venea. Dinu Rosetti, activ încă la Muzeul Municipal, pusese mâna pe un hârb cvasiautomobil al Primăriei şi efectua cu solitara‑i echipă de ţigani unele sondaje arheologice în jurul Capitalei. Spune şoferului să oprească. Cantacucu deschide portiera şi se năruie pe o canapea desfundată, asudat şi stors ca o lămâie.
- Apă, n‑aveţi un pic de apă? - N‑am decât ţuică, după cum se simte! În drum nici o cişmea, nici o fântână.
- Ei, dă‑mi un pic de ţuică, consimţi cel ce nu bea decât apă. Setea însă l‑a obligat să ducă de mai multe ori la gură damigenuţa cu prunomicină. Se retrase apoi pe bancheta liberă din spatele microbuzului şi acolo adormi, debordând fără să‑şi dea seama în timpul somnului. La sosire Dinu Rosetti se duse să‑l trezească şi constatând în ce hal era rosti: - Doamne, multe‑am văzut pe lume, dar prinţ borât încă nu! Hai, trezeşte‑te, am ajuns. - Unde? - La Bucureşti, trebuie să te ducem acasă, dar uită‑te cum arăţi. Vezi ce se‑ntâmplă dacă te‑ai dat cu comuniştii? - Dar ce voiai, să păţesc ca frate‑meu?

III

Un alt caz aparte din punct de vedere „socio‑politic” îl constituia preistoricianul Vladimir Dumitrescu, studenţi, împreună cu soţia sa Hortensia, ai lui Pârvan şi implicit ai lui Iorga, colegi cu Radu şi Ecaterina Vulpe şi toţi patru lucrând, împreună cu familia Dorin Popescu la Muzeul naţional de antichităţi (în cam delabrata casă Mavros de pe strada purtând numele încă şi mai delabratului comunist I.C. Frimu) devenit mai apoi port‑altoiul Institutului de Arheologie din Bucureşti al Academiei RPR.
Vladimir Dumitrescu fusese secretar de stat la Ministerul învăţământului sub scurta guvernare legionară şi autorul unui proiect al Institutului de arheologie legionar, pentru care nu a găsit nici un aderent. Ca majoritatea covârşitoare a intelectualilor legionari, Dumitrescu nu a participat la nici una din acţiunile concrete, malefice, ale cămăşilor verzi. La venirea comuniştilor pe tancurile Armatei Roşii, a făcut totuşi câţiva ani de închisoare, cu toate că se afla într‑o postură absolut unică: era fiul unui francmason notoriu şi era căsătorit cu fiica unui ceferist comunist din ilegalitate. Atare triplă antinomie politică (ce arată o dată mai mult că extremele se ating) se grefa pe o fire dificilă în raporturile familiale şi mai ales din societate. Soţia sa Hortensia, de o natură cât se poate de fericită, mai atenua necontenitele tunete ale soţului. Dar toate acestea au măcinat‑o, împreună cu plecarea definitivă a unicei lor fiice necăsătorite, Carmen, în Franţa, unde nu s‑a realizat, rămânând o măruntă funcţionară. Biata Hortensia Dumitrescu a murit prematur, cu mulţi ani înaintea soţului longeviv, în ciuda mai multor infarcturi. O elevă a acestuia, într‑un gest cu adevărat creştinesc, s‑a îngrijit de bătrânul neînduplecat până în ultima clipă şi i‑a asigurat o senectute şi un sfârşit săvârşite în decenţă, într‑un gest uman demn de tot respectul.
Cei doi elevi preferaţi ai lui Pârvan, Vladimir Dumitrescu şi Radu Vulpe, prieteni din studenţie, au încetat la un moment dat să‑şi mai vorbească, din motive necunoscute mie, dar cu siguranţă insignifiante şi neîndoielnic stârnite de atrabilarul Vladimir, căci Radu Vulpe, alături de Dumitru Tudor, au fost oamenii cei mai deschişi şi mai fireşti din rândul sufletelor întortocheate şi complexate ale arheologilor. Dar asupra acestei „boli profesionale”, asupra etiologiei şi simptomatologiei ei, mă voi opri altă dată.
Este destul să pomenesc un fapt, relatat de Vladimir Dumitrescu‑durul, care l‑a făcut mat până şi pe el. Adus de nu ştiu ce împrejurări ştiinţifico‑administrative urgente, a trebuit să‑l sune acasă pe Pippidi. Vajnicul apărător din oficiu al memoriei lui Iorga, de pe urma căreia a profitat cu asupra de măsură, l‑a întrebat glacial pe cel ce‑i telefonase: „Cum îndrăzneşti să violezi această casă, dumneata care ai votat în consiliul legionar asasinarea propriului profesor?” Prin enormitatea ei, întrebarea l‑a lăsat fără replică pe Vladimir Dumitrescu. Numai o făptură calculată şi animată de interese extraştiinţifice putea rosti atare deliberată gugumănie. Pippidi însă nu‑şi închipuia cât de multă lume ştia, în afara comuniştilor pe care‑i credea lesne prostibili, cum Iorga însuşi, devenind unealta preadocilă a lui Carol al II‑lea şi a lui Armand Călinescu, se transformase în asasin de asasini, hotărându‑şi astfel singur moartea şi atrăgând într‑însa alte zeci de victime nevinovate de la Jilava care plăteau cu viaţa asasinarea fără judecată a lui Zelea Codreanu şi a celor zece însoţitori ai săi, arestaţi în urma unei plângeri de „ultragiu” a lui Iorga, înţeles în prealabil cu cei doi înainte amintiţi. Presa vremii a consemnat şi Valeriu Râpeanu ne‑a reamintit, într‑un recent volumaş cuprinzând câteva articole ale lui Iorga, Mircea Eliade şi Nae Ionescu, că Iorga fusese acela care, contrazicându‑se după cum îi era obiceiul, pleda în 1937 cu ardoare pentru instituirea dictaturii regale, formulă pe care o stigmatizase până cu scurtă vreme în urmă. Pretându‑se falselor pretexte, puerile şi necominatorii, şi contribuind astfel substanţial la asasinarea acelor asasini (nedovediţi ca atare în faţa vreunei curţi de justiţie), Iorga a desfiinţat de facto în 1940 statul de drept în România.
Ca mai toate invectivele lui Pippidi, şi cea împotriva lui Vladimir Dumitrescu era nedreaptă şi ascundea probabil un interes pe care graeculus perfidus îl urmărea cu tenacitate. Mult mai târziu, un alt grec, Alexandru Elian, avea să‑mi dezvăluie, cu argumente şi dovezi, pe care n‑are rost să le reproduc căci nu mă autoinstitui în Judecată de Apoi, adevărata faţă a fiului plăcintarului din Craiova.

IV

Lumea se încâinoşea încetul cu încetul, începând cu cei ce erau câini din fire şi care găseau acum o „justificare socială” a firii lor nefericite. Complexaţii, atrabilarii, cei roşi de insatisfacţii şi ambiţii ce le depăşeau puterile şi mijloacele s‑au aruncat primii în braţele noului regim quasi properantes ad Orcum. Chiar dacă dintre aceştia unii mai păstrau anumite reţineri pro forma, ei se dăruiseră în adâncul sufletului lor Satanei şi la momentul potrivit şi poruncit aveau să apară nebănuit şi pentru mulţi neînchipuit „de sub basmaua lui Josefini”. Într‑o lume ce se afunda lent în mocirla inumanului care se anunţa a fi eternă, sentimentul religios şi cumpăna Judecăţii de Apoi se năruiseră sub stringenţa, nedreptatea şi iminenţa judecăţilor şi condamnărilor de atunci. Aşa că mulţi dintre cei ce se mai declarau anticomunişti prevesteau tocmai prin atare declaraţie, că abia aşteptau momentul negocierii unui pact avantajos cu Diavolul, pe când numeroşi care fuseseră obligaţi „să intre în rânduri” rămăseseră fideli pe cât posibil tradiţiei adevărului şi omeniei. Eram prea tânăr ca să realizez dimensiunile şi tragismul acelei schizofrenizări generale. Nocivitatea acestei maladii psihice era cumplită prin alienarea şi obnubilarea pe care le producea; o dată instalată, ea funcţiona ca un motor în trei timpi: minciuna, autominţirea, delaţiunea.
Două au fost momentele de început când am simţit pe propria‑mi piele schizofrenia devenită normă, deşi chiar şi acele momente nu erau complet bezmetice, ci încă ţinute sub control de vechea ordine socio‑mentală operantă prin generaţiile mai vârstnice: lunile petrecute pe şantierul arheologic de la Celei şi cele de „convocare” în cadrul pregătirii militare din timpul facultăţii. Acest mondo cane se făcea simţit în special prin contactul cu autoritatea statală cu care deocamdată nu aveam direct de a face, dar despre care înregistram uşor înspăimântaţi (complex întărit apoi de experienţa personală şi solidificat mai pe urmă într‑unul de perpetuă culpă ce ni se inculcase pentru restul vieţii şi de care a ştiut profita după revoluţie regimul neocomunist al vechilor schiloditori de suflete) relatările celor ce intrau în contact cu ea.
De pildă pe şantierul de la Celei autoritatea profesorului Tudor era incontestabilă şi nepusă la îndoială fiindcă acesta, ca perieget arheolog, era cunoscut şi stimat în toată Oltenia încă de pe vremea apariţiei întâiei ediţii, sub vechiul regim, a Olteniei Romane. Totuşi lui începuseră a‑i fi impuşi anumiţi colaboratori colaboraţionişti cum era de pildă Expectatus Bujor (aflat sub influenţa ideologico‑erotică a unei arheoloage sovietice, Ana Matrosenco), unul din numeroşii fii ai latinistului de stânga.
Ca orice ftizic, Expectoratus era suspicios, cicălitor, răutăcios şi pus a face mizerii studenţilor, cu excepţia fiului egeriei sale. Cu mine îi mergea din plin fiindcă nu prea opuneam rezistenţă. Însă şi răbdarea mea avea o limită. Lui Expectoratus i se asociau şi alţi studenţi amatori de bătaie de joc pe seama altcuiva, cum era Gh. Poenaru Bordea care din iresponsabilitate imbecilă a fost la un pas de a mă ucide turnându‑mi pe gât, la un cazan de abjectă ţuică de dude caldă, mari cantităţi din imundul lichid până ce alcoolul rudimentar al acestuia mi s‑a vărsat în sânge şi am fost dus în stare de comă la spitalul din Corabia bunicului meu Mihalache (zeii i‑au răsplătit făptaşului crima sa, acesta devenind în scurtă vreme alcoolic, ameninţat cu moartea dacă mai punea în gură vreo picătură bacchică, chiar şi vin). Ştiind că trebuie să mă obişnuiesc cu împilarea şi sub alte forme şi din alte părţi în viitor, am fost literalmente zdruncinat în incipientul meu pesimism când, organizând o plimbare prin Corabia vecină, D. Tudor prezenta întregului personal ştiinţific al şantierului rolul de pionier al agriculturii intensive de vârf al bunicului meu şi de iniţiator, sub egidă vieneză, a primei bănci de date asupra solului care a funcţionat în Vechiul Regat, în Oltenia, pomenind şi proprietăţile lui Mihalache, dobândite prin neostoită muncă, la care am impresia că mai adăugase cu generozitate câteva imobile impozante pe lângă cele ce fuseseră realmente ale lui. Era o acţiune riscantă, putea să se afle la Facultate şi din tolerat aş fi devenit socialmente indezirabil. Nu s‑a întâmplat însă nimic, dar nici presiunile şi batjocurile orchestrate de Expectoratus asupra mea nu scădeau, ci dimpotrivă. Atunci profesorul Tudor a pus piciorul în prag şi la sfârşitul unui dejun a rostit răspicat: - De azi înainte să‑l lăsaţi pe grecu' în pace. Este singurul dintre voi toţi care va face ceva în viaţă! Mai mult decât vă puteţi închipui! Eu cel dintâi eram convins că aveam de a face cu o exagerare retorică moralizatoare. D. Tudor era însă un adevărat pedagog şi psiholog. Ca profesor, îi trecuseră prin mână multe serii de tineri şi în virtutea acestor calităţi şi a unei culturi superioare ajunsese director al Liceului Mihai Viteazul din Bucureşti. Făcea parte dintre acei dascăli care erau realmente directori de conştiinţă şi de formare spirituală a tinerilor. Sosit în Universitatea din Bucureşti, via Iaşi, precum spuneam despre Călinescu, Cioculescu, Radu Vulpe, Oţetea şi atâţia alţii, Dumitru Tudor era un istoric care scria istoria veche nu după cărţile altora, ci după textele antice cu care ilustra orice aserţiune. De aceea cursurile lui de la Filologie clasică erau foarte apreciate şi cu adevărat înţelese fiindcă cei de le urmau, spre deosebire de studenţii săi de la Facultatea de istorie, cunoşteau limbile acestor texte.
Dumitru Tudor avea un har special, un fel de magnetism în câmpul căruia îşi captiva auditoriul atent. De multe ori nu auzeam clopoţelul sfârşitului celor două ore şi ne trezeam doar când Frenkian intra discret în sala Bibliotecii de filologie clasică, clasa noastră unde ţineam cele mai multe ore. Frenkian şi Tudor se salutau şi se scuzau reciproc spre mulţumirea noastră care vedeam cât de mult se stimează doi dintre profesorii cei mai îndrăgiţi, care ne învăţau antichitatea „pe viu”. Cu siguranţă că lor le datorez acel pragmatism istoric şi acea percepere a eternului uman care ne făcea pentru o vreme contemporani peste milenii cu lumea greacă şi romană.
Fiu de preot din Mehedinţi, membru al Şcolii române de la Roma, Dumitru Tudor a fost un prolific autor înzestrat cu remarcabil talent literar şi un neobosit cercetător de teren. Pentru toate acestea, pentru că era un copac roditor, bicisnicii au dat în el foarte mult. Acelora nu s‑a sfiit să li se alăture şi Pippidi, dar mai ales Daicoviciu (coborând până la insulte în scris, „Nesciendi ars”, fiindcă Tudor identificase Romula cu Reşca romănăţeană, cu totul distinctă de presupusa, de către Daicoviciu, omonimă a ei hispanică. În cele din urmă arheologia imperiului roman i‑a dat dreptate lui Tudor, tribunul clujean „Latrans”, cum îl ironiza I.I. Russu prin prescurtarea bibliografică a renegatei şi apoi a readoptatei La Transilvanie dans l'antiquité, în funcţie de girueta politicii, pe Daicoviciu, trebuind să se mulţumească cu trista glorie a unor injurii ce dădeau dimensiunea unui ciobănesc spaţiu mioritico‑ştiinţific rudimentar). D.Tudor va rămâne un reper în ştiinţa românească a antichităţii. Una din cărţile sale de succes, Femei celebre în antichitate se vindea bine la Roma în vremea când eram acolo şi când autorul ei ne părăsise de câţiva ani! Pentru mine el va rămâne una din figurile luminoase şi autentice (prin comparaţie cu Condurachi şi Daicoviciu împreună cu detestatul de ei Pippidi) care au jalonat deceniile existenţei cenuşii pe care am fost nevoiţi să o ducem.
Printre colaboratorii lui Dumitru Tudor l‑am întâlnit pe şantierul de la Celei şi pe Gheorghe Popilian, care avusese necazuri politice fiind chemat ca martor la procesul unui coleg despre a cărui activitate „duşmănoască” susţinea că nu a ştiut nimic. - Şi dacă ştiaţi, l‑aţi fi denunţat? l‑a întrebat procurorul. - Nu, a fost răspunsul scurt care l‑a trimis la puşcărie pe Popilian. El este astăzi directorul secţiei Academiei Române de la Craiova şi a preluat încă înaintea sfârşitului lui D. Tudor conducerea şantierelor acestuia din Oltenia.

V

Armata a fost dintotdeauna şi aproape peste tot o contraparte a libertăţii individuale şi o agresiune asupra eului social. Evident, instituţia nu poate fi pentru aceasta condamnabilă în întregime, deşi societăţile civilizate au armate care nu urmăresc, ca acelea totalitare, zdrobirea individului şi transformarea lui prin coerciţie şi teroare într‑un instrument vorbitor. Aş spune mai degrabă că spiritul meu se rebifa în faţa oricărui sistem de ordine ce nu corespundea celei intrinsece unei fiinţe raţionale superioare. Oricum, nu eram prin structură, nici virtual militar, nici om de partid, ori slujitor al Bisericii. A fi însă ofiţer de rezervă în secolul nostru, mi se părea culmea stupidităţii, ba chiar crimă cu premeditare. Războiul modern, ca şi industria modernă este apanajul exclusiv al celor calificaţi anume. Faptul că urmam un învăţământ superior (umanist) nu ne putea conferi dreptul de a deveni ofiţeri de infanterie, artilerie, tanchişti, sau mai ştiu eu ce, aşa cum urmărea să facă din noi pregătirea militară de la finele anilor '50, constând din cursuri teoretice o zi pe săptămână (ţinute în fostul internat al liceului Lazăr) şi din două convocări de câte o lună vara, efectuate în 1956 şi 1958, la Cilibia, Buzău şi respectiv într‑o cazarmă din Craiova, clădită în ultimul pătrar al veacului trecut.
Şeful acestei „catedre speciale” era colonelul Niculescu, vestit anglist, specialist în istoria Angliei. Toţi ofiţerii superiori ai acestei catedre erau cadre cu aleasă ţinută intelectuală, îndepărtaţi discret din viaţa militară propriu‑zisă. Aproape toţi au fost pensionaţi o dată cu desfiinţarea acestui fel de pregătire militară universitară, la finele anului 1958. Fusesem deci ultima serie care beneficiase de resturile unei ofiţerimi „vechi”. Cei de după noi aveau să‑şi execute stagiul militar de 6, 8, 10 luni, la finele studiilor superioare, în cadrul unităţilor militare. În vederea distrugerii ultimelor resturi ale personalităţii tinerilor intelectuali, o măsură ceauşistă va stabili executarea stagiului militar de un an după promovarea concursurilor de admitere, urmând ca abia după aceea viitorii studenţi să‑şi înceapă cursurile. Anul acela de sluţire sufletească oblitera aproape totalitatea cunoştinţelor dobândite anterior, scăzând nivelul unei studenţimi şi aşa handicapate liceal.
Deci acestei ofiţerimi „vechi”, cu care se putea sta de vorbă, pledam eu caracterul primejdios al amatorismului militar. „Dacă o companie sau un batalion cade pe front în subordinea unui ofiţer ca mine, ea este pierdută, le spuneam eu. Îmi recunosc totalul antitalent şi funciara incompetenţă care mă obligă să refuz a fi conducătorul în luptă al atâtor zeci de vieţi. Moartea mea mi se pare mult mai firească decât moartea celor conduşi de mine şi desigur în bună parte pricinuită de nepriceperea mea.” - Sunt false probleme, mi se răspundea, „căci în război moartea nu alege.
- Da, dar culege mai degrabă pe cei lipsiţi de gândire specifică şi de tactica luptei şi evident pe nefericiţii subordonaţi ai acestor inconştienţi care puteau ajunge să se creadă, ca urmare a unor explicabile complexe, genii militare (a se vedea rezultatele unor Hitler şi Stalin, unul fost caporal, celălalt fost viitor popă). Poate într‑o măsură le‑am zdruncinat convingerile, cel puţin în ce priveşte sinceritatea mea când împreună cu mai mulţi colegi am luat în mod deliberat notele minime pe tot cursul acestei pregătiri, în scopul de a obţine livretul militar cu specificarea de soldat neinstruit. Mi s‑a părut lucrul cel mai onest cu putinţă, mai ales că el reteza din rădăcină viitoarele convocări pe baza cărora avea loc impostura avansării în grad. În optica noastră militarii de carieră şi numai ei trebuiau să conducă soldăţimea, chiar dacă printre aceasta se vor fi aflat intelectuali de mare ţinută. Dacă o ţară hotărăşte să‑şi trimită creierele de elită în prima linie de foc, o va face prin intermediul comisariatelor militare şi al statelor majore. Lor le revine atare serioasă şi plină de consecinţe problemă; a face însă din respectivele creiere de elită în mod automat militari de carieră constituie o eroare pe care cei vizaţi trebuie cu orice chip să o evite personal!
Ceea ce le repetam mereu ofiţerilor noştri, riscând să fiu foarte greşit înţeles, căci li se părea suspect de anormal faptul refuzului gradelor care atrăgea după sine refuzul soldei - avea să se evidenţieze în luna de „practică militară” din vara lui 1956. Aveau, în fond şi ei dreptatea lor. Cum departajezi pe front, din punctul de vedere al soldei, pe militarii de carieră de rezervişti? Desigur, rezerviştii nu puteau deveni ofiţeri superiori (deşi comunismul a recurs la atare practică în timp de pace prin intermediul convocărilor amintite), dar în rândul ofiţerimii inferioare departajarea era şi mai grea; or, ofiţerimea inferioară constituie grosul corpului ofiţeresc. În fine, constatam că discuţia nu numai că mă depăşea, dar îi şi depăşea, ori preferau să adopte astfel de poziţie, în condiţiile politice dure ale vremii şi în perspectiva poziţiei lor şubrede în armată.
Într‑o tabără undeva pe malul Buzăului, lângă un sat Cilibia pe care nu l‑am văzut niciodată, debarcând şi îmbarcându‑ne doar în gara omonimă care‑l deservea, am efectuat prima lună de viaţă militară, în nişte bordeie acoperite cu paie, dormind pe aşa‑zise paturi comune tăiate direct în pământ, de o parte şi de alta a unui şanţ, pe saltele tot din paie.
Departe de a mă deranja atare mod simplu de viaţă, acesta chiar îmi plăcea. Simţeam cu toţii o comuniune directă cu natura. Mâncarea era şi ea simplă, dar corect şi cu un minimum de igienă preparată. Căprarii erau reţinuţi şi politicoşi, având în vedere că ei veneau de la diverse regimente şi se subordonau corpului de ofiţeri al Catedrei speciale, care se deplasase cu noi la faţa locului. Totul decurgea în bună pace şi linişte, fără a exista fricţiuni de ordin ierarhic. Adevărul spuselor mele s‑a ivit abia la trageri. Se pare că eram o serie lipsită de minimul spirit militar. Se trăgea oriunde în afară de ţinte. Caporalii destinaţi numărării gloanţelor trase în siluetele de carton ridicate din şanţul de la capătul poligonului au fost retraşi a doua zi fiindcă, din distracţie, neatenţie şi iresponsabilitate se trăgea şi după ce se ordona încetarea, unii dintre studenţi considerând că trebuie să‑şi epuizeze numărul de cartuşe ce li se dăduse.
La tragerea cu pistolul era să fie împuşcat chiar colonelul Niculescu. Mihai Sturdza nu observase că la pistolul ce i se dăduse nu ridicase piedica şi venea cu el întins spre colonel să‑i arate că arma lui era defectă, tot apăsând pe trăgaci înspre capul acestuia. Cu prezenţă de spirit, anglistul Niculescu se lasă puţin în jos şi‑i ridică brusc braţul în sus. În clipa aceea glonţul porni, iar Sturdza căzu în fund, gata să‑şi facă praf ochelarii ce‑i zburaseră mai înainte.
A doua zi cei de la drept, care‑şi făceau armata la artilerie, aveau trageri pe poligonul lor special. Li se dăduseră obuze fără încărcătură, bune numai să perforeze o ţintă din scândură. După ce au tot ochit şi au fixat tunul, au tras de frânghie ca să pornească obuzul cel orb. În acel moment ţeava tunului a basculat spre pământ şi obuzul a intrat la câţiva metri în glia patriei iubite. Ca urmare a celor petrecute, tragerile au fost declarate închise şi reuşite. Nimeni nu‑şi mai putea asuma atare responsabilitate, mai ales în preajma pensiei la care năzuiau ofiţerii noştri. Au urmat vreo zece zile de marşuri şi ochiri simbolice, cu puştile dezafectate şi de baionete. Cu toţii eram foarte fericiţi că scăpaserăm teferi.
Convocarea de o lună din vara lui 1958 am efectuat‑o în cu totul alte condiţii care, fără să fi fost evenimenţial importante, erau pline de semnificaţii cât priveşte societatea românească a acelor vremuri comuniste totalitare, intolerante şi lipsite de speranţă. Armata de tip nou şi ofiţerimea ei erau pe măsura timpului şi oamenilor rebuturi din care era formată. Fuseserăm trimişi în cazarma unui regiment din Craiova, clădire datând probabil de pe vremea lui Cuza sau de la începutul domniei lui Carol I. Nu însă aceasta era nenorocirea.
Regimentul se afla cu toată ofiţerimea lui la vestitele munci agricole, căci ţăranii tineri se declasaseră migrând la oraşe ori devenind chiar ofiţeri. Pentru instrucţie şi întreţinere fusese lăsată o companie sub comanda probabil a celui mai dotat ofiţer al respectivei unităţi, căpitanul Bârhală, un beţiv primitiv şi probabil cu orizont de aşteptare paranoid. Mizeria în care se afla acea cazarmă la sosirea noastră era elocventă pentru gradul de primitivism şi murdărie al armatei române din acea vreme. Primitivism spun fiindcă nici cele mai elementare reguli de igienă nu mai fuseseră practicate acolo de mult. Curtea acelei cazărmi periferice era imensă, plină cu bălării şi acolo trebuia să ne facem nevoile deoarece closetul, monumental şi decorativ dealtfel, ca să nu zic emblematic, era literalmente plin până la înălţimea în unele locuri de 1 m de materie fecală uscată în straturi de luni de zile. Apa de băut venea, în ciuda unei canalizări pentru spălat şi gătit de dubioasă sorginte, într‑o saca sordidă, cea de pe conductă având o culoare suspectă chiar pentru spălat cizmele. Spălătoarele erau şi ele într‑un hal de mizerie vecină cu latrina, iar duşurile, cele ale morţii pe care le‑am văzut la Auschwitz puteau fi considerate un paradis pe lângă încăperea mâzgoasă, jegoasă şi absolut estomahantă în care trebuia să ne curăţim trupurile asudate şi pline de praful şi ţărâna ce invada periferia căzutului în decrepitudine oraş al banilor şi marilor moşieri olteni, ori al unei intelectualităţi ce dispăruseră cu toate în neant.
Primul gest pragmatic de umilire a intelectualilor pe care probabil pentru întâia dată îi vedea de aproape umanoidul Bârhală a fost să trimită pe cei mai falnici dintre ei, trădându‑şi astfel complexul de stârpitură, să cureţe latrina pietrificată a regimentului. În mod suspect au apărut un furtun, o gură de apă, perii, mături, lopeţi, cazmale şi tot ceea ce era necesar, dovedindu‑se că nu lipsa celor amintite era pricina mizeriei, ci mizeria lăuntrică, latrina sufletească a ofiţerimii acelei armate. S‑a găsit chiar şi cheia stabilimentului, zisă de mult pierdută. Au fost deschise şi ferestruicile, chipurile blocate, ale acelei instituţii de cultură cazonă. Zic de cultură cazonă fiindcă oricine a frecventat sala I a Bibliotecii Academiei putea lesne constata că dintr‑o eroare a arhitectului Petre Antonescu, zic unii, sau din pragmatismul cazon al generalului Rosetti, director pe atunci al instituţiei, spun alţii, closetele au fost plasate în imediata apropiere şi repedele acces al intrării principale.
În acei ani interbelici ele erau inodore, dar când comunismul a trecut la economisirea personalului de serviciu, acestea şi‑au făcut simţită imediat prezenţa, întărind olfactiv numele real al instituţiei, justificat de altmineri prin calitatea stalinist stercofagă a multora dintre ei: Roller, Beniuc, Geo Bogza, A. Toma şi atâţia alţii eiusdem farinae, anume cel de cacademie. Poate că nu întâmplător, cum se spunea în epocă, capul şi coada peştelui puţeau deopotrivă, dacă recunoaştem ceea ce de fapt se şi petrecuse (înlocuirea capului cu coada).
Cu acea ocazie a descoperit Bârhală, dispreţuind docilitatea lor lipsită de zgomotoase proteste, cât de umili dar şi cât de eficienţi puteau fi câteodată intelectualii. A fost curăţată lună intrarea latrinei, cca 1,5 m până la coridorul cabinelor, adică partea cea mai puţin murdară. Întreaga clădire, pereţii, lemnăria şi acoperişul de tablă au fost spălate, ca şi porţiunea din interior amintită, din exterior cu furtunul. Au fost aduse ramuri verzi cu care a fost împodobită intrarea, printre frunzele lor şerpuind emblematic o panglică roşie. Au fost bătute discret în cuie ferestrele şi întreaga materie fecală abundent stropită cu apă spre a‑şi împrospăta mirosul ce le putea lesne aminti obârşia vidanjorilor epocii fericirii împlinite a trecerii de la ura de rasă la lupta de clasă. În final s‑a prins deasupra intrării şi o lozincă: BINE AŢI VENIT după care a fost chemat cel ce avea să se dovedească un trist miles gloriosus al acelei armate române, căpitanul Bârhală. S‑a învârtit în jurul clădirii rostind de mai multe ori, ca un alter Makarenko: - Vedeţi că poate elevii? I s‑a deschis larg uşa şi atras de incredibila curăţenie a intrării a avut curiozitatea să vadă, acest tiran minuscul, cât de adâncă era prăpastia supuşeniei. Şi a căzut în ea! Uşa s‑a trântit în spatele lui şi a fost bine încuiată. Căprarii, care ştiau ei mai multe despre individ, s‑au făcut pe dată nevăzuţi, până la apelul de seară, adică după cină, când, ca la puşcărie, eram băgaţi după listă, nominal câte unul în dormitor. Toată echipa de căcănari cu anasâna a ocolit de trei ori latrina scandând:
- Bârhală, cînd nu mai poţi, aminteşte‑ţi de noi toţi! Aşa a început războiul lui Bârhală cu intelectualitatea, cam tot cum începuse războiul comunismului cu ţara şi al lui Ceauşescu cu poporul român. De remarcat că nimeni dintre noi nu a fost în nici un chip în acea lună coadă de topor, aşa cum avea să se întâmple cu ani mai târziu, când „omul nou” începuse a‑şi face destul de frecvent apariţia. Mi s‑a relatat că în ultimii ani ai regimului comunist precedent, ofiţerimea era nu numai coruptă, dar şantajată, divizată şi manipulată de trupeţii turnători, a căror pasiune nemărginită sfida deopotrivă bătăile colegilor şi ale gradaţilor, în acei ani de pregătire militară preuniversitară.
Dar să mă întorc la claustratul in stercore Bârhală. După ce caporalii au dat stingerea, o cheie a fost aruncată cu zgomot pe cimentul intervalului dintre rândurile de paturi suprapuse. Unul dintre căprari a înţeles despre ce e vorba şi s‑a dus să‑şi elibereze comandantul, care a plecat direct acasă.
A doua zi linişte, ca şi cum nu s‑ar fi întâmplat nimic, şi încă vreo două‑trei zile. Apoi, lucru deosebit de interesant şi emblematic pentru acel Ceauşescu avant la lettre şi pentru tagma torţionarilor de un anumit tip, Bârhală a adoptat pentru intelectuali tactica logocraţiei, ori mai degrabă a trăncănelii imbecile fiindcă individul nu avea „bază ideologică”, aşa cum îşi va construi celălalt din incultura, agramatismul şi foamea lui bestială şi primitivă de putere. Important era că găsise arma potrivită!

*

În ce consta ea? După prânz orarul prevedea o odihnă sau un program de voie de o oră şi jumătate. Bârhală a transformat‑o într‑o oră „sexuală”, adică, după expresia cazonă trivială, în tot acel timp eram „regulaţi la cap”, întregul batalion fiind strâns în formaţie pe o platformă de beton, sub soarele torid al zilelor de iulie. - Dumneavoastră credeţi că sunteţi mai deştept decât mine? Poate! Dar eu sunt aici comandantul şi neexecutarea ordinelor mele atrage după sine Curtea marţială! - Bine că aţi pomenit‑o, replică un grup de studenţi de la drept; „deci curtea marţială pentru o latrină la a cărei curăţare am fost siluiţi în mod abuziv ilegal. - Noi am primit deja repartiţii şi suntem angajaţi în procuratura militară. Bârhală îşi scoase chipiul şi îşi şterse descumpănit de sudoare chelia. - Pe mine nu veţi avea de ce să mă trageţi la răspundere; nici unuia dintre dvs. nu i se va clinti un fir de păr (credea că din cauza calviţiei nici lui). - Dacă cineva va face insolaţie, va fi dus imediat la «infirmerie» şi îngrijit conform regulamentului militar. Nimeni nu‑mi va putea reproşa nimic care să formeze obiectul unei acţiuni judiciare. Mă consideraţi dvs. prost, dar are şi acest căpitan prost experienţa lui. Şi tot aşa zilnic, un ceas şi jumătate în plin soare şi nesfârşite baliverne!
- Degeaba zâmbeşte ironic tovarăşul elev Gramatopol, vom sta aici până când dvs. veţi executa ordinele întocmai. Bârhală avea călcâiul lui Ahile extrem de sensibil la abia schiţatul meu zâmbet ironic. Când îmi zărea chipul intra în criză ca şi succesorul, dar nu‑mi putea face nimic fiindcă îi stăruia în minte promisiunea viitorilor procurori militari. Eram încântat că la rându‑mi îi prinsesem punctul slab!
Când voia să varieze monotonia orei sexuale, ne trimitea la baie şi apoi ne punea să măturăm dormitoarele şi să scuturăm „cazarmamentul” mizer, acoperindu‑ne din nou de praf. O dată căprarii au apucat să ordone scuturarea cazarmamentului înaintea băii, iar Bârhală, pervers, ne‑a trimis la baie după aceea, socotind că va contracara efectul de normalitate adunându‑ne după baie la „ora sexuală”, în plin soare, pe platforma de beton încinsă. După baie caporalii ne‑au spus că avem un ceas de odihnă. M‑am conformat, rămânând în slip pe patul nedesfăcut. După nici zece minute soseşte ordinul căpitanului de a ne aduna pentru exasperanta oră de bâlbâieli ale acestui psihopat. (Detaliez toate aceste fapte mărunte încercând a surprinde într‑un caz „pilot” fenomenologia cazurilor limită şi să subliniez că apariţia lui Ceauşescu e justificată de numărul mare al ceauşeştilor cu diferite nume, aduşi la suprafaţă o dată cu tot gunoiul unei mişcări deconstructive ceva mai lente decât cea a Revoluţiei care a antrenat, „pe vechile structuri”, aceleaşi deşeuri ale materiei umane, comprimate de gerontocraţia tiranului, care nu mai apare astfel un accident negativ, ci o consecinţă logică a unui astfel de context care nu s‑a lăsat rupt, ca în alte ţări, ci se regenerează la noi pe sine). Am refuzat (şi întrebarea nu este dacă se putea refuza, ci dacă mai exista cine să refuze, nu solidar, ci în grup) să mă supun, spunând că eu urmez ordinul anterior, nu cel trimis modificat, tot prin căprari. Întreg batalionul era adunat pe platformă. Juriştii consultau de zor regulamentul, în vreme ce Bârhală aştepta sosirea mea care întârzia, cu toate că trimisese rând pe rând pe toţi caporalii după mine. Disputa juridică cu căpitanul a prelungit ora sexuală până aproape de cinci, iar eu nu‑mi mai făceam apariţia. Ridicola noastră încleştare cu acel jalnic individ era de fapt lupta direct obiectivată cu puterea bastardă şi acefală, discreţionară, o luptă pe care noi în mod rizibil ne puteam încă închipui că o vom câştiga pe tărâmul raţiunii! Bârhală a fost obligat să recunoască în final litera regulamentului, anume că un ordin verbal poate fi revocat tot verbal de cel care‑l dăduse, subtilităţi procedurale la care nu puteau avea acces bieţii caporali, plasaţi prin coerciţia evidenţei pe care nu o puteau nega împotriva căpitanului. În cele din urmă acesta se deplasă personal, însoţit de doi „lictori”, în dormitor, la patul meu şi îmi porunci să ies imediat la adunare. - Aţi spus imediat, or aceasta ar mai dura o jumătate de oră, căci suntem în program de voie. Văzând că nu poate obţine o victorie totală, Bârhală se mulţumeşte cu o jumătate de victorie. Apărurăm deci în monom pe platformă, eu, căpitanul şi căprarii, întâmpinaţi de urletele cele mai sălbatice ale batalionului. Prin lunga mea întârziere, prin interminabila discuţie a juriştilor şi prin ţinuta mea sumară înjosisem idioţenia paranoidului.
Resursele lui erau însă inepuizabile. A declarat imediat că prin comportarea mea am pricinuit tulburarea ordinii, hotărând că voi fi dus la carceră pentru o noapte. Aşa că batalionul, în drum spre sala de mese, mă avea în frunte, în slip şi şlapi, încadrat de doi căprari. Carcera era în imediata vecinătate a acesteia şi a „bufetului” cu biscuiţi, ciocolată mizerabilă şi bomboane tot aşa! De, nu eram la Nestor! Carcera avea şi o ferestruică prin care să pot respira.
Batalionul a mâncat doar felul convenabil al acelei seri şi a adus ostentativ condamnatului flămând castroane întregi de macaroane şi codri de pâine pe care le‑au aruncat, tot demonstrativ, într‑o grămadă apreciabilă în faţa ferestruicii carcerii. În plus, au vidat bufetul de toate insanităţile vechi şi le‑au îngrămădit şi pe acestea în faţa închisorii mele. Da, domnilor, era încă prea multă „libertate” pe atunci în România şi ea nu putea fi tolerată, aşa că unul dintre bârhali şi‑a asumat misiunea istorică nu numai să o eradicheze, ci demolând structurile economice şi instituţionale comuniste, continuând, colorate în roşu, pe cele „burgheze”, să o facă pe veşnicie imposibilă.
Bârhală a sesizat că totul începe să degenereze, văzând unitatea batalionului, în ceva ce ar putea mirosi a Curte Marţială. Câţiva dintre colegii mei s‑au dus la el să‑l avertizeze că dacă petreceam noaptea acolo, carcerii avea să‑i urmeze internarea la infirmerie şi poate spitalul militar pentru o posibilă pneumonie galopantă. Măreţul Führer, uns cu toate alifiile de două parale ale unei cocote de regiment, a aşteptat apelul de seară, când i‑a trimis pe Sturdza, Mărculescu şi vreo alţi câţiva mai înalţi, împreună cu căprarul cu cheia, alta dar anecdotic simetrică celei a închisorii sale latrinare, să mă extragă din „locul suferinţei”. Am fost purtat de subţiori şi susţinut aşa la locul meu în front, iar când apelul mi‑a pomenit numele, greu‑suferindul care eram, am trecut prin faţa lui Bârhală, alert şi în pas elastic, ignorându‑l ca pe o potaie.
Imbecil şi lipsit de bunul simţ elementar, Bârhală se apropia într‑adevăr de Curtea Marţială cu paşi cu atât mai repezi cu cât comanda sa era pe terminate; sosiseră de la Bucureşti ofiţerii de Stat Major, cu care trebuia să dăm examenele finale, printre ei aflându‑se şi colonelul Niculescu.
Încununarea scurtei cariere de comandant a căpitanului consta dintr‑o „aplicaţie tactică de noapte”, undeva la marginea Craiovei, la Balta Albă. Incompetent şi probabil beat, ştiind că nu are de a face cu superiorii săi direcţi, Bârhală, megaloman şi debusolat, ne‑a condus până la gardul de sârmă ghimpată al unui aerodrom militar sovietic. Santinelele lor alertate au început să fluiere şi să tragă în aer, căutându‑ne cu reflectoarele din turnurile de pază.
Împrăştiat pe o mare suprafaţă, un batalion întreg se lipise cu burţile la pământ, aşteptând focul mitralierelor. Colegii au început a striga pe ruseşte că suntem elevi militari conduşi de un căpitan nebun şi prost. Prin megafoane s‑a cerut prezentarea acestuia la ofiţerul de serviciu al aerodromului. În fine, ne‑am aşezat pe iarbă şi am aşteptat în miezul nopţii câteva ceasuri sub bolta înstelată. Escortat de ruşi, a apărut şi căpitanul „Durakin”, care a format batalionul şi tot cu ruşii după el l‑a dus până în curtea cazărmii, unde marele aliat a ţinut să raporteze cele întâmplate direct ofiţerului cel mai mare în grad. Astfel în miez de noapte colonelul Niculescu a luat cunoştinţă direct de ultima din isprăvile lui Bârhală.
Zilele următoare căpitanul „Durakin” nu a mai dat pe la regiment. Examenele noastre începuseră. Rezultatele erau catastrofale şi la teorie şi la trageri. Toţi ne‑am dus la colonelul Niculescu şi la ceilalţi ofiţeri veniţi de la Bucureşti să depunem mărturie asupra comportamentului căpitanului în general şi asupra ultimei lui idioţenii în special, confirmată de autorităţile militare ruse, aflate şi ele cu puţin timp înaintea plecării, graţie vigilenţei înecate în rachiu a lui Hrusciov, după cum se spunea.
Era cât pe aici să ni se anuleze luna de convocare şi să nu căpătăm livretul militar. Colonelul Niculescu şi‑a adus aminte de argumentele mele de odinioară şi, învelindu‑le în cel mai potrivit ambalaj, a convins comisia să ne declare în covârşitoare majoritate soldaţi neinstruiţi, lămurindu‑i că astfel eram deja destul de pedepsiţi, cu atât mai mult cu cât responsabilitatea revenea integral căpitanului Bârhală căruia i s‑a făcut un raport de rămânere bun în grad până la pensie. Soluţia împăca pe toată lumea, inclusiv pe cel destinat chipurile Curţii marţiale sau cum se va fi chemat ea cu rebotezatul ei nume comunist. Pe noi atare soluţie ne‑a scutit de convocări pentru „avansare” cărora altora le picau când le era lumea mai dragă.
Cu siguranţă că impertinenta hahaleră cazonă nu avea să păţească nimic de pe urma unei aventuri estivale cu nişte studenţi detestabili cu atât mai mult fiindcă erau intelectuali; ce părere avea el despre toate cele petrecute a rezumat‑o în câteva cuvinte pe măsura sa: „nu ne va uita toată viaţa”. Pe cine putea interesa însă viaţa lui! Oricum, acest psihopat, prevestind pe atâţia alţii mai mari care‑l vor urma până astăzi şi până în viitorul previzibil în acel mondo cane în care ne era dat să trăim, aparţinea speciei sinistre şi periculoase a hahalerei tâmpit‑râzătoare.

*

„Catedra specială” şi convocările respective estivale m‑au făcut să iau un prim contact cu un alt sector al imensului mondo cane comunist: cel literar. În scopul înlocuirii vechii intelectualităţi şi mai ales a scriitorimii, comuniştii au înfiinţat o „Şcoală de literatură” căreia i‑au dat numele lui Sadoveanu. Era un fel de şcoală de scriitori pe puncte. În atare şcoală se intra fără bacalaureat, iar profesorii ei înşişi nu aveau nici un grad sau titlu academic. Rezultatul era semi sau mai degrabă sfertodocţia. Bineînţeles că elevii erau învăţaţi să fie credincioşi partidului comunist, învăţătură pe care nu au putut‑o uita niciodată, cu rare şi ilustre excepţii. Două dintre elevele şcolii de tristă amintire au ajuns ulterior chelneriţe la restaurantul Uniunii Scriitorilor, de unde s‑au pensionat nu de mult. În 1955 s‑a decis ca şcoala să fie desfiinţată, iar ultima ei promoţie să fie vărsată la Filologie, formând pe lângă Catedra de literatură română o aşa‑zisă secţie de „Critică literară”. Ce critică puteau practica nişte sfertodocţi, e lesne de închipuit! I‑am cunoscut aşadar de visu, săptămânal, în ziua afectată catedrei‑speciale. Erau nişte nulităţi care nu puteau angaja nici o discuţie, măcar cu colegii lor de la limba română. Peste lada cu nisip, închipuind relieful în care aveam de rezolvat problemele tactice, rămase veşnic nerezolvate, stătea în primul rând o faţă rubicondă care se distingea printr‑o oarecare personalitate. M‑am interesat cine e. Mi s‑a răspuns: Paul Goma, adăugându‑se că a avut de suferit de pe urma atitudinii sale politice. Imediat după revoluţia ungară şi ecoul ei în rândurile studenţimii bucureştene, n‑a mai apărut peste lada cu nisip. Când iarăşi am întrebat de el, mi s‑a dat a înţelege că din nou fusese ridicat de Securitate. Târziu, în epoca ceauşistă, aveam să aflu suferinţele uriaşe ce i le‑au adus lupta cu tiranul şi faptul că a scăpat de la moarte, cum n‑a putut‑o face inginerul Ursu de a cărui soartă tragică va răspunde în faţa eternităţii Nina Cassian, care în Occident nu a suflat un cuvânt despre primejdia în care se afla, doar graţie soţiei sale, evreică, ce a reuşit să alerteze organizaţiile internaţionale pentru drepturile omului. Pentru mine Paul Goma a rămas tipul exponenţial al dizidenţei neinteresate de raţiuni extrapolitice. El a fost primul care s‑a revoltat deschis, fără să‑şi asigure viaţa şi viitorul, împotriva maşinii ucigaşe a comunismului. Chiar dacă după aceea, spre ruşinea lor, s‑au găsit unii colegi de breaslă care să‑i conteste talentul scriitoricesc, mărturia lui rămâne zdrobitoare fiindcă a suferit cu propriul trup toate chinurile imaginabile. Ca urmare a acestora sunt scuzabile şi unele declaraţii contestabile recente ale sale despre anumiţi confraţi: când ai trecut prin ceva mai cumplit decât moartea, nu mai poţi duce o existenţă olimpiană. Pentru sufletele şi minţile acestor oameni trebuie să ne rugăm şi să avem o pioasă îngăduinţă.
Din acelaşi ultim an de la „Critică literară” făcea parte şi Labiş, care era probabil scutit de armată. Nu l‑am văzut niciodată. Bunul simţ şi curăţenia sufletească l‑au făcut să descopere faţa ascunsă a literaturii la care nu avea oficial acces. Şocul l‑a aruncat în braţele alcoolului când a descoperit adevărul şi se pare că braţul lung al Securităţii l‑a zvârlit din tramvai sub roţile acestuia, profitând de starea‑i devenită cronică. În timpul convocărilor estivale aceşti „critici literari” se fereau a avea contacte cu colegii lor fortuiţi şi impari. Doar Aurel Covaci, cunoscător al mai multor limbi europene, se vădea gata de a intra în competiţie. A fost imediat acceptat pentru lecturile sale bogate, cunoştinţele temeinice şi talentul remarcabil de traducător de poezie străină în româneşte. Opera sa avea să îmbogăţească considerabil literatura română, iar moartea‑i prematură a văduvit‑o de o reală personalitate.

VI

Când am ajuns la Constanţa eram în mare edificat asupra lui Canarache. Mica lume veche a Bucureştilor mă pusese cu tot ce ştia la curent. Unii estivanţi interbelici mi‑au arătat câte un număr foarte năstruşnic din „Tempo”, foaia pe care o scotea micul moşier de la 2 Mai şi pe care o împrăştia dintr‑o avionetă pe tot litoralul, până deasupra „Rex”‑ului de la Mamaia. Era cu litere de‑o şchioapă pe prima pagină a acelui număr un titlu de senzaţie rocambolesc: „Femeia care a născut un linotip”. Restul, informaţii banale preluate de la trustul de presă al „Adevărului” lui Brauer, alias Graur, urmaş cu care Canarache se înrudise prin căsătoria cu sora vestitului lingvist cu doctorat la Sorbona, elev al lui Meillet şi profesor la liceul Lazăr din Bucureşti, înainte de a ocupa catedra de lingvistică de la Universitate.
Din capul locului trebuie să precizez că între Graur şi cumnatul său nu existau asemănări nici din punct de vedere intelectual, nici din cel al caracterului. Vasile Canarache era structuralmente un aventurier, ceea ce pe atunci nu însemna neapărat un cuvânt pejorativ; era un fel de „renascentist” al acelor vremuri, când binele şi răul se împleteau, de multe ori în favoarea celui din urmă. Departe de a fi „om de ştiinţă” era arheolog amator cu practică de teren şi cu fler pentru antichităţile dobrogene pe care le cunoştea şi le colecţionase. Era numismat, iar articolele sale despre monedele regilor sciţi din Dobrogea sunt citate şi astăzi. Ca om cu dare de mână (omul cu „dare din mână” fiind zgârcitul Ceauşescu) era colecţionar, în special de antichităţi callatiene şi, profitând de o conjunctură favorabilă, a putut chiar achiziţiona o piesă de mare valoare artistică şi materială: un medalion tesalian din aur, reprezentând în altorelief bustul Afroditei.
El provenea dintr‑o descoperire făcută în Tesalia prin anii 1934-1935, fusese cumpărat acolo şi adus în ţară de o oarecare dnă Proca. Aceasta l‑a ofertat lui Moisil pentru Cabinetul numismatic al Bibliotecii Academiei. Piesa fiind de excepţie, cunoscută lui Orghidan şi Severeanu, despre existenţa ei a aflat repede şi Carol al II‑lea, care punea mâna pe tot ce putea. Ca s‑o scape de hrysofilia regală, Moisil, căruia Palatul îi ceruse o expertiză, a declarat‑o falsă. Madam Proca a propus‑o la un preţ accesibil lui Canarache, care, bazându‑se pe flerul ce‑l avea în materie şi pe adevăratele motive ale lui Moisil, a achiziţionat‑o. Astăzi se află în tezaurul Muzeului din Constanţa împreună cu alte podoabe de aur din colecţia lui Canarache, cu informaţia falsă (de înţeles în contextul comunist al funcţionării legii metalelor preţioase) că ar fi provenit din împrejurimile Mangaliei. Ea a fost publicată de mine în Hommage à Marcel Renard, Bruxelles, 1966 şi încadrată unei serii mai ample de podoabe similare, reprezentând producţia extinsă pe două veacuri ale amintitelor ateliere de bijuterii din Tesalia, unde moda acelor paftale de corsaj s‑a transmis şi costumului popular modern al locului. Pe baza acestui studiu al meu, o tânără nemţoaică pe care am cunoscut‑o la Atena, a scris şi o teză de doctorat, înţelegând greşit contextul franţuzesc care‑i nara istoria modernă şi taxând‑o în consecinţă drept fals interbelic!
Vasile Canarache era obsedat în 1944 de frica venirii comuniştilor, frică datorată pare‑se nu numai activităţilor sale ziaristico‑sportive, ci şi unor aventuri în Rusia revoluţionară despre care avea să‑mi pomenească foarte pe scurt mai târziu. A făcut deci totul să ajungă în lagărul pension de la Târgu‑Jiu, alături de personalităţi notabile şi de unii adevăraţi comunişti. Printre aceştia se afla şi croitorul Vasile Vâlcu, care nu putea ieşi când voia, ca „boierii”, dar căruia aceştia îi plăteau bine costumele elegant croite şi finisate, putându‑şi întreţine astfel din puşcărie familia neglijată de dragul lor partid! Canarache îmi relata că dusese soţiei lui Vâlcu şi o scrisoare în care tovarăşul se cam plângea de uitarea „tovarăşilor”. Ca om al „renaşterii”, Canarache lăsa să se presupună machiavelic că o fotocopie a scrisorii o putea oricând arăta.
Devenit prim‑secretar al Regiunii Dobrogea, deci proconsulul întregului ţinut dintre Dunăre şi Mare, autorul colectivizării totale a primei zone „socializate” a ţării, prestigiul comunist al lui Vâlcu şi puterea sa efectivă au durat cam două decenii şi mai bine, fiind înlocuit după '68 când Ceauşescu a înlocuit pe oamenii lui Dej cu prima garnitură a celor ce‑i erau devotaţi şi împărtăşeau paranoica sa megalomanie industrializantă ce a dus la dezastrul structurii agricole a ţării din care România nu‑şi va reveni multă vreme, adică atât timp cât din vânzarea cerealelor degradate şi din banii populaţiei vor fi menţinute butaforica industrie energofagă şi cele şase milioane de declasaţi rurali care se fac a munci în „contraproducţia” acesteia, ca masă de manevră electorală. Ei vor asigura realegerea neocomuniştilor şi ipso facto dictatura „clasei muncitoare”, plătită chiar în şomaj din tot felul de biruri impuse populaţiei în scopul „protecţiei sociale” a celor ce prin închiderea legii fondului funciar şi menţinerea marilor şi jalnicelor unităţi agricole de stat le‑a fost făcută imposibilă întoarcerea la glia strămoşească şi rămânerea lor în stare de clientelă politică pentru care guvernul caută materii prime în toată lumea, în condiţii financiare dezastruoase, ca în ceauşista „epocă lumină”.
Venirea lui Vâlcu în Dobrogea a constituit ocazia fericită a revenirii lui Canarache pe „moşia” sa lărgită cât două judeţe, căci pe cea de la 2 Mai o împărţise prevăzător ţăranilor din zonă, imediat după intrarea ruşilor în ţară. Canarache a fost într‑un fel „geniul bun” al lui Vâlcu. Plin de idei valoroase în toate domeniile aidoma unui bun gospodar al domeniului său, prin puterea lui Vâlcu a făcut din prăfoasa Dobroge o adevărată grădină. Ştia el că încă din antichitate viţa de vie creşte pe litoral; a făcut să se planteze pe aproape toată lungimea lui o viţă italienească cu struguri uriaşi. În pustiul dobrogean unde creşteau doar scaieţi, a sădit perdele de piersici „Melba”, de caise, livezi de mere, pere, toate soiuri cu coacere rapidă. A umplut staţiunile de flori, pentru grădinărit şi pomicultură folosind un elveţian vestit în Bucureştiul interbelic (Farodo) care conducea un imens complex de sere la Eforie Nord, cu care decora tot litoralul până la ultimele hoteluri din Mamaia.
Canarache se pricepea, spre lauda lui, să folosească, la sugestiile ce i se făceau, mica lume veche a Bucureştilor, de la care învăţa ceea ce nu ştia şi cu realizările căreia uimea lumea. Pe Corbu i l‑am recomandat eu, pe Farodo altcineva, în tot cazul îl racolase din primii ani, căci profesoara mea de franceză, doctoriţa de copii a lumii bune burgheze, Ştefania Stoianoff îmi pomenea de el încă de foarte tânăr, căci prin jocul sorţii şi bătrâna pediatră şi noi ne‑am găsit găzduiţi împreună în larga casă a familiei Rătescu, devenită astfel sediul unui fel de clan, solidar în relaţiile cu exteriorul comunist şi troglodit. Nonagenara tanti Ştefi a dispărut discret de pe această lume, după ce mă învăţase o franceză temeinică, dobândită la pensionul francez din Istanbul pe care‑l urmase ca fiică a unui bogat moşier dobrogean!
Cu excepţia Histriei, arheologia dobrogeană de după Pârvan i se datorează lui Canarache în întregime; de asemenea muzeele de artă şi arheologie, în frunte cu cel din Constanţa. Reconstituirea Trofeului de la Adamclisi s‑a întrupat tot din energia sa, ca şi modificarea planului de urbanizare al Constanţei în funcţie de importantele repere arheologice descoperite la săparea fundaţiilor. Înfrumuseţarea oraşului modern a fost tot de el gândită, ca şi a întregului litoral. Am asistat la trasarea fundaţiilor unor mari hoteluri, arhitecţii urmând ideile argumentate ale lui Canarache. Oricâte scăderi ar fi avut acest om, poate mai multe decât ale noastre ale fiecăruia, meritele realizărilor sale multiple şi însemnate au căzut deocamdată în conul de umbră al anistoricului absolut, instaurat de cizmarul care n‑a făcut în viaţă nici măcar o pereche de papuci.
Canarache se purta curat şi elegant, cu bun gust şi discreţie. Vâlcu îşi admira, de fiecare dată când îl vedea, opera tinereţii: - Tot cu pantalonii şi hainele mele eşti? - De ce nu, dacă sunt din stofă de la Scherg şi croiala lor rămâne impecabilă şi la vârsta pe care o am? Era un fel de menţinere în actualitate a trecutului, prin cea mai înaltă valoare creativă a lui. Un fel de permanent exemplu şi îndemn la continuarea efortului creator. Dacă litoralul românesc ar fi rămas în faza arhitectonică şi ambientală în care l‑au conceput şi realizat Canarache, Vâlcu precum şi echipa de arhitecţi valoroşi cu care au conlucrat, el l‑ar fi întrecut pe cel bulgăresc. N‑a fost însă aşa să fie! Peste realizările celor doi oameni interbelici s‑a suprapus dictatura bicefală, stupidă, analfabetă şi oligofrenă a cuplului prezidenţial! Uitarea deliberată a trecutului imediat făcea parte din politica anistoricului uniformizator, menit să scoată în relief existenţa unică ce se voia eponimă a „epocii de aur” care poleia pe cea a mizeriei cumplite şi abrutizante.
Vreau să subliniez aici un lucru pe care l‑am mai adus în discuţie şi cu alte prilejuri: câtă vreme generaţiile creative interbelice ori urmaşii direcţi ai acestora au supravieţuit, chiar regimul comunist, cu toate crimele şi erorile lui fundamentale, a căpătat în momente de destindere un oarecare vector pozitiv; când s‑a instaurat domnia catabazică a gunoiului social absolut, reprezentat de clanul Ceauşescu, de acoliţii şi slugile lor, s‑a trecut la demolarea sistematică a economiei fireşti a acestei ţări, la ştergerea oricăror urme ale vieţii naţionale în toate formele ei, la dezastrul fiinţei. Atunci s‑a produs fractura definitivă şi ireparabilă a coloanei vertebrale a neamului, care ne va lipsi multă vreme de viitor, plutind în derivă ca o navă beată, pe care nu se află absolut nici o personalitate şi nu se doreşte chiar a se găsi nici una pentru ca figuranţii alienaţi şi alienanţi să‑şi poată satisface pofta atavică, primitivă şi patibulară de putere ca formă paranoidă compensativă tocmai a lipsei lor patologice de autentică personalitate.
Ca atare personalitate este percepută şi temută persoana Regelui Mihai, unica şansă posibilă de completare şi dispariţie a respectivei fracturi şi de reînnodare a necesarei tradiţii. Râma tăiată în două se va reface probabil cu vremea, dar va fi o altă râmă, indisolubil legată de râmătorii care hotărăsc şi vor hotărî, dacă nu le vine grabnic Ignatul, soarta acestei populaţii ce s‑a numit cândva poporul român.
La Constanţa am descoperit că nu eram singurul bucureştean chemat de Canarache; mă precedaseră două personaje mediocre, absolvente ale filologiei clasice: Vasile Barbu, un caracter deplorabil agravat de o ftizie cronică şi Andrei Aricescu (nunc in pace), excelând în intrigi tipic valahice. Adrian Rădulescu şi Doina Galbenu, muzeografi mai vechi, erau marginalizaţi de Canarache, ca şi sositul după mine coleg la Mihai Viteazul, adus de la Huşi unde fusese repartizat, Gheorghe Poenaru Bordea urmat la rându‑i de Marin Perşinaru, un absolvent al secţiei de literatură română a Universităţii din Bucureşti. Marginalizarea nedreaptă a acestora în favoarea celor două „vedete” nu era justificată decât de tupeul ieşit din comun al celor doi susmenţionaţi şi de slăbiciunea lui Canarache de a se crede tânăr, de vârsta lor. Se tutuiau, ceea ce părea dizgraţios şi putea trimite la cu totul altceva, dacă n‑aş fi cunoscut bine şi pe unul şi pe ceilalţi. Mi‑a displăcut întotdeauna baterea pe burtă, chiar dacă venea de la unul mai vârstnic şi cu atât mai mult de la unii ce-i puteau fi aceluia copii!
De aceea am preferat să părăsesc cât mai repede acea cloacă insană şi să mă refugiez la Muzeul din Mangalia unde aveam a scrie o carte în englezeşte: Amforele stampilate de la Callatis şi din sudul Dobrogeiinfo. Acceptasem prima semnătură a lui Canarache fiindcă ştiam şi se ştia că era pro forma. Amforele stampilate de la Istria semnată de el, era un volum lucrat de Gusta Lehrer, plecată apoi în Israel. Canarache nu ştia greceşte şi hairupismul său ştiinţific, în ciuda unui oarecare fler anticar, îl făcea să comită erori grave de care‑i păsa prea puţin, ca om al faptelor ce se voia şi care într‑adevăr era. - Daţi‑mi două fete care să scrie repede şi într‑o săptămână vă termin o carte: o am în cap. Dar fie că nu se găseau fetele, fie că nu scriau repede, fie că se dădeau lubricităţilor senile ale hiperpotentului intelectual, cartea ori cărţile promise întârziau să apară.
Toate stampilele de amfore găsite în zona amintită s‑au perindat de la Constanţa prin biroul meu de la Mangalia, devenind fişe cu amprente, cu bibliografia şi datările de rigoare, graţie împrumuturilor generoase de la Biblioteca Academiei, înlesnite de Tudor Vianu, care nu se mira când căram dus‑întors Bucureşti‑Mangalia „Pobede” întregi de tomoidale volume şi periodice străine, neîmprumutabile vreunei alte persoane.
Acceptasem deci de la bun început semnătura lui Canarache ca pe „un adaos estetic” cam dubios şi nici nu mă gândeam să retractez condiţiile stabilite verbal. De ele fusese încunoştiinţat şi Graur, ca director al Editurii Academiei, care urma să tipărească volumul. M‑am pus deci cu elan pe muncă, frecventând bilunar Constanţa, doar pentru a vehicula noi stampile şi a‑mi ridica salariul de şef de secţie al antichităţilor greco‑romane, care‑mi asigura câteva sute de lei în plus. Cu cât mai departe de oameni, cu atât mai aproape de zei!

VII

Timp de mai bine de un an cât a durat elaborarea lucrării, am avut linişte din partea lui Canarache şi a celor doi „Dioscuri” cu care se trăgea de şireturi. Când aveam nevoie de cărţi, plecam cu „Pobeda” la Bucureşti şi îl ţineam pe Vianu la curent cu activitatea mea. Canarache mă convoca din când în când seara la Constanţa, cu prilejul meselor ce le oferea diverşilor oaspeţi străini. Dormeam atunci în biroul său de la Muzeu, prevăzut cu o canapea şi o sală de baie alăturată. Viaţa decurgea deci într‑un normal profitabil ambelor părţi. Mie îmi plăcea să lucrez, lui, obişnuit cu tot felul de arde‑gaz şi de fumişti tari în promisiuni dar slabi în fapte, că lucrarea avansa serios şi în ritm susţinut de care‑şi dădea seama prin scăderea sensibilă a teancului de lădiţe cu inscripţii amforice încă neprelucrate. În chipul acesta închidea gura bârfitoare a Dioscurilor care protestau că eu făceam pe boierul savant, în vreme ce unul era trimis să sape morminte ivite în fundaţiile viitoarelor clădiri constănţene, iar celălalt să rezolve treburi administrative sau să achiziţionze de la Bucureşti, unde‑şi avea familia, pluşuri, covoare, vopsele şi mobilier muzeistic. În fond asta le şi plăcea, activitatea intelectuală fiind pentru ei un efort cu roade puţine şi căznite.
Ca pe atâţia alţii cu care am avut de‑a face pe parcursul anilor, am observat că pe toţi îi deranja şi îi umilea nu vreo comportare megalomanică din parte‑mi, ci, datorită unei forme de maladie psihică descinzând din egalitarismul, populismul şi contraselecţia comuniste, deveneau alergici la fluenţa, degajarea, exprimarea lapidară şi nuanţată a gândirii, precum şi la detaşarea şi uşurinţa cu care realizam munca ştiinţifică ce constituia pentru ei un efort care‑i crispa, căci nu ştiau să scrie datorită prea puţinelor lecturi în materie care să‑i deprindă cu atare activitate.
Cum pe atunci se purta mocofănia de orice natură, voiau să pară, şi aici reuşeau perfect, mai mocofani decât erau din fire. Puţin îmi păsa de scălâmbăielile lor, fiind ireductibil la standardul ce încercau a‑l impune, găsindu‑şi deseori în Canarache tripleta mocofănească dorită. Canarache a realizat însă că în lume, atât printre străini cât şi în faţa „forurilor” politico‑administrative locale, nu se putea prezenta decât cu mine, Rădulescu cunoscut acestora fiind în dizgraţie. Dioscurii, cum li se întindea un deget, credeau că li se dă semnalul începerii mocofăniei şi declanşau pe dată urâtul spectacol de care se amuza la început funciara mocofănie a ierarhiei, dar de care se rebifa în final când Dioscurii, neînsemnaţi subalterni, începeau a se bate pe burtă cu ea. În cele din urmă atare comportare le‑a fost fatală atunci când, încercând să se debaraseze de Canarache, au stârnit unanima indignare a „forurilor” împotriva lor. Dar despre asta, mult mai la vale!

*

„Dum eris felix, multos numerabis amicos”, spune poetul şi scurtul meu „directorat” mangaliot mi‑a dat prilejul să verific o dată mai mult spusa. De vizitele familiei m‑am achitat onorabil, fiind cât se poate de discrete; a urmat apoi un val de „prieteni” cunoscuţi şi necunoscuţi, cei mai mulţi descoperindu‑mi atunci existenţa. Le‑am cedat succesiv singurele două camere şi sala de baie, urmând să dorm pe un pat pliant în sala de la etaj a Muzeului şi să mă folosesc de un mic birou depozit, o baie minusculă dezafectată ce completa apartamentul intim al marelui afemeiat care fusese constructorul şi proprietarul vilei, prof. Hurmuzescu; mie mi‑era cunoscut doar fiul „sexigenar” al acestuia, căci ce naşte din pisică tot şoareci mănâncă! La un moment dat locatarii şi mai ales locatarele estivante ale muzeului mi‑au scăpat de sub control. Unora din ele nu le mai ajungea plaja şi se întindeau la soare nude pe incomodele olane ale acoperişului, probabil în intenţia de a‑şi face trupurile tinere remarcate de tovarăşii din conducerea noastră dragă de stat, ce‑şi petreceau pe atunci vacanţele marine în cele trei vile moderne de deasupra ruinelor de lângă zidul de nord al cetăţii antice în faza ei romană târzie: Gheorghiu‑Dej, Chivu Stoica şi Emil Bodnăraş; cât îl priveşte pe ultimul, cred că‑l lăsau cam indiferent nudistele ostentativ etalate. Un scandal între masculii acestora, petrecut în toiul liniştit al unei nopţi, scandal pe care m‑am prefăcut că nu‑l aud, m‑a hotărât să pun capăt semibordelului pe care duhul hurmuzescian al locului avea virtutea să‑l recreeze cu uşurinţă.
A doua zi, după ce liota se întoarse de la plajă, am anunţat‑o cu regret că telefonic de la Constanţa mi se vestea sosirea unor oaspeţi oficiali ce aveau să se prezinte a doua zi de dimineaţă, aşa că îi rugam să îşi caute fiecare o soluţie locativă în oraş. Noaptea următoare aveam să dorm liniştit, iar a doua zi Tudoriţa spăla un maldăr de cearceafuri. Liniştea şi ordinea reveniseră de unde fuseseră vremelnic alungate.
Mincinosul pretext n‑a întârziat să se adeverească. Canarache mă anunţa că va sosi familia Corbu. Cu temperamentu‑i veşnic agitat, Adrian Corbu n‑a avut răbdare să stea la Mangalia mai mult de 4‑5 zile, atât cât să revadă ce mai rămăsese din perioada interbelică şi să ia act din maşina lui Canarache de noile construcţii de la Mamaia până la Mangalia, precum şi de descoperirile arheologice care nu‑l prea interesau. Şi‑a lăsat însă soţia pentru vreo două săptămâni în fermecătoarea casă a lui Hurmuzescu. Prostimea care vizita Muzeul, înainte de vârful sezonului, cu precădere sindicalişti rurali de la Sanatoriul balnear din sudul oraşului, de curând dat în folosinţă, se simţeau îndeobşte nesatisfăcuţi de ce văzuseră contra taxei de 1 leu pe care o percepea contra bilete de intrare Moş Niculescu. După ce parcurgeau cele două săli mari, ieşeau în curtea interioară şi ridicându‑şi brăcinarii, întrebau indignaţi: - Asta‑i tot? - Mai aveţi mormântul cu papirus şi locul unde s‑au ars trei morţi, la intrarea în parc, încerca moş Niculescu să‑i liniştească şi să‑i îndepărteze. - Cum se poate aşa ceva? Miliţia nu i‑a găsit pe făptaşi? Da' în camerele astea ce este, că n‑am văzut decât nişte cioburi până acum? - Aici este un depozit. Şi‑l verificau. - Da' aici?
- Aici e biroul domnului director. Şi‑şi băgau capul. - Şi aici? - E un atelier de lipit cioburi, rostea încurcat Niculescu, ridicându‑şi şapca şi scărpinându‑se în cap. Atunci uşa se deschidea şi din atelierul de lipit cioburi apărea, într‑un superb costum de baie, cu părul de aur până la brâu, dna Josefina Corbu, fostă prim‑balerină a Operei Române. Mocofanul sau mocofanii respectivi se simţeau sideraţi şi ca şi cum şi‑ar fi spus „piei Satana” năvăleau fără să mai întrebe în următoarea încăpere cu uşă cu geam şi perdea; acolo era un duş, un closet şi o chiuvetă pe care le utilizau catartic şi intensiv după şocul vederii unui corp feminin superb bronzat. În orele de vizitare pe acea uşă a trebuit să pun un lacăt, moş Niculescu continuând să spună adevărul, adăugând însă că încăperea aparţinea domnului director, ceea ce îi va fi lăsat pe rusticii sindicalişti şi mai nedumeriţi. „Cum, la doi paşi de îmbăiatul în mare îi mai trebuia ăstuia o cameră de baie?” Niculescu făcea parte dintre acei oameni vechi care nu înţelegeau, nu puteau şi nu concepeau să mintă. Aşa se face că om cu stare, comuniştii i‑au luat şi multişorul pământ avut şi casa şi mobilele şi hainele şi‑l trimiseseră la închisoare. Canarache care‑l cunoştea dinainte de război l‑a băgat în slujbă ţinându‑l până la moarte şi i‑a găsit o cămăruţă şi o bucătărie unde să stea cu cea de a doua soţie.
Acest om care‑şi pierduse fiii în război, apoi soţia şi averea, în fine tot ce avea pe lume, trecea zilnic pe lângă fosta lui casă mare şi frumoasă în care stătea un politruc local şi sosea la muzeu cu zâmbetul pe buze, anunţându‑mă că înflorise nu ştiu ce floare pe care o sădise cu o săptămână în urmă. Aşa am văzut cum se poate învăţa a fi sfânt! Moş Niculescu avea însă peste 70 de ani.
În timpul sejurului dnei Corbu sosi şi Mihai Sturdza, care avea să‑mi ocupe biroul, aşa că iar a trebuit să dorm în Muzeu. Oricum, oaspeţii erau cât se poate de selecţi şi, departe de exhibiţionismul săptămânilor de mai înainte, Muzeul se închidea pe la 8 seara şi la 10 luminile se stingeau!
Ieşită din comun a fost doar aventura erotică a lui Sturdza cu o reporteră de la „Elöre” ce pusese ochii pe el şi ţinea morţiş să o conducă în noapte, la staţia de autobuz spre Constanţa. Revenit după un ceas, avea să‑mi povestească cum focoasa unguroaică a ţinut neapărat să traducă în practică erotică expresia „a fi pe teren”, testând la 45° înclinaţie incomodul gazon ce acoperea conul de beton al „mormântului cu papirus” restaurat de Canarache. Fusese aproape ca într‑una din acele fabulae milesiae, prelucrate de La Fontaine în ale sale Contes, gustate în epocă mai mult decât moralizatoarele esopiade ad usum delphini.

*

De la Mangalia Sturdza a inspectat tot litoralul monden, aşa cum rezultă din scrisoarea sa reprodusă anterior. De menţionat, ca fapt amuzant, este întâmplarea şi strigătul de alarmă, aflate ulterior de la „pepenii” de la Costineşti. Băieţii de acolo obişnuiau să joace şah în zori de zi, culcându‑se iar spre dimineaţă. Pe la şase gazda le punea pe fereastră o oală uriaşă cu lapte bătut. De când sosise Sturdza, găseau oala pe jumătate goală şi misterul îi incita mai mult decât îi afecta. S‑au vorbit deci să facă de pază cu schimbul, în intervalul dintre ultra matinala partidă de şah şi timpul de înjumătăţire al laptelui bătut. Au constatat că pe când s‑ar fi putut crede că adormiseră cu toţii, Sturdza se scula şi golea jumătate din pântecosul recipient aşezat pe tocul ferestrei deschise. Caraula scoase atunci un strigăt ca la Smârdan: - Prinţul la lapte! Mihai scăpă recipientul, care făcut cioburi, scăldă în nevinovăţia albului lăptos mica vinovăţie a prinţului pofticios!
După ce superblonda şi superbronzata dnă Corbu părăsise la rându‑i „camera în care se lipeau cioburi”, Canarache mă avertiză telefonic în zilele următoare că soseşte cu doi englezi cărora mă roagă să le ofer, apelând la Moş Niculescu şi la soţia lui, un prânz marin decent.
Eram în afara sezonului calcanilor, kefalilor sau al altor peşti mai de doamne ajută, astfel că, exceptând stavrizii care numai un dejun decent nu puteau constitui, nu prea mai rămânea mare lucru. Mi‑am amintit însă de mulţimea midiilor ce se aflau pe rămăşiţele fundaţiilor digului vechiului port Callatis, care se unea cu zidul de nord al cetăţii chiar în dreptul vilei lui Bodnăraş, adică alături de Muzeu. Deseori culegeam de pe aceste pietre, înarmat cu un bisturiu şi o jumătate de lămâie în buzunarul şorţului, midii pe care le desfăceam, le stropeam cu lămâie şi le înghiţeam la faţa locului, ele nefiind mai puţin gustoase decât stridiile pe care peste mai bine de un sfert de veac aveam să le consum la Paris.
L‑am întrebat pe moş Niculescu dacă din midii nu se poate pregăti vreo mâncare. - Cum să nu, nevastă‑mea ştie să facă un foarte bun pilaf din midii şi orez. Am umplut un mare lighean de plastic cu midii mai mari ca palma şi le‑am ţinut până în ziua sosirii oaspeţilor în apă de mare. Am cumpărat şi stavrizi pe care soţia blândului Niculescu i‑a prăjit crocanţi şi ni i‑a adus fierbinţi la masă. Pilaful de midii era decorat cu cochilii mari puse în picioare şi Canarache avu pe loc ideea, bine primită de oaspeţi, de a le folosi drept farfurii ale acelui fel. Tot Canarache a adus şi câteva sticle de vin alb de la Murfatlar, dintre cele pe care le beau doar zeii acestui pământ. Prăjiturile din comerţul socialist cam lăsau de dorit. Norocul făcuse să am de la Călimăneşti un borcan de dulceaţă de prune umplute cu nuci.
Soţii Constantinescu, căci despre ei era vorba, departe de a avea fumurile unor intelectuali băştinoşi, erau cât se poate de naturali şi umani. Se pare că pentru cei mai mulţi pământeni învăţaţi, acesta era lucrul cel mai dificil. Ca întemeietor al sonicii şi inventator al betonului armat, era încă profesor la vârsta sa venerabilă, la o universitate britanică, nu mai ştiu care. Ne‑a povestit cum a construit din beton armat cupola Giamiei din Constanţa, ridicată pe cheltuiala regelui Carol I. Masa cu dulceaţă, cafele şi vin s‑a prelungit până la lăsarea amurgului. Eu vorbeam englezeşte cu cei doi, dna Constantinescu neştiind româneşte, iar Canarache româneşte cu savantul străin de origine română. Către sfârşit, propunerea dnei Constantinescu de a trece la spălatul vaselor mi s‑a părut bizară ca şi insistenţele ei, dar aducându‑mi aminte de ce‑mi povestise Vianu, de pe vremea când era ambasador la Belgrad, totul îmi apărea în firescul său.

*

După-amiezele îşi făcură obiceiul să apară la cafea, în vastul balcon de lemn al vilei, surorile Cordescu, şi ele de origine dobrogeană, căsătorite, nu mai ştiu respectiv care, cu Vladimir Colin şi Eugen Jebeleanu. Primul le însoţea cel mai adesea, cel din urmă era un singuratic, un megaloman şi în fond un om rău. A se vedea cum procedase cu bătrâna proprietară a casei în care stătuse. Acum ocupa un foarte elegant „hotel particulier” de la Şosea din care fuseseră daţi afară proprietarii, iar „Jerpeleanu” le moştenise şi mobila. Canarache îi trecuse dreptul de a achiziţiona antichităţile de pe piaţa mangaliotă şi „poetul naţional” îşi alcătuise o formidabilă colecţie de statuete de teracotă, de reliefuri de marmură, de bijuterii şi monede antice de aur, de bronzuri miniaturale şi sticlărie romană, colecţie nesupusă înregistrării legii patrimoniului fiindcă Jebeleanu era, în vremea promulgării legii de către Ceauşescu, preşedintele FUS‑ului (Frontul unităţii socialiste), colecţie pe care o mănâncă acum bucăţică cu bucăţică, Tudor, fiul său, fotograf şi autor de coperte de carte (grafician).
Canarache mi‑a cerut să fişez stampilele de amfore (cca 150) pe care le avea în colecţie şi portretul „poetului naţional” mi s‑a întregit când în ziua şi la ora convenite de comun acord cu Canarache şi cu mine cu ocazia vizitei ce i‑o făcusem, am fost primit pe uşa din spate şi dus într‑o cămăruţă întunecoasă de la subsol unde am lucrat la slaba lumină a unei ferestre murdare, „precum copil sărman şi palid al plebei proletare”!
Primul „apărător” al delicventului minor Ceauşescu, Jebeleanu şi‑a înjghebat o frumoasă avere mobiliară. Împrumuta milioane de la Uniunea Scriitorilor (adică din impozitele plătite de membrii Uniunii) pe care le bea la Athénée Palace, împrumuturi a căror anulare era impusă Uniunii de fostul său „client” în procesul de la Braşov. Drepturile de autor ce i se plăteau pentru partinicele ori searbădele lui versuri, nu chiar atât de proaste ca ale lui A. Toma, căci Rosetti îi publicase o primă plachetă la Editura Fundaţiilor Regale, imediat după război, atingeau cote astronomice şi ele nu intrau la stingerea datoriilor. Era mai neruşinat chiar decât Zaharia Stancu. Oricum, după primirea pe uşa din dos, eu nu l‑am mai salutat, deşi ne întâlneam zilnic ori chiar de două ori pe zi la COŞ, restaurantul Academiei, al cărui membru corespondent pe deasupra era, alături de comilitonii întru bastardă eternitate Eugen Barbu, Geo Bogza, Alexandru Balaci şi minunatul, încă mai minunatul Mihnea Gheorghiu.

*

Cafeaua devenise un fel de ceremonial muzeal la Mangalia. Dacă după-amiaza ea era consumată de „lumea bună” vilegiaturistă a staţiunii litorale, dimineaţa, pe la ora 10 apărea nelipsit un grec foarte zâmbăreţ şi volubil, Polidoros Danielidis, care nu ascundea că făcea parte dintre grecii refugiaţi din pricina războiului civil pus la cale de Stalin. Era un om simplu şi cu conversaţie limitată al cărui unic interes pentru mine era că ciripeam greceşte, întreţinându‑mi astfel uzul elementar al limbii. Avea vreo 45 de ani, trăia singur şi‑mi spunea că familia se întorsese în Grecia, după amnistia condiţionată (de a nu mai face politică) acordată de Papandreu (el însuşi trimis de Statele Unite să creeze un partid socialist care să‑l contracareze pe cel comunist grec, din interior, căci mai exista şi un alt partid comunist grec, cu sediul la Moscova).
Într‑o bună zi, grecul care apărea întotdeauna dinspre estul plajei, desculţ dar în cămaşă albă şi pantaloni suflecaţi, mă anunţă că a doua zi urma să fiu invitatul său la o „fasuladă”. Mi‑a explicat că lucra undeva înspre gara Mangalia. L‑am întrebat pe Niculescu ce ştia despre el şi mi‑a confirmat că locuia într‑adevăr singur într‑o casă mare a unui fost proprietar înstărit, alungat de comunişti, casă cu o grădină ce fusese cândva şi o mică livadă. Casa arăta părăsită, fără să fie însă ruinată. Grecul m‑a introdus, trecând printr‑un antreu, în încăperea din dreapta, unde în afară de sobă, un pat de spital, o masă de lemn geluit şi câteva scaune nu mai exista nimic care să modifice aspectul de încăpere penitenciară. Camera părea astfel mult mai mare decât era. Din antreul de asemenea vid se mai dădea în două sau trei încăperi, dintre care una bănuiam că e bucătăria, căci baie nu arăta să aibă clădirea. Grecul m‑a invitat apoi în „bibliotecă”. Am rămas înlemnit. „Biblioteca” era o cameră ca şi cea în care fusesem, cu o fereastră mare dând spre stradă, cu tavanul înalt, cum se făceau locuinţele interbelice. Lăsând doar un metru între pereţi şi el, în încăpere se înălţa până în bagdadie un munte de pachete. - Ce sunt acestea? - Cărţi. - Dar de ce nu sunt desfăcute pachetele? Drept răspuns grecul îmi arătă puse pe tocul ferestrei aproape douăzeci de volume din Bolşaia enţiklopedia. - Deci dumneata nu ştii ruseşte, - Ohi, replică el. - Bine, de ce nu ai pus pe cineva să scrie instituţiei expediţionare să nu‑ţi mai trimită vagonul acesta de cărţi inutile în egală măsură şi celor din jur? A ridicat din umeri! Mi‑a arătat ultimul pachet adus de poştaş chiar în ziua aceea. Cărţile primite nu erau gunoaie propagandistice oarecare; existau şi dintre acelea, dar şi ediţii complete din clasicii ruşi, dicţionare specializate, atlase de diverse feluri, volume mai deosebite, după cât mi‑am putut da seama. Întâia mea bănuială a fost că grecul le adună ca să justifice menţinerea unei camere în plus. Dar celelalte? În mod miraculos, după repatrierea soţiei şi a copiilor rămăsese unicul chiriaş al acelei clădiri oarecum importante prin comparaţie cu larga ei vecinătate. În fine...
Am trecut din nou în camera unde mai fusesem şi grecul adusese de la bucătărie o foaie de hârtie albă drept faţă de masă, două farfurii adânci şi tacâmuri de tablă. Mi‑a prezentat apoi şi o tavă cu „gigantes”, fasole uscată cu bobul mare pe care o pregătise cu ulei mult şi felii de lămâie, ţinând‑o la cuptor. Drept băutură, apă. Mie plăcându‑mi fasolea, am consumat în prostie, având prudenţa să nu mănânc şi pâine. Era într‑adevăr foarte gustoasă. I‑am spus că peste câteva zile voi pleca la Bucureşti şi le voi povesti grecilor pe care‑i cunosc acolo despre delicioasa „fasuladă” şi despre „demiurgul” ei (în neogreacă demiurgos înseamnă creator. Unul din lecaculiştii lui Ceauşescu a tradus în româneşte titlul unei făcături plătite şi apărute în Grecia, O demiurgò stîs néas Rumanìas, „Demiurgul României noi”, ceea ce în fapt pretindea a fi Geniul Carpaţilor).
Călătoria mea la Bucureşti n‑avea să‑i aducă noroc „mult dăruitului” (Polidor) Danielidis. Grecii cărora le‑am lăudat gustul „fasuladei” m‑au informat că prânzisem cu unul din cei mai mari criminali ai războiului civil grecesc. Energumenul fusese „ministru” de interne în guvernul răsculatului Markos şi personal spintecase mii de femei, copii şi bătrâni care se opuneau deportării în Rusia şi în celelalte ţări comuniste, populaţie cu care Stalin voia să domine Grecia după victoria comuniştilor conduşi de fostul general în armata regală, graţiatul prin trădare Markos!
Danielidis se aştepta ca la Bucureşti să aflu adevărul despre identitatea sa adevărată. De aceea când m‑a zărit pe plajă şi când a văzut că zâmbetului său amplu îi opuneam o faţă severă şi împietrită, m‑a ocolit pe departe, continuându‑şi drumul. De atunci nu l‑am mai zărit prin preajma Muzeului ori pe plajă. Într‑adevăr cumplite trebuie că au fost crimele sale de vreme ce până la moarte nu a mai îndrăznit să calce pe pământul natal. Deşi muntele de cărţi ruseşti putea să mă avertizeze, n‑aş fi bănuit în ruptul capului că ele erau menite să acopere ca un mormânt impenetrabil celui de ele acoperit, sufletul unui fel de Jack Spintecătorul la dimensiunile acestui veac care erau cele ale genocidului.

*

Dar fiindcă am vorbit despre o fiară blestemată ce semăna a om obişnuit, îngăduiţi‑mi să amintesc compensativ şi două figuri „divine” (divine în sensul grecesc al cuvântului, care e totuşi latinesc) şi care au aparţinut litoralului anilor 1961‑1962. Vechii greci credeau că omul, la orice vârstă va fi fiind el, putea atinge divinitatea: ca tânăr frumos, dacă era frumos şi bun (kaloskagatós), ca bărbat matur, prin forţa fizică şi spirituală (a se vedea semizeii şi eroii de care e plină mitologia lor), ca vârstnic, prin frumuseţea vieţii trăite şi prin elanul de a se uni cu spiritul cosmic.
Printre colaboratorii lui Canarache era şi o familie de greci mozaicari, pe nume Simonis, membri ai Fondului plastic, care executau pentru Constanţa harta arheologică a Dobrogei ce acoperă şi astăzi calcanul unei clădiri din centrul oraşului, putând fi văzută dinspre parcul arheologic, cu rămăşiţele zidului de incintă, ale turnului măcelarilor şi ale uneia din porţile cetăţii, toate din veacul al III‑lea al erei noastre. Este o operă de artă ce şi‑a păstrat peste decenii integritatea, frumuseţea şi utilitatea. Soţii Simonis veniseră pentru luni de zile pe litoral, luând cu ei şi pe bătrânul domn Simonis care, aproape nonagenar, nu putea fi lăsat singur la Bucureşti, mai ales după dispariţia recentă a tot atât de venerabilei sale soţii. L‑au instalat într‑o garsonieră de la Rex, ei locuind în apropierea şantierului lor. Îl vizitau zilnic, dar bătrânul domn, încă în puteri pentru acea vârstă, dădea semne de a tinde pe zi ce trecea tot mai mult către lumea spre care ineluctabil ne îndreptăm cu toţii. Dimineaţa, pe la ora 10, făcea o baie în mare şi înota destul de departe în larg, ca să stârnească alarma salvamarului, ce pusese anume o barcă cu un tânăr înotător robust să se ţină discret după el. Dar într‑o zi domnul Simonis a înşelat vigilenţa salvamarului; era o zi caldă, senină, splendidă. Marea era un lac brăzdat de faldurile largi abia drapate ale unei brize ce ar fi mângâiat puful obrazului calm al unui efeb. În dreptul bărcilor, ca un înotător încercat, a înaintat câteva zeci de metri sub apă; a ieşit apoi la suprafaţă şi a înotat liniştit spre larg. S‑a odihnit făcând probabil pluta, dincolo de vizibilitatea băieţilor din bărci. S‑a aşternut apoi la drum pe calea eternităţii şi a înaintat pe ea până spre amiază când s‑a întors cu faţa spre soare ca să se odihnească pentru totdeauna. Pe plajă megafoanele, pe atunci discrete ale „Radio Vacanţei” repetau parcă hotărârea lui ultimă prin vocea unui cântăreţ italian; „nel questo mare vorrei morire”. A trebuit chemată o şalupă militară de la Mangalia care l‑a găsit spre amurgul acelei zile de aur, mult în afara apelor teritoriale. Trupul dlui Simonis plutea mereu cu faţa spre soarele cu care se unise. Nu înghiţise nici un strop de apă. În imensa pace a mării etern dătătoare de viaţă, sufletul îl părăsise împăcat cu sine.

*

În drum spre Piaţa Ovidiu, cum coborai de la Tribunal, devenit sediul local al partidului, pe partea dreaptă se afla o plăcintărie şi iaurtgerie unde‑şi lua micul dejun funcţionărimea constănţeană de rând. Iaurtul şi plăcintele erau remarcabil de bune şi erau distribuite de o bătrânică mărunţică şi puţină la trup. Soţul ei, tot atât de mic şi slab, descărca şi alimenta cuptoarele, iar în timpul coacerii frământa aluat proaspăt. Totul funcţiona ca un ceasornic, fără timpi morţi, parcă de la facerea lumii.
Atât de mărunţi şi de insignifianţi erau cei doi, că localul, deşi curat, părea foarte sărăcăcios şi foarte trist, clienţii fiind parcă înghiţiţi de mohoreala zidurilor acelei încăperi înalte de pe tavanul căreia unei muşte i s‑ar fi părut că acolo jos forfotesc alte muşte.
Într‑o zi, intrând în plăcintărie, am dat să ies: greşisem probabil uşa. Dar nu, recunoşteam mesele! Insolitul venea din spatele tejghelei şi dinspre cuptoare. Acolo se deplasa cu o linişte şi demnitate hieratice o făptură zeiască, înaltă de peste doi metri, o adevărată statuie hriselefantină mişcătoare. Distribuirea plăcintelor şi strângerea veselei utilizate o făcea o fiinţă probabil feminină care practic nu putea fi văzută fiindcă toţi cei ce intrau erau izbiţi din uşă de divinitatea ce aproape transformase în templu o banală plăcintărie. Creatura era blondă, cu părul tuns scurt, cu bustul statuar nud. Un cearceaf ori o faţă de masă albă îi încingea şalele, coborând puţin sub genunchi. Departe de a fi atletic, trupul avea muşchii bogaţi şi abia schiţaţi sub pielea albă strălucitoare. Ochii erau albaştri. Faţa imobilă acuza simetria perfectă ce urâţeşte de fapt o faţă omenească. Acest chip avea frumuseţea făpturilor supraumane ale lui Fidias ce nu se supuneau canonului lui Policlet. Am rămas în contemplarea amănunţită a statuii vii, uitând de plăcinta şi iaurtul ce mi se puseseră în faţă. Statuia nu‑mi acorda nici o atenţie. I se părea firesc să fie privită. Degetele mâinilor şi ale picioarelor erau sculptate perfect. Pe ele nu se aflau bătături sau urme de încălţări, ca şi cum creatura păşea numai pe nouri albi. - Iartă‑mă, ştii că semeni cu o statuie greacă a lui Alcamene sau Fidias? - Da, mi s‑a mai spus! De munca pe care o făcea era complet detaşat şi o executa parcă din vârful degetelor, fără să se observe. - Eşti atât de alb, nu te duci niciodată la plajă? - Soarele îmi irită pielea, îmi răspunse aidoma unui aristocrat microasiatic ori sud‑italic pentru care albeaţa pielii era dovada netăgăduită a nobleţei. Nevădind nici un fel de înclinare spre conversaţie, am lăsat zeitatea să‑şi continue activul ei deghizaj pământean. Putea fi unul dintre Dioscuri, trimis de Zeus să vadă cum stau lucrurile pe la Tomis, dacă latinul Ovidius, autorul Metamorfozelor, pătimise cu adevărat atât de mult. Dar după felul cum nu‑i păsa ce e în jur, se adeverea o dată mai mult spusa că nemuritorilor nu le prea place să se amestece, decât dacă sunt direct interesaţi, în treburile pământenilor. Tentat să strâng în menghina logicii mele terestre ceea ce părea să o depăşească, mai pusei câteva întrebări tot atât de puţin lămuritoare ca oricare altele: - Vin de luni de zile aici, nu te‑am văzut niciodată! - Am fost în Macedonia (grecească) să învăţ cum se fac plăcintele! - Şi cei doi bătrâni care erau până ieri aici? - Sunt părinţii mei şi peste câteva zile pleacă şi ei în Macedonia, la rude, să se odihnească!
Am ieşit literalmente amuţit din sanctuarul plăcintelor şi iaurtului şi m‑am repezit la Muzeu la Canarache să‑i relatez totul. L‑am găsit fără chef şi cu gândul aiurea. Nici nu cred că mă auzea. Îl va fi frapat repetarea cuvântului minune.
- Ce minune, domnule! L‑au văzut atâţia pictori şi sculptori de la Bucureşti în anii trecuţi care credeau că le poate fi un model extraordinar! Cele mai mari talente au fost dezamăgite, s-au lăsat păgubaşe. Au conchis că tipul n‑avea nici un fel de expresivitate şi practic nu putea fi desenat. Este tot atât de anost ca modelele de ghips ale gliptotecilor didactice. Caca‑besa!, încheie cu vorba‑i de dispreţ favorită.
Câteva luni în urmă (1994) publicam într‑o gazetă capitolul următor şi ultim al acestui volum, unde venea vorba, sub titlul Un epigrafist pofticios de întâmplările amuzante ale primei mele întâlniri cu Dionisie Pippidi, venit în vizită epigrafică la Muzeul din Mangalia. O notorie megalomană care declara despre sine că nu este femeie, ci „om de ştiinţă”, lucru perfect adevărat doar în primul caz, s‑a revoltat, vezi doamne, că‑l numisem în treacăt pe mult prea înţepatul şi nemotivat autoproclamatul „dalai lama” al istoriei antice româneşti, fiu al plăcintarului din Craiova, ceea ce era cu asupra de măsură dinainte de a deveni ginerele post‑mortem al lui Iorga. Din cele mai sus relatate se desprinde încă o dată că cine are scânteie divină poate fi deopotrivă zeu într‑o plăcintărie sau într‑o academie. Cine nu, nu! Geaba cu lecaculismele ieftine semnate în coada numelui linguşitorilor de profesie cu patronimice ilustre, menite a scoate din anonimat pe cei fără elementară onestitate ori operă semnificativă!

*

În anii aceia se repicta catedrala în palatul episcopal al căreia se afla instalat Muzeul de arheologie. Clădirea fusese consolidată şi adaptată de Canarache, după ce încheiase cu Patriarhia un contract de închiriere pe 100 de ani. La subsol au fost organizate cele mai mari, mai sistematice şi mai uşor consultabile depozite arheologice din ţară, în ele aflându‑şi locul toate săpăturile arheologice din Dobrogea, metru cu metru şi strat după strat. Publicarea respectivului material ar fi necesitat mii de pagini şi prea puţini se încumetau să le scrie, mai ales că însuşi Canarache îşi vântura angajaţii acolo unde se descoperea ceva nou şi se descoperea zilnic şi în toată Dobrogea. Atare depozite erau menite să conserve în ordine stratigrafică fidelă tot acel material, chiar dacă rândul la publicare i‑ar fi venit după o jumătate de veac.
Aici se ridică însă o problemă de care se izbise Pârvan însuşi la vremea sa şi i‑a dat cea mai firească rezolvare. Arheologul de teren, cel care supraveghează săpăturile, recoltează materialul, îl marchează şi îl împachetează stratigrafic, ţinând un carnet cu jurnalul săpăturii, executând deopotrivă profilele pereţilor şanţului şi grundurile respective pentru fiecare nivel, nu poate studia şi publica în timp util săpăturile sale, de multe ori durând mai mulţi ani, materialul recoltat pierzându‑se uneori, iar notele de şantier devenind foarte puţin elocvente (fiindcă memoria le deformează). Pârvan avea foarte buni şefi de şantiere în diverse zone, pe care el îi inspecta şi vedea situaţiile la faţa locului, dispunând în final de tot materialul recoltat şi consemnat de aceştia. Aşa a putut schiţa în câţiva ani de zile o imagine istorico‑arheologică a zonei carpato‑pontice, astăzi depăşită factologic şi în mare parte ideatic. Soluţia comunistă a vastelor „colective” arheologice păcătuia funciar prin diversitatea formaţiilor ştiinţifice şi a punctelor de vedere ale membrilor acestor „colective”, ducând la „ukazarea” respectivei discipline. „Viziunea de autor” este preferabilă şi ea nu poate fi realizată decât prin soluţia la care recursese Pârvan. Uneori întârzierile pot fi fatale. Adrian Rădulescu, succesorul lui Canarache, nu s‑a sfiit după moartea acestuia să cedeze presiunii unor intrigi subalterne locale în fruntea cărora se afla un oarecare Scorpan care‑i viza postul de director şi să părăsească în grabă clădirea atât de bine amenajată de predecesorul său, să se mute cu Muzeul în localul fostei primării, refuzat illo tempore de Canarache, pentru ca în palatul episcopal să se instaleze o oarecare bibliotecă municipală, unde lucra scorpionul refuzat de arheologie, în locul splendidului Muzeu şi ale ultramodernelor sale depozite. Acestea, neavând loc în insalubra clădire cu ireductibil miros de vastă vespasiană, au fost deşertate în grămezi în aer liber, sub nişte scări exterioare, pierzându‑se definitiv ca documente istorice în care se investiseră o groază de bani. Nu vor mai putea fi în veci publicate Edificiul cu mozaic, Termele alăturate, marile bazilici creştine şi alte valoroase situri dobrogene. Aceasta din pricină că Scorpan voia să devină director în locul lui Rădulescu. Aceasta este Ţara Românească şi aceştia sunt oamenii ei cărora le datorăm dezastrul în care ne aflăm. Ceauşescu a fost rezultatul existenţei sutelor de mii de astfel de ceauşeşti.
Dar să revin la Catedrală. Ghiţă Popescu şi colaboratoarea lui (deopotrivă tovarăşa sa de viaţă) se aflau zilnic pe schele de dimineaţa până seara. Sediul şi‑l aveau în balconul corului. Acolo dormeau, acolo se spălau (când şi când), acolo găteau (tot sporadic, căci pe deasupra mâncarea uitată pe un reşou electric se ardea, umplând de miros specific imensul spaţiu al bisericii. Arsura asta o numeau ei tămâia Necuratului; de multe ori, obosiţi şi murdari de vopsele, nu mai aveau putere să iasă la un birt. Cam de două ori pe săptămână Canarache îşi aducea aminte de ei şi urmat de o gorilă căreia îi spunea Mamut şi care ridica cu braţele sau spatele lespezi de piatră cât statul de om (fusese hamal în port înaintea utilizării frecvente a macaralelor şi elevatoarelor) le cocoţa până în balconul liturgic un coş mare de răchită încărcat cu merinde şi băutură. Participa şi el la ospăţ, iar când mă nimeream la Constanţa mă lua şi pe mine.
Într‑una din seri ne anunţară că au terminat Judecata de Apoi şi ne‑au dus să ne arate fresca de inspiraţie michelangiolescă‑breugeliană. Canarache s‑a descoperit destul de repede în mulţimea de chipuri. - Bine mă Ghiţă, aici m‑ai aşezat? - Ai fi voit poate în şirul disciplinat al heruvimilor? Iadul, coane Vasile, e cel mai realist şi cu totul pe măsura noastră, numai dacă nu te aşteptai să te pun în rândul ctitorilor, dar atunci trebuia să‑ţi alătur şi croitorul, ori ăsta nu‑i dus nici cât tine la biserică. Uiţi poate că Infernul lui Dante e cel mai interesant. Acolo sunt şi cei ce au făcut binele cu anasâna! - Asta cam aşa e, conchise Canarache şi de atunci nu mai făcu nici un caz de acea reprezentare, de altminteri singurul lui portret lucrat de un pictor!

VIII

Canarache nu numai că lăsa impresia, dar în bună măsură era un amoral, ca să zic astfel, bine temperat. Pentru a‑şi atinge scopul, i se părea normal să calce în picioare principiile eticii, dacă le va fi cunoscut vreodată. Scopul nu era însă îmbogăţirea lui ori a familiei, de care în bună parte şi uitase, ci realizarea idealului său muzeistico‑arheologic. Scoasă de sub incidenţa strict personală, atare conduită nu mai părea meschină şi vulgară, ci adaptată vremurilor care schimbaseră faţa unei treimi a lumii şi nu în bine, ci o schimonosiseră. Avea acest om o largheţe nativă, dar şi o mare versatilitate. La Bucureşti avea o casă cu parter şi două etaje, făcută pentru el şi copiii săi: o fată şi un băiat. Când comunismul s‑a năpustit peste ţară, împărţirea moşiei din Dobrogea a salvat casa de la naţionalizare şi totuşi a adus în apartamentul de la ultimul etaj pe Eugen Stănescu, un evreu improvizat bizantinolog, viitor profesor la Universitate şi la catedra deţinută pe vremuri de Alexandru Elian, nepot al lui Demostene Russo, căruia i‑a urmat ca profesor.

După moartea lui Mihai Berza, Stănescu a ajuns chiar director al Institutului de studii sud‑est europene întemeiat de Victor Papacostea înainte de război sub numele de Institutul de studii balcanice. Când se referea la el, Elian se făcea că nu‑şi aminteşte numele spunând: - Bizantinologul acela mic... şi cobora mâna cam până la înălţimea buzunarelor hainei. Stănescu era într‑adevăr foarte scund, dar a păstrat până la moarte etajul înalt al lui Canarache, după care familia a reintrat în drepturi. Căsătorit cu lingvista Ana Canarache, sora lui Al. Graur, despre Canarache congenerii săi interbelici nu aveau a relata fapte nedemne ori neconforme uzanţelor vremii. Deopotrivă, trecea drept filotim generos, finanţând ciclismul sportiv, încurajând pe cât putea noul care‑i ieşea în cale. Atare reputaţie interbelică i‑a adus de altminteri numeroşi colaboratori valoroşi, cum spuneam, din rândul vechii lumi. Că unii dintre ei au fost dezamăgiţi în cele din urmă, cum era cazul meu, este o altă chestiune. Proştii, prezumţioşii, pogorâţii cu hârzobul din cer îl urau, dar această specie urăşte tot ce este funciarmente creator!
Ca numismat diletant în sensul din veacul al XVIII‑lea al cuvântului, din averea lui, în fond modică, a hotărât să dea un cămin Societăţii numismatice române, construind la parterul casei sale din Popa Tatu sediul acestei societăţi care studia banii, dar nu‑i prea avea. Sala mare, cu câteva încăperi anexe, utilizate în deceniile grele ale comunismului ca depozit al Editurii Academiei, al cărei director era Al. Graur, a intrat în posesia Societăţii numismatice de îndată ce ea a putut fi recunoscută de jure ca persoană juridică. Şedinţele acesteia şi biblioteca ei sunt găzduite în sediul donat de Canarache, dar puţini dintre actualii ei membri ştiu asta şi nu s‑au învrednicit să‑i bată nici măcar o medalie; urmaşul constănţean s‑a grăbit să-i imite răul comportament, dar ca să‑i salveze Muzeul n‑a catadixit să mişte un deget, deşi pentru a‑şi păstra funcţia directorială n‑a pregetat să se ducă şi să se smiorcăie până la picioarele tronului.
Dar să ne întoarcem la Constanţa şi la tomitanul Canarache. Trăia modest în două încăperi cu baie din casa Şuţu, cu o superbă vedere spre mare. Detaşat de bunurile acestei lumi, avea puţine obiecte drept amintiri personale. În iureşul instituţiei şi lucrărilor pe care le iniţiase, am avut de fapt o singură lungă întrevedere cu acest alt gen de om‑spectacol. Mă chemase de la Mangalia fiindcă Arghezi îşi anunţase în plin decembrie o scurtă vizită la Constanţa; mă rugase să vin cu unul din ultimele volume ale poetului.
Tocmai apăruse Frunze. De-abia ajuns la prânz la Constanţa, se iscase un mare vânt şi o puternică furtună pe mare. Puţinele, pe atunci, vase ancorate în larg, s‑au grăbit să intre în rada portului. Cele aflate la chei, conform tembelismului comunist, nu erau prevăzute cu cauciucuri şi perne protectoare, astfel că izbindu‑şi copastia de betoanele danei, cargoul „Ardealul” s‑a scufundat chiar acolo, îngreunând imens operaţia de aducere la suprafaţă.
Valurile şi vântul scuturau puternic şi ritmic stânca pe care erau clădite Catedrala şi Palatul episcopal refăcut temeinic sub formă de Muzeu. Uriaşa sobă de teracotă din vastul tridimensional birou al lui Canarache degaja o căldură pe măsura luptei cu deschiderile marilor ferestre: nu te puteai apropia mai mult de un metru de ea. Ca de obicei, prezenţa mea îi alunga pe Dioscuri şi dădea curaj marginalizaţilor să‑şi vadă şi să‑şi consulte directorul. Am observat că Dioscurii aveau asupra acestui om o influenţă nefastă, întărită de numeroasele seri în care‑i ţineau tovărăşie în vreun restaurant, lucru pe care ceilalţi nu‑l puteau face din pricina îndatoririlor de familie pe care Dioscurii le neglijau ca pe un lucru de la sine înţeles!
Câteva cafele tari, făcute de Canarache, au alungat somnul. El a început să‑şi depene, destul de confuz dealtfel, câteva amintiri din aventuroasa‑i tinereţe. Ajunsese până în Iran, unde rămas fără bani şi în tovărăşia unui inginer englez, au reuşit să vândă şahului, tatăl celui alungat de Komeini, planurile abracadabrante ale unei hidrocentrale. Cu banii primiţi şi urmăriţi de oamenii şahului, s‑au îndreptat în grabă spre Rusia revoluţionară, unde, trecând cu riscul vieţii de la Roşii la Albi şi de la Albi la Roşii au reuşit să ajungă la Lenin pe care au încercat să‑l ademenească în plină desfăşurare a visului romantic ce se numea GOELRO (industrializare şi electrificare) cu aceleaşi planuri aducătoare de bani în Iranul trezit mai greu la realitate. În Rusia, fie şi în plină revoluţie şi război civil, nu le‑a prea mers şi cei doi au fost sfătuiţi să se îndrepte fiecare şi repede înspre ţările lor. Oricum, Canarache fusese primul român particular care dăduse piept şmechereşte cu puterea sovietelor şi tot cel dintâi care a aflat că nu prea putea glumi cu aceasta în maniera celor „o mie şi una de nopţi”.
În zguduirea ritmică a acelei mari dezlănţuiri a naturii, menită pe drept cuvânt să înfioreze un tomitan, darămite un roman sensibil şi răsfăţat ca Ovidiu, i‑am citit viitoarei gazde a lui Arghezi (pe care nu‑l mai văzuse de la Târgu‑Jiu, presupunând că acela l‑ar fi observat, dar marile caractere se amuşinează şi se atrag) întreaga plachetă Frunze, una din reuşitele poeziei argheziene, atât de pusă astăzi, în ansamblu, sub semnul întrebării din pricina marcatului ei ton sapienţial.
Lectura o făceam la lumina jarului din sobă şi la un moment dat l‑am auzit pe Canarache hohotind de plâns, cu capul lăsat pe braţele adunate pe blatul întinsei sale mese de lucru. Am continuat să‑i citesc şi, zguduit de talazuri lăuntrice, se cutremura aidoma falezei continentale, întru‑un imens planctus naturae, căruia îi căzuse pradă catartică.
Mărturisesc că descoperirea acestei nebănuite dimensiuni a omului precum şi împrejurarea în care ea mi se dezvăluia, mă mişcau şi mă intrigau deopotrivă. Să nu se uite că aveam 24 de ani şi eram lipsit de experienţa practică a vieţii, doar avertizant compensată de cea livrescă, destul de bogată. Canarache mă tot îndemna să citesc. Am citit de două sau de trei ori placheta şi pe măsură ce timpul trecea realizam că aveam de a face cu un crocodil care plânge de mila altui crocodil (Arghezi) şi că în fond îşi plânge de milă, sensibil la acele „cântece lăutăreşti” ce puteau trece lesne drept profundă poezie. În penumbra deasă, nu ştiu când ascultătorul, descărcat sufleteşte, s‑a strecurat spre pat şi a adormit. Tot fără să ştiu, eu însumi am aţipit spre dimineaţă în fotoliul în care şedeam.
Furtuna ce mişcase talazuri uriaşe şi suflete lipsite de spovedanie, se mai domoli dimineaţa. Canarache s‑a trezit spre ora 10 când venise Doina Galbenu, protestând, pe bună dreptate, că fie chiar lui Arghezi nu‑i puteau fi dăruite câteva topoare de bronz dintr‑un foarte mare depozit dobrogean, din raţiuni deopotrivă administrative cât şi ştiinţifice. Zadarnic am încercat şi eu să‑l lămuresc pe Canarache că un poet fără pasiunea antichităţilor, cum era Arghezi, nu putea aprecia un dar care însemna din partea donatorului sacrificarea atâtor principii. Dintr‑o neînţelegere telefonică a unei veşnic amorezate secretare, s‑a aflat a doua zi că nu despre poet era vorba, ci despre fiul acestuia, Baruţu, neobosit pleşcar, gata să se îndoape cu bucate şi vinuri alese. Întreaga furtună lăuntrică dezlănţuită fusese cu adevărat un aristotelic pátos ákairon (aprindere fără rost) ce‑i releva şi mai mult esenţa crocodilică. În fond dacă şi Ahile plângea, de ce n‑ar plânge oricare miles gloriosus?

*

Prin intermediul lui Vâlcu şi al administraţiei locale, până la ultimele ei ramificaţii, Canarache crease în toată Dobrogea o emulaţie a descoperirilor arheologice pe măsura răscolirii cu plugurile a arăturilor adânci şi a culturii extensive a teritoriului ei. Se vestise şi în ultimul cătun că orice piatră cu relief şi litere, vase întregi ori alte antichităţi vor fi recompensate băneşte în beneficiul aducătorilor şi descoperitorilor care înştiinţau autorităţile în cazul că nu puteau degaja, fără a le deteriora, respectivele rămăşiţe. Importantă era urmarea: în acest chip harta arheologică a pământului dintre Dunăre şi Mare se îmbogăţise simţitor cu noi puncte din apropierea sau depărtarea cetăţilor greceşti ori ale celor din epoca romană.
Au apărut astfel o serie de sate antice (vici) sau mici garnizoane militare (stationes) care asigurau paza teritoriului, pintenul roman cel mai adânc înfipt în pământul răsăritean al Europei barbare. De multe ori Canarache sau salariaţii muzeului achitau acele sume modice care întreţineau interesul sătenilor pentru atare acţiuni, căci altfel atitudinea omului simplu faţă de antichităţi nu prea depăşea primul impuls, acela de a le face zob. Era probabil un târziu ecou al creştinismului primitiv care prin părţile noastre periferice a făcut casă bună cu primitivismul nativ al localnicilor.
Nu numai primitivismul localnicilor, nu numai dezinteresul turcocraţiei pentru civilizaţiile antichităţii au dus uneori la completa lor dispariţie, ci făuritorii înşişi ai României moderne, trebuie să o spunem cu tot regretul, nu s‑au împiedicat în făptuirile lor de rămăşiţele, uneori impozante, ale antichităţii greco‑romane. Mulţi vor afla poate cu stupoare că imensul edificiu roman cu mozaic, inclusiv pavimentul decorat cu mozaic al acestuia, a fost literalmente tăiat în două de la înălţimea acoperişului de lemn, singurul prăbuşit din vechime până la baza temeliilor uriaşei clădiri, adică pe o înălţime de cel puţin 15 metri. Sigur este că nu autorul proiectului noului port constănţean, inginerul Saligny a făptuit el însuşi cu târnăcopul atare vandalism; subordonaţii săi imediaţi îl vor fi informat post factum de construcţiile masive ce încetineau lucrările de amenajare ale terenului, căci tocmai pe amplasamentul somptuoasei clădiri romane ce servea de piaţă publică, de magazine şi depozite urma să coboare pe plan înclinat calea ferată ce făcea legătura între gară şi liniile ce se ramificau spre cheiuri şi silozuri. Nu era o soluţie obligată, căci la nivelul tehnicii de atunci, cel ce înfipsese solidele pile ale lungului pod în albia Dunării şi în solul mlăştinos al bălţii putea găsi, cu un spor de cheltuială, modalitatea de a salva măreţele ruine romane, cea mai elocventă dovadă a prezenţei latinităţii la gurile Dunării şi în Dobrogea romană şi românească de milenii şi nu dăruită prin mărinimia unei păci între beligeranţi.
Acelaşi lucru s‑a întâmplat în aceeaşi perioadă şi cu bazilicile creştine ale Tomisului. Groasele lor ziduri, aflate încă la suprafaţă la o înălţime apreciabilă, au servit drept carieră de piatră, uneori până la baza lor, la 3 m sub nivelul de călcare, celor ce construiau calea ferată în imediata apropiere a gării Constanţa. Şi asta într‑o regiune în care piatra se afla la minimă depărtare în orice punct te aflai.
Şantierul prilejuit de lărgirea gării din Constanţa, înainte de 1913, cât şi lucrările mai sus pomenite au făcut vestit în Europa comerţul maritim cu antichităţi tomitane, dirijat în special spre Bordeaux şi Londra. A fost şi momentul unei temporare acţiuni a autorităţilor locale de a‑l îngrădi şi de a forma un muzeu arheologic local. Năravurile nu se stârpesc însă atât de uşor: ţinând de domeniul mentalităţilor, ele cunosc durata lungă a istoriei!
Un epifenomen al lucrărilor de amenajare portuară, dar mai ales al celor de lărgire, înaintea primului război mondial, a gării vechi din Constanţa, situată în apropierea Tribunalului, devenit sediu al PCR, a fost şi descoperirea aşa‑zisului tezaur de sculpturi antice de la Tomis. O dată cu construirea la marginea oraşului a noii gări, întregul teren pe care cea veche îl acoperea, respectiv parcul arheologic cu zidurile de incintă din veacul al III‑lea precum şi necropolele din afara lui sau bazilicile creştine de care aminteam au căzut sub incidenţa săpăturilor arheologice; tocmai în a face posibile atare săpături constă meritul de căpetenie al lui Canarache. Oricine altul, oricâte titluri şi merite academice ar fi avut, n‑ar fi reuşit ceea ce realizase tovarăşul de la Târgu‑Jiu al croitorului Vâlcu, intrat pe lângă atâţia alţii, contrar voinţei lui Antonescu, în tagma aleşilor viitorului regim ce se apropia o dată cu tancurile sovietice. Poate de aici şi inimiciţia ireductibilă dintre el şi Pippidi (având ca pretext incompetenţa ştiinţifică a lui VC, cum îi spunea), aspirant păgubos şi neconsolat la avantajele originei sănătoase, mereu întrecut de cei ce nu o aveau ori mai degrabă aveau mai mult decât atât: arta compromisului şi harul oportunismului, de practicarea cărora nici nu se sfiau, nici nu ezitau. Fiul plăcintarului din Craiova voia însă a fi şi cu un picior în iad şi cu sufletul în cer. În cele din urmă avea să reuşească, iadul mai apropiindu‑se şi cerul mai năruindu‑se! Pippidografi îi numea Canarache pe acoliţii epigrafistului, calchiind fără să ştie denumirea de attidografi (istorici ai Atticii). Amatorul care era, simţea în cel pe care‑l detesta pe savantul contrafăcut, preţios şi prezumţios, de răutatea şi cunoştinţele căruia se temea, deşi le‑ar fi putut complet ignora, dacă n‑ar fi fost şi el muşcat de morbul scientismului, căruia îi cad victimă majoritatea arheologilor.
Elocventă pentru cei în cauză, dar şi pentru climatul „ştiinţific” mai larg al vremii este următoarea întâmplare: într‑o bună zi a lui iulie 1962, în prejma despărţirii mele definitive de Canarache, de Dioscurii săi şi de toată atmosfera din ce în ce mai înveninată a Muzeului constănţean, nivelându‑se terenul dinspre faleză al fostei gări feroviare, în vederea construirii unui bloc, apare la suprafaţa solului capul Fortunei aflată acum în Muzeu. Încep febril săpăturile în jurul acestuia, în tehnica rudimentară a căutărilor de comori. Groapa săpată se lărgea de sus în jos pe măsură ce apăreau părţile superioare ale altor piese sculpturale. Se ajunge la fundul acesteia şi se constată că în jurul statuii centrale a Fortunei erau îngrămădite mai multe basoreliefuri şi altoreliefuri. La marginea gropii lărgite se dă şi de un zid de piatră nefasonată, legat cu pământ, zis din perioada romano‑bizantină, adică din secolele V‑VI î.e.n.. Canarache a exclamat: statuile sunt antice, dar îngroparea e modernă. Ştiinţificii Dioscuri l‑au certat imediat şi i‑au ordonat să nu mai repete asemenea gugumănie ce distruge prestigiul unui mare arheolog şi al măreţei sale descoperiri pentru care urma să se dea peste cap planul edilitar al microzonei. Bineînţeles că nimeni nu se gândise să‑şi pună problema unui profil al săpăturii. Statuile şi reliefurile au fost dezgropate şi în afara spărturilor antice patinate, se observau cele moderne, strălucitoare, intervenite fie în momentul descoperirii fie în cel imediat ulterior al îngropării.
Cornul abundenţei, bucăţelele desprinse din corona muralis a lui Pontos, cu spărturi strălucitoare, erau cu grijă aşezate în maldărul de antichităţi, cu evidenta intenţie de a fi recuperate (a se vedea cartea mea Dacia antiqua, Bucureşti, 1982). Marele fotograf care era Florin Dragu a efectuat fotografiile pieselor in situ şi apoi desfăcute şi curăţate într‑un mod lamentabil. Au fost duse în curtea Muzeului şi încă pătrunse de umezeala pământului, ignorantul Canarache a poruncit să fie spălate cu apă rece, cu un furtun sub presiune. Patina tuturor s‑a distrus, iar aşchii de marmură zburau sub jetul puternic de apă. Deşi în momentul descoperirii aveau o splendidă patină şi un polisaj perfect, după barbara „curăţire”, arătau ca nişte piese decorative sparte de grădină, date cu var. Un set complet de mari fotografii i‑au fost trimise lui Dej care a cerut organizarea unei sesiuni ştiinţifice în cinstea senzaţionalei descoperiri (care nu era câtuşi de puţin senzaţională). Eu l‑am rugat în schimb pe Florin Dragu să‑mi facă o fotografie (reprodusă în cartea mai înainte citată) pe orizontala capului statuii, având drept fundal aşa‑zisul zid bizantin.
Capul depăşea în mod clar, de la gât în sus, înălţimea zidului. Cu alte cuvinte îngroparea era postbizantină şi, ţinând seama de spărturile strălucitoare ale marmurei, din epoca modernă. Dioscurii au avut grijă să sape sub zidul „bizantin”, cu vârful cazmalei, profilul închipuit al unei gropi, spre a da „pondere ştiinţifică” marelui eveniment.
În zilele sesiunii care au urmat şi pe care nu am mai prins‑o, Pippidi avea să dezvolte cu surplus de erudiţie neavenită teoria că respectivul depozit constituia dovada peremptorie a persecutării păgânilor de către creştini la Tomis (lucru întâmplat destul de rar în imperiu) cu toate că el era compus din piese databile între veacurile II‑V e.n. şi că eventual Fortuna ar fi fost împreună cu „şarpele fantastic” (atât de turistic denumit de ignorantul Canarache-Glyconul pseudoprofetului Alexandru din Abonoteihos, victima lui Lucian din Samosata, din vremea domniei lui Hadrian) singurele piese de cult printre reliefurile funerare şi cele cu cavalerul trac, majoritare în respectivul depozit. Primită cu rezerve de arheologi (de felul lor ori imitativi, ori reluctanţi), teoria lui Pippidi a supravieţuit livresc prin abnegaţia de a o tot republica a emiţătorului ei (aşa cum tot ce a scris a republicat de cel puţin trei ori), în pofida adevărului pragmatic, lipsit însă de aura scientistă, ce impresiona mai mult decât realitatea prozaică, mulţimea în frunte cu „conducerea de partid şi de stat”.
Pippidi mai prinsese un cal de ocazie, intrând o dată mai mult într‑un domeniu în care nu se pricepea. Ca filolog clasic însă, era de aşteptat să‑l fi citit pe Lucian din Samosata şi să‑şi dea seama că „şarpele fantastic” e Glycon. Nu şi‑a dat şi a trebuit să aştepte ca Gabriella Bordenache, una dintre lecaculistele sale majore şi deopotrivă de pseudodoctă, acum ambii in pace, să descopere un vechi articol al lui Babelon cu imaginea lui Glycon pe monedele provinciale romane din vestul Asiei Mici şi din Tracia, ca să afle că în atare privinţă era tot atât de cultivat ca şi Canarache.

*

În ce mă priveşte terminasem corpus‑ul amforelor stampilate de la Callatis şi din sudul Dobrogei. Atare veste bună pentru Canarache se adăuga importantei descoperiri recente care‑i dădea impresia că se înalţă deasupra muritorilor de rând. În fapt era un fel de marché de dupe; ierarhia administrativ‑politică trăgea ca o haită înfometată cu colţii din prada fortuită a presupusei lor lealităţi şi eficienţe. V.C. mi‑a trimis la Mangalia maşina să‑i aduc manuscrisul, evident sub formă de fişe numerotate în ordinea tipăririi, căci nu dispuneam acolo de maşina mea de scris, rămasă din fericire la Bucureşti.
Acele fişe umpleau două lăzi mari de lemn. Canarache a golit un fişet din biroul său şi am aşezat fişele acolo, urmând, chipurile, să le transcriu. O cheie mi‑a dat‑o mie, alta a rămas la el. Peste noapte urma să dorm în biroul în care era fişetul. Ne‑a luat însă pe mine şi pe dioscuri la cină la Continental. Acolo, pe la mijlocul mesei, susţinut de rânjetele celor doi, m‑a informat pe un ton generos şi afabil, ca şi cum ar fi fost cel puţin Theodor Mommsen, că lucrarea o va semna numai el, iar eu, dacă voi redacta manuscrisul dactilografiat şi voi face corecturile textului tipărit (inscripţiile erau în greceşte), voi primi 1/6 - 1/7 din drepturile de autor pe care le va încasa el: cu alte cuvinte un negrişor mititel. Nu am ripostat câtuşi de puţin acelor cuvinte, ca şi cum nu le‑aş fi auzit. La sfârşitul mesei m‑am îndreptat spre Muzeu, lăsându‑i pe cei trei comilitoni întru mârşăvie cam descumpăniţi. Acolo am trecut toată noaptea în revistă fişele, extrăgând acele stampile de amfore care constituiau piese inedite faţă de toată bibliografia apărută până atunci şi pe care o epuizasem graţie împrumuturilor acordate de Vianu din Biblioteca Academiei şi graţie corespondenţei ample cu Virginia Grace de la şcoala americană de la Atena, specialista nr.1 a domeniului, căreia îi comunicam toate presupusele mele inedite, spre confirmare sau spre indicarea bibliografiei.
În fişetul respectiv se aflau câţiva saci de hârtie neutilizaţi. Cu ineditele am făcut un pachet separat, dar pentru a nu da ocazia Dioscurilor să parcurgă toate fişele şi să remarce lipsa unor numere, am pus în saci tot conţinutul lăzilor şi a doua zi în zori am chemat un taxi şi m‑am dus cu ele la prima cursă a autobuzului Constanţa‑Mangalia. Canarache, eram sigur, recuperând fişele, el care habar n‑avea ce conţinea acel manuscris dispersat, nu va observa lipsa numeroaselor inedite. Trebuie să precizez că după tot ce ştiam şi mai ales observasem singur la personajul în chestiune, eram aproape sigur de deznodământul ce a survenit. Mi se părea mai dificilă explicaţia pe care energumenul avea să o dea lui Graur sau lui Vianu. Cred însă că în acel moment îi păsa prea puţin de cei doi, situat, credea el, atât de adânc în inima partidului prin portaltoiul care era Vâlcu.
Zeii mă inspiraseră să fac în secret şi un catalog manuscris al fişelor celor peste două mii de inscripţii ceramice, transcriind pentru fiecare piesă întreaga informaţie cuprinsă în fişă. Sosit la Mangalia, prima mea grijă a fost să pun la loc sigur, la nişte prieteni, acel manuscris precum şi pachetul cu fişe inedite, care purtau, de altminteri ca toate celelalte, amprentele inscripţiilor respective.
Pe la ora 10, când Canarache a sosit la birou şi a deschis fişetul să constate ceea ce cred că bănuia, a intrat într‑una din obişnuitele sale crize paranoice. Căci era un paranoid. A pus mâna pe telefon şi m‑a sunat la Mangalia. Zece minute a urlat ca un măgar înşelat în perfidia lui generoasă de mare personalitate ce se credea, a guiţat ca un porc şi a mugit ca un bou, probabil în prezenţa Dioscurilor ce nădăjduiau în minunea unui subit sfârşit. Din tot acest concert patrupedic reieşea că l‑am jefuit, că va cere lui Vâlcu să trimită Securitatea să mă facă terci, că‑l jefuisem nu numai pe el, ci şi Muzeul şi avutul public şi că va trimite imediat maşina cu Adrian Rădulescu (laşii Dioscuri se derobau, iar dizgraţiatul era gata oricând să reintre în graţii) împreună cu Mamut‑Sfarâmă‑Piatră să ridice întregul material, iar dacă opun vreo rezistenţă (probabil că mă şi credea un fel de Herşculică Magnificul), dăduse instrucţiuni să fiu lăsat lat. I‑am închis bineînţeles telefonul fără a rosti nici un cuvânt, ca să‑l las a crede că‑şi debitase tirada lui Niculescu ori Tudoriţei. După o jumătate de oră maşina sosea. Rădulescu îmi repetă ameninţarea cu lăsatul lat. L‑am întrebat dacă el sau Mamut era însărcinat cu execuţia. A fost prima şi ultima oară când l‑am văzut roşind pe băiatul popii din Feteşti. Era foarte încurcat când le‑am arătat cei doi saci ce formau obiectul furtului intelectual. Cu zâmbetul pe buze le‑am urat întoarcere plăcută şi multe succese în viaţă!
Cu un tren de prânz părăseam definitiv Mangalia şi Dobrogea, după ce zeii îmi hărăziseră să cunosc obiceiurile acelui mondo cane. Ca unic bagaj important aveam cu mine manuscrisul cărţii şi fişele pieselor inedite. Demisia i‑am trimis‑o prin poştă lui Canarache, după ce mai înainte avusesem grijă să avertizez în scris toate editurile bucureştene, inclusiv pe Graur, că manuscrisul cu titlul Amforele stampilate de la Callatis şi din sudul Dobrogei, conţinând atâtea file olografe, aparţine integral subsemnatului şi că orice pretendent la paternitatea lui, inclusiv Vasile Canarache, va avea de a face cu justiţia în cazul când va solicita tipărirea vreunei lucrări similare pe atare temă şi cu acel material, având în vedere confiscarea sub ameninţare cu bătaia a tuturor fişelor lucrate şi scrise de cel ce semna respectiva adresă.
Graur, căruia i‑o prezentasem personal, după ce am trecut‑o prin registratură, m‑a asigurat că el nu va tipări acea carte, rugându‑mă însă a nu face prea mult scandal în jurul gangsterescului jaf. I‑am promis şi nu am făcut. L‑am informat totuşi în detaliu pe Vianu şi prin ginerele acestuia a aflat imediat întregul Institut de arheologie din Bucureşti şi în scurt timp toată arheologia românească. Când i‑a sosit prin poştă demisia mea, Canarache primise cu siguranţă un telefon nu prea vesel de la Graur.
Mi l‑a trimis imediat acasă pe Dioscurul Aricescu să mă îmbune a mă întoarce şi să mă ameninţe că dacă n‑o fac voi... L‑am dat imediat afară, înjurându‑l după merit. Până la prematura‑i moarte, datorată abuzului de tabac şi alcool, avea să aibă în mare acelaşi comportament!
Între timp mondo cane ce abia îl părăsisem începuse să se interdevoreze. Crezând că ceea ce făcuse Canarache împotriva mea, fapt pe care ei înşişi îl susţinuseră cu tărie, îl vor putea folosi ca măciucă suplimentară împotriva lui, în lupta pe care Dioscurii o duceau acum pe faţă pentru a‑i lua locul (urmare tot a descoperirii şi publicării în trei a albumului comentat foarte amatorist, privind depozitul sculptural recent ivit la Constanţa), i‑a determinat să se plângă autorităţilor locale, cu lux de amănunte despre „nemaipomenitul jaf sub ameninţare cu uciderea” a cărui victimă a fost un „mare savant tânăr” care a părăsit Muzeul şi şi‑a trimis demisia prin poştă de la Bucureşti. Întreaga murdărie a fost adusă la suprafaţă mânjind deopotrivă pe toţi cei ce participaseră la confecţionarea ei.
Ceea ce nu ştiau Dioscurii era că împotriva lui Canarache, atâta vreme cât Vâlcu era Gauleiterul Dobrogei, nu aveau nici o şansă, fie şi pentru faptul că în ultimă instanţă fostul director al „Tempo”‑ului avea la mână nu o scrisoare pierdută, ci fotocopia uneia în care un activist din ilegalitate se plângea din lagăr soţiei sale de lipsa de grijă a partidului iubit faţă de fiii săi întemniţaţi!
Cât de mult ajunseseră să‑l iubească Dioscurii pe fostul lor părinte spiritual o relatau ei înşişi, confirmând totodată aleasa calitate sufletească (şi ea pe măsura mentorului odinioară îndrăgit), oricui voia să‑i asculte: spuneau că se duceau zilnic, cu rândul, să‑i presare pe birou sămânţă de gazon pentru mormânt!

IX

Deontologia oricărui fel de istorie evenimenţială, de la Polybios la Braudel, are a răspunde la trei întrebări ce definesc tot ce se întâmplă în lume: cauza (aitía), pretextul (prófasis) şi începutul (arhé). Filosofia istoriei este însă teoretizarea unui fel de vis al lui Deus otiosus căruia, culcat pe norişori albi şi pufoşi, răzbat, alunecând printre ei cuvinte disparate şoptite în somn şi barba sa lungă şi albă pe care mulţi pământeni ai veacului nostru, chiar dintre cei mai „nevinovaţi” şi mai sartrieni, au confundat‑o cu cea a lui Marx, confuzie ce şi‑au scuzat‑o ei înşişi cu asupra de măsură şi chiar şi‑au plâns de milă, la momentul potrivit, cât de chinuite şi de inocente victime au fost.
Nu despre aceştia şi lumea lor aş vrea să spun câteva cuvinte, ci despre lumea pe drept numită mondo cane unde istoria a fost suprimată şi decenii de‑a rândul s‑a trăit, adică s‑a vieţuit, în anistoric.
Istoria unui dezastru aproape că nu se poate scrie, după cum nu se poate da o definiţie negativă. E posibilă schiţarea unei morfologii a lui, ceea ce autorul acestor rânduri a reuşit să întocmească între anii 1992‑1994 sub titlul Morfologia dezastrului, 135 p. dactilo pe care Editura Humanitas a refuzat să o publice (facsimilul motivaţiei scrise se află reprodus la finele acestui volum). (apărută în 2005, n.red.)
Ca să răspundă întrebării al cui dezastru a fost, acelaşi autor îşi propusese a scrie o carte monumentală şi neobişnuită prin chiar ilustraţia ei, pe lângă felul specios al întrebărilor: Istoria literară şi ilustrată a României moderne, 1848‑1948. S‑a oprit însă dându‑şi seama de inutilitatea uriaşei munci. „Imposibila întoarcere”, cum spunea Marin Preda, ireparabila fractură, cu smulgerea mai multor vertebre ale coloanei spirituale a neamului, se produsese. Nimeni, până la imprevizibila îndepărtată apariţie a tomoidalei cărţi n‑ar mai fi rămas în viaţă din descendenţa celor care vor fi apucat, conştienţi fiind, ultimii ani de dinaintea revărsării comuniste. Or, istoria poate fi pertinent înţeleasă fie pe baza eternului omenesc, fie pe cea a unor tradiţii şi remanenţe ce asigură dezvoltarea şi diversitatea firească a oricărui context istoric al acestei lumi. Din fericire virtualul autor şi‑a dat seama de lipsa de utilitate a posibilei sale opere viitoare observând metamorfozarea înspre nonsens a unuia din martorii importanţi ai demonstraţiei sale: dramaturgia caragialiană.
Poate că Editura Humanitas a procedat bine netipărind Morfologia dezastrului. Câţi indivizi din actuala populaţie a ţării îşi dau seama că s‑a petrecut un dezastru, fără a‑l bănui pe autorul acelei cărţulii că ar fi altceva decât un jalnic cârcotaş, atunci când toate oraşele ţării şi‑au schimbat înfăţişarea, când majoritatea cetăţenilor locuiesc în blocuri frigorifice, mizere, meschine şi insalubre, când aproape fiecare familie are un automobil uzat şi poluant, dar puţine automobile au şi benzină!
Morfologia dezastrului ca şi Gustul eternităţii vor rămâne cărţi inteligibile poate în viitor. Unor oameni care trăiesc în mizerie nu le poţi oferi spre lectură analiza propriei lor mizerii de care de cele mai multe ori nici nu‑şi dau seama. Atare lucrări şi poate încă multe altele de genul lor vor constitui adevărate „arheologii” tucidideene asupra unei Urgeschichte pierdute în noaptea uitării, căci pentru a putea supravieţui omul doreşte să uite cât mai repede durerea. De aceea generaţiile tinere nu învaţă nimic din „lecţiile istoriei” repetate de belferi erijaţi în profeţi al căror rol de furi ai Revoluţiei a constat şi acela de grădinari ai amneziei, cultivând the stupid people şi eliminând din viaţa şi de la conducerea acestei ţări pe cei ce ar fi sufocat atare buruiană.
Poate că acest popor, care acum nu mai este un popor, ci o populaţie, vorbind o limbă nu maternă, ci deprinsă ca o limbă străină, întrucât răpindu‑i‑se filogenia i s‑a alterat ontogenia, poate că această populaţie va reuşi cândva, dacă îi va fi favorabil contextul, să redevină ceva! În tot cazul altceva decât ceea ce a fost!
Cu un partid politic la putere (majoritar doar prin sprijinul extremei drepte şi extremei stângi), având o experienţă şi o echipă de guvernare regenerată timp de patru decenii, cu o opoziţie de mucava formată din „infiltraţii”, „răspopiţii” sau ereticii debusolaţi ai aceluiaşi partid, din veleitari, belferi sau căşunişti dornici de a mesteca măcar firimiturile aruncate de la masa aleşilor „poporului suveran”, cu o populaţie gasterocefală prin tradiţie şi revigorată istorie a capului plecat sabia nu‑l taie, cu o contraselecţie milenară susţinută şi teoretizată de ortodoxismul închinat puterii lumeşti, în fine cu închipuirea noastră că am semăna cu occidentul european, deşi toţi cei ce semănau măcar şi palid au trecut în nefiinţă, viitorul ne este cât se poate de limpede: vom juca farsa democraţiei „bonne pour l'orient” în care democraţii europeni nu vor crede niciodată, dar o vor accepta ca răsplată a despărţirii lente de imprevizibila Rusie, greu de controlat, redevenind cordonul sanitar al acesteia, adică reversul cortinei de fier. Aici, la porţile Orientului, acesta ne‑a fost şi ne va rămâne destinul geopolitic, într‑un moment în care populaţia de care vorbeam nu poate arăta Europei drept faţă a sa decât furul rusului, iar dintre rândurile ei buimace, nici o personalitate emblematică şi harismatică!
Nici măcar „memorii” nu pot fi numite cele scrise aici, ci un fel de pantalonadă jucată de cabotini, cărora furându‑li‑se textul piesei nu le‑a mai rămas decât să‑şi improvizeze viaţa şi să facă din mizerabilul amănunt cotidian adevărata lor epopee (Ţiganiada) şi adevărata lor istorie (Ciocoii vechi şi noi).
Pentru astfel de realitate gustul eternităţii rămâne visul intangibil al purităţii, visul care nu poate fi visat decât murind şi aceasta doar de cei ce au intenţionat măcar a fi sfinţi. Trăind în lumea încâinoşită a comunismului, murdărit cu voie sau fără voie de sus şi până jos, ca printr‑o minune ce e posibilă numai când dezastrul şi dezgustul trec drept normalitate, îţi vei fi păstrat oare o fărâmă din firescul firii ce ni s‑a dat? Sau gustul eternităţii pe care îl vom avea va fi tocmai cel al vieţii pe care am dus-o, constituindu‑ne karma ce ne‑ar reîntoarce în reptile într‑o viitoare, refăcută peste o glaciaţiune şi peste mii de ani, eră a brontozaurilor?
Prin chiar dezastrul epocii trăite, o clipă în existenţa geologică a planetei, despre ea nu se poate scrie nimic ce ar avea îndreptăţirea să se numească istorie sau literatură memorialistică. Toate aceste tentative, în veacul nostru cel al apocalipsei cum figuris, vor putea fi strânse sub numele de patologie istorică fiindcă în existenţa umanităţii (plină de crime, de genocide, de erezii, de suferinţe de tot felul) în decursul deceniilor acestui secol s‑a încercat şi s‑a reuşit distrugerea fiinţei, echivalarea oamenilor cu muştele, cu viermii, cu viruşii, bipezii fiind aduşi să‑şi piardă demnitatea demnităţii constitutive cu care au fost înzestraţi de natură, lipsiţi în cele din urmă de instinctul autoapărării şi de conştiinţa dreptului la viaţă!

X

Cum vieţuiau oamenii acestei ţări în primii ani după 1947? Vârfurile claselor sociale care vădiseră personalitate au fost încarcerate în scopul lichidării fizice şi psihice. Familiile lor date afară din case, înghesuite în locuinţe insalubre şi în cartiere mizere. Soţia ultimului preşedinte al Academiei Române, după arestarea lui Dimitrie Gusti şi spulberarea foarte specializatei sale biblioteci, a fost mutată într‑o cameră cu pământ pe jos în Crucea de piatră. Zdrobită de durere şi mizerie s‑a stins curând. Acelaşi rău famat cartier devenise reşedinţa a ceea ce mai rămăsese neîncarcerat din protipendada românească. Sturdzeştii, Filotti, Cădere şi atâţia alţii fuseseră trimişi acolo să‑şi împartă bucătăriile şi closetele cu sărăcimea cea mai imundă. Se pornea de la ideea marxistă că sărăcia era o boală a capitalismului şi nu se datora lenii sau cartelei genetice a individului. Astăzi când şomajul îşi arată colţii săi tăiaţi de subsidiile electorale ale guvernului deturnate din impozitele populaţiei destinate unor nevoi vitale (alimentare cu apă, sănătate etc.), nu găseşti un bărbat care să bată un covor, să dea zăpada în lături sau să facă alte treburi uşoare şi bine remunerate. Toţi cârtesc, dar nimeni n‑ar munci. Cuvântul pleavă li se potriveşte acum ca şi cu două milenii în urmă.
Orăşenii au fost daţi afară din casele lor ori obligaţi să trăiască într‑o cameră şi, ceea ce era şi mai cumplit, în comun, ţara fiind o închisoare la dimensiuni naţionale şi în condiţiuni aproape similare penitenciarelor. Într‑o locuinţă cu 4‑5 camere stăteau acum tot atâtea familii cu 3 sau 4 persoane fiecare. Erau cca 20 de indivizi la o singură baie şi tot atâţia la bucătărie. Promiscuitatea era maximă, scandalurile se ţineau lanţ din pricina suprapopulării imobilelor concentraţionare. Locatarii îşi suflau reciproc mucii în mâncărurile celorlalţi. Din oraşe ca Braşovul multe familii au fost deportate în mediul rural, aduşi fiind în loc rurali din părţile cele mai înapoiate ale Moldovei sau refugiaţi basarabeni, deveniţi agenţi sovietici şi nacealnici în lumea în care s‑au împloşniţit.
Îmbrăcămintea şi mâncarea se dădeau pe cartele; erau dintre cele mai proaste. Pălăriile femeilor fuseseră înlocuite cu basmalele chivuţelor ori ale ţărăncilor. Ţărănimea era furată, hărţuită şi bătută. Tot ce era populaţie de origine străină: evrei, greci, armeni, occidentali europeni s‑au văzut nevoiţi să părăsească ţara în proporţie de 90 %. Au venit în schimb ostatecii greci ai lui Markos, sau mai bine spus, după cum s‑a văzut, ai lui Danielidis.
Solida burghezie românească a fost distrusă, meşteşu-gărimea de înaltă clasă, de asemenea. Pentru a trăi de pe o zi pe alta, cei spoliaţi îşi vindeau ultimele bunuri personale. S‑a epurat întregul aparat de stat. Oraşele au fost curăţite de statuile şi monumentele lor. În locul clădirilor bombardate, după ridicarea heirupistă a ruinelor, apăreau „grădiniţe” cu trei flori şi un boschet (de unde şi cântecul triumfal comunist: „a mai apărut o grădiniţă în Bucureşti”), niciodată udate vara, viitoare micromaidane, rămase a fi proslăvite de „folclorul nou”. Automobilele s‑au împuţinat treptat până la dispariţia taxiurilor, căci şi şoferii proprietari ai acestora erau consideraţi exploatatori. Trăsurile nu s‑au mai văzut după uciderea în masă a cailor, rechiziţionaţi în acest scop. Străzile erau pustii. Ruşii au luat din ţară vagoane de cale ferată, locomotive, tramvaie, motonave, avioane, pe lângă bogăţiile subsolului. Au furat tezaurul Băncii Naţionale ascuns în munţi la Tismana şi au golit silozurile cu cereale de rezervă, ceea ce a provocat foametea din 1946 din Moldova afectată de secetă. Au devastat magazine, depozite şi ateliere. Au astupat cu tencuială fresce, mozaicuri şi inscripţii în piatră, iar tot ce n‑au reuşit să facă, a desăvârşit în acest domeniu procletul Ceauşescu, dărâmătorul bisericilor, satelor şi oraşelor. De aceea România nu mai e România, iar românii nu mai sunt români fiindcă nu mai sunt fiinţe umane, ci umanoizi.
După 1960 a început o oarecare redresare care, având în vedere că generaţia interbelică ori descendenţii ei imediaţi mai fiinţau încă, ţara comunistă mai putea fi vag comparabilă lumii occidentale europene căreia îi aparţinuse. Era însă un început de renaştere fără viitor, când „strângerile şurubului” întreceau numeric şi în eficienţă strângerile lui, conform strategiei leniniste: „un pas înainte şi doi înapoi”. Acestei veri polare a iernii nemulţumirii noastre îi vor fi consacrate paginile volumului următor.

gust-et-1

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2

cronici-250x500