Gustul eternității I

UN EPIGRAFIST POFTICIOS

Într‑o dimineaţă de început de vară sosi la Muzeul din Mangalia, încă neinvadat de oaspeţii estivanţi ai „directorului“ ce îl şi locuia, D.M. Pippidi despre al cărui debut epigrafic recent am avut prilejul să vorbesc într‑unul din capitolele anterioare (când a recurs la Frenkian pentru descifrarea şi întregirea inscripţiilor greceşti histriene şi apoi nu l‑a mai salutat!). Pe cât de recente erau aceste începuturi, pe atât de mare era hyperefanía (orgoliul, firea dispreţuitoare) sa. Caracterul dificil, megalomania, iritabilitatea şi veninul care l‑au conservat destul de mult şi de bine erau probabil epifenomenele unei sluţenii sufleteşti ce se datora poate irepresibilei incongruenţe biografice, care roade întruna, după cum se ştie, naturile megalomane (a se vedea cazul lui Mateiu Caragiale şi fumurile sale aristocratice ironizate din tinereţe de genialu-i părinte). Căci avem de a face cu o megalomanie intelectualistă în cazul fiului plăcintarului din Craiova, ajuns ginere al lui Iorga la şase ani după moartea acestuia, prin căsătoria cu blânda Liliana, răpusă de cancer în urma frigului genocid al tiranului, din iarna 1984‑1985; se va fi dat în străfundurile epigrafistului nostru o luptă de felul celei din sufletul lui Călinescu, în care nu a învins însă geniul, pe care Pippidi era departe de a‑l avea, ci tocmai neputinţa unei deplinătăţi intelectuale mereu incitată de o mare ambiţie slujită de cunoştinţe şi de putere de muncă. Paginile sale, eventual savante, sunt căznite, erudite, aproape scientiste şi de cele mai multe ori aptere. În primul volum Din istoria Dobrogei (Bucureşti, 1965), partea scrisă de D. Berciu e mult mai plauzibilă şi mai fluentă prin comparaţie cu căzneala caracteristică acelui tardiv debut unitar în istoria veche. Era incapabil de adevărată sinteză în ciuda unor ani de profesorat umpluţi cu „strălucite“ cursuri de istorie a lumii greco‑romane, copiate după Rostovtzeff, în vremea când transfugul din Rusia lui Lenin, devenit profesor la Yale, era în lagărul socialist cu desăvârşire interzis şi ignorat de studenţi, de altminteri pe atunci ignoranţi de felul lor. Mai mult încă, Pippidi a crezut că e dator să preia şi să ducă mai departe toate inimiciţiile lui Iorga, care nu erau puţine!
Deci iată‑l pe măreţul Pippidi apărând la Mangalia pe la mijlocul lui iunie 1961. Venise să vadă şi să copieze inscripţiile din Muzeu. A cerut registrul inventar şi în cele din urmă a ajuns şi la un mic fragment de marmură (de mărimea palmei) al unui decret de proxenie (cetăţenie) pentru un parian (din insula Paros, cea vestită prin marmura ei, material importat frecvent de eleganta şi bogata Callatidă). Pe rafturile micului depozit, ce servea şi de bucătărie, l‑am căutat cu stăruinţă, fără să‑l găsesc, amânând pe cât puteam prezentarea lui.
Mi‑am adus în fine aminte că l‑am folosit cu o zi în urmă drept adiuvant gospodăresc. Tudoriţei, femeii de serviciu, i se năzărise să‑mi cumpere o gâscă şi să‑mi facă supă şi rasol. După ce trudise acasă, jumulind‑o şi curăţând‑o a adus‑o gata de fiert la Muzeu. Acolo dispuneam într‑adevăr de o imensă oală din tablă subţire şi de un reşou electric de 500 waţi. A fierbe o gâscă pe un reşou electric înseamnă aproape a fierbe un miel la lumânare. Pe deasupra gâsca enormă s‑a dovedit a fi şi bătrână. După ce fiersese de mult zarzavatul şi fusese scos, simbolul salvării Capitoliului roman a continuat să clocotească încet încă vreo trei zile, cu toate cuiele care, la sfatul lui moş Niculescu (portarul), fuseseră aruncate în oală.
Drept capac dispuneam de un abajur de tablă emailată, exact cât circumferinţa oalei, care poseda drept mâner gaura pentru bec în vârful acelui con. Bine spălat, a fost folosit ca atare. Cam a treia zi de dimineaţă gâsca dădea semne că în fine catadixise să fiarbă şi să se lase mâncată cu hrean şi zarzavatul aferent. Seara, de teamă să nu intre în oală simpaticul Aristobul (şoricelul minuscul care locuia într‑o mică pivniţă unde erau depozitate pachetele cu scheletele neolitice exhumate de predecesorul meu Harţuche – vestit prin faptul că urmând să divorţeze, tăiase în două covorul, plapuma, salteaua şi altele de acest fel, dar împăcându‑se cu nevasta a trebuit să le coasă la loc) am pus deasupra ei capacul abia tangent la buză şi i‑am acoperit gaura cu decretul preacinstitului parian.
Era ziua în care tocmai picase Pippidi. În căutarea mea intrigată de dispariţia preţiosului document, observ că oala avea capacul răsturnat. „Ah, Aristobul e înăuntru, înecând astfel totodată corăbiile speranţelor mele culinare!“ O chem pe Tudoriţa, scoatem gâsca, vărsăm supa într‑o cratiţă şi constatăm că la fund nu e Aristobul ci doar cuiele şi fragmentul de marmură, plin de grăsime şi mirosind puternic şi apetisant. Tudoriţa îl freacă cu praf de curăţat, îl clăteşte, marmura însă continua să miroasă. În vreme ce supa se punea din nou la fiert spre a i se adăuga în final gâsca şi legumele, eu îi prezint triumfător lui Pippidi, visând pe cerdacul vilei lui Hurmuzescu, apoi a lui Bodnăraş şi apoi Muzeu, cu privirea pierdută în largul mării şi în adâncurile trecutului, decretul preanorocosului parian. — În fine l‑ai găsit!, adăugând după un timp: „dar ce miros pătrunzător de supă vine din bucătăria dumitale improvizată“. Pippidi, care n‑avea fler istoric, nu putea bănui că o inscripţie nu numai că se citeşte, ci se şi adulmecă. De aceea pars secunda din volumul amintit, intitulată Grecii de peste mări, era foarte sumbră, din inscripţiile pe care le tot studiase desprinzându‑se numai distrugeri, revolte, războaie, jafuri şi alte lucruri neplăcute de te mirai de ce mai zăboveau grecii prin acele locuri.
Gândindu‑mă la ce‑mi povestise despre personaj Frenkian, m‑am decis să‑i ofer atrabilarului epigrafist ocazia de a cunoaşte la propriu gustul adevărat al istoriei!
—Apropo, domnule profesor, pentru că s‑a făcut ora prânzului şi mirosul supei v‑a stârnit apetitul, vă invit la modestul meu dejun, la care, pe lângă lichidul olfactiv divulgat vom mânca şi din gâsca ce l‑a secretat, în parte. — Mulţumesc, tocmai voiam să te întreb la care restaurant s‑ar putea mânca aici? — Sunt mai multe, dar «operele» lor sunt lipsite de gust, plate şi mai ales fără imaginaţie. Cu toată modestia, o supă ca aceasta nu cred că veţi mai mânca vreodată. E realizarea Tudoriţei, dar contribuţia mea ştiinţifică n‑a fost lipsită de importanţă. — Ei, cine ştie, poate cu timpul vei scrie o carte de bucate!“, adăugă onorantul meu oaspete cu un zâmbet scăldat într‑un abia disimulat filtru borgian.
Ne‑am aşezat la o masă de brad în depozitul ce servea, cum spuneam, drept bucătărie şi sufragerie. Bucatele au fost consumate cu epigrafistă poftă şi în chip de mulţumire, maestrul, Dalai Lama, cum îl numeau trepăduşii de care‑i plăcea să se înconjoare şi să fie adulat, constată cu gravă maturitate ştiinţifică, şi nu numai, că lăudarea‑mi de sine mirosise în realitate într‑adevăr a bine!
Apreciată a fost şi cafeaua turcească pe care am sorbit‑o tacticos în balconul larg al vilei, admirând faţa strălucitoare a mării sub plăcutul soare al amiezii.
— Domnule profesor, cred că vă veţi putea mândri de azi înainte cu faptul că sunteţi unicul epigrafist care a îngurgitat cu poftă, la propriu, obiectul ştiinţei sale. Nedumerirea ironică şi dispreţuitoare se aşternu pe faţa lui Pippidi care intuise că de la mine nu se putea aştepta la vreo linguşeală (interesant acest cuvânt românesc care trimite aproape direct la acel stercofag gest posterioral desemnat prin italienismul lecaculism, încetăţenit cu asupra de măsură încă de la revărsarea comunistă).
— Adică? — Decretul de proxenie al parianului, pe care nu‑l găseam, l‑am aflat în supă, în care căzuse de pe gaura capacului–abajur unde‑l pusesem ca să nu intre Aristobul! Şi i‑am povestit cu toate amănuntele întreaga istorie a acelei supe de gâscă şi de epigrafie greacă. — Bine, dar sper că măcar cuiele nu erau din cele antice, de cosciug? I‑am reamintit că amândoi mâncaserăm aceeaşi mâncare şi că după căderea decretului în ea, supa fusese din nou îndelung clocotită.
Dar Pippidi nu avea umor şi nu putea gusta astfel de întâmplări. (Vianu, preluând probabil părerea proaspătului său ginere, pe atunci trup şi suflet devotat lui Condurachi, îmi spunea despre Pippidi că e cam provincial). Întâmplarea a făcut totuşi nu numai să le guste, dar chiar să le şi mănânce cu poftă!
Îmi aminteam că la Suceava, la o consfătuire arheologică, urmată de o cină abundentă şi bine scăldată în vin (care nu era cu siguranţă cel al strămoşescului petic de vie din Chios), n‑a savurat, ba chiar s‑a supărat şi a plecat de la masă, după cum îmi relatase Dumitru Tudor, atunci când paleontologul Nicolaescu Plopşor (pitoresc reprezentant al boierimii şi intelectualităţii craiovene eradicată de comunism, pe care, student pe şantierul arheologic al profesorului Tudor de la Sucidava–Celei, l‑am întâlnit prima dată într‑un ostrov marginal al Dunării, apărând subit din tufişăria unei bălţi, cu barba sa mare şi hirsută speriindu‑mă: — Cine e?, strigai eu. — Ăl din baltă, îmi replică râzând Plopşor; cu puţini ani înaintea morţii sale, coolteanul preşedinte al Academiei, illo tempore, Ilie Murgulescu, avea să‑l facă membru corespondent, cum a rămas până la Revoluţie Pippidi), cu multă vervă şi inspiraţie i‑a adresat următoarea epigramă: „Cu diureticul tău nume / Ajuns‑ai academician; / Mă‑ntreb ce deveneai, maestre, / De te chema Vespasian?“.
Dionisie Pippidi a plecat în după-amiaza aceea de la Muzeul din Mangalia cu un chip meditativ şi ceva mai puţin fălos de cum venise. Era încă şi mai rigid şi s‑ar fi putut spune că înghiţise un baston, dacă n‑ar fi sorbit o inscripţie. Oricum, în lumea drepţilor în care se află acum are toate condiţiile să rămână veşnic drept!

gust-et-1

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2

cronici-250x500