Gustul eternității I

ADDENDA

1

„21,VII,1955

Dragă Mihai,

Îţi promisesem că îţi voi scrie imediat după ce ai plecat. Nu am reuşit să mă ţin de cuvânt, din motive foarte «obiective»: am rătăcit cartea poştală pe care o primisem odinioară de la tine şi am găsit‑o abia acum două zile. Era singura hârtie pe care aveam adresa ta (adresa de la Călimăneşti, n.n.), mai ales că era scrisă manu propria. Am plecat din Bucureşti de o săptămână, cu o valiză impresionantă de cărţi şi cu tolbe aeriene de proiecte. Mă aflu în anticamera sihăstriei. Am avut «noroc» că timp de vreo două săptămâni am fost scutit de orice deplasări (afară de cea de la Bucureşti la Sinaia) deoarece mi‑am sucit un picior. Ocazie superbă şi unică! Abia azi mi‑am făcut ieşirea în lume. Am linişte aici. Îţi dai seama ce înseamnă linişte după infernul Bucureştilor? Citesc toată ziua, scriu…

Deocamdată îţi scriu doar această carte poştală pentru a mă reabilita în faţa ta (Is it possible?). Aştept «grabnicul» (ce anticipaţie îndrăzneaţă!) tău răspuns. Îl pretind mai consistent decât acest «cuvânt înainte». Cu drag, Sorin (Mărculescu, n.n.).“

 

2

 

„29,VII,1955

Mihai dragă,

Scrisoarea ta m‑a impresionat neplăcut. Ce înseamnă descurajarea asta totală, tonul ăsta funebru în care sunt acordate toate strunele sufletului tău? Nu îţi cer eroism, vitejie, toţi sunt termeni incompatibili cu caracterele noastre, dar pot să‑ţi cer puţin spirit filosofic. Cum, când tu ai posibilitatea să creezi, să îndeplineşti actul suprem inaugurat de atotputerea Demiurgului, să te laşi pradă unei asemenea deznădejdi? Scrie, nu te uita la viitorul scrierii tale, aruncă lestul amintirilor inutile şi înalţă‑te, încearcă să‑ţi înfigi rădăcini în lumină, încearcă, dacă nu aceasta, să cunoşi voluptatea suferinţei, virtualitatea lutului primitiv şi apăsător, dar din care, la urma urmelor, ţâşnesc cele mai minunate pilde de puritate şi echilibru: ploile! Şi eu eram acum câteva luni pradă unei crize asemănătoare, nu mai puteam să scriu, nu eram în stare să citesc, simţeam că mă afund din ce în ce în mocirla cotidianului, că mă pierd fără scăpare. Nu mai aveam nici o tragere de inimă pentru nimic, mă înrăisem, sufletul mi se închircise.

Acum mi‑am revenit. Poate sunt deplasat dându‑ţi pilde şi sfaturi. La drept vorbind, echilibrul mi‑a revenit în parte prin inconştient, prin firea lucrurilor, care e să uiţi pentru a putea urca. Experienţa de viaţă a mea este încă săracă, trunchiată şi limitată. Viaţa ni se compune în mare parte din instantanee în faţa cărora mă opresc încă sub impulsul uimirilor puerile de odinioară. Deosebirea este că încerc să coordonez spontaneitatea acestor impresii şi să trag concluzii nu întotdeauna nimerite. Dar ceea ce contează este actul în sine. O, câtă josnicie, câtă superficialitate nu ascund sub chipul meu, care pe mulţi îi înşală. Sunt totuşi unele defecte şi meschinării inerente vârstei. Dar viaţa, viaţa în accepţia ei plenară, imuabilă în faţa diverselor obtuzităţi, viaţa aceasta este magnifică, aş putea spune (şi paradoxul acesta ascunde mult adevăr) îngrozitor, înspăimântător de frumoasă. Şi această privelişte provoacă în mine o serie întreagă de complicaţii. Avalanşe de impresii îmi izbesc retina, cu totul contrar firii mele: eu sunt un static, cu mediul, cu ansamblul natural din jurul meu conversez printr‑o lentă osmoză. Brutalul sau neprevăzutul sunt destul de rare. De multe ori mi se prezintă în faţa ochilor imagini aproape uitate, sau atât de îndepărtate de clipa apariţiei lor încât îmi par străine şi mă consider ipocrit dându‑le veşmântul spiritului meu. Alteori sunt incapabil să‑mi adun şi să‑mi coordonez impresiile asupra unor evenimente ce m‑au impresionat relativ recent. Şi pentru toate aceste motive, înclin să fiu sceptic în ceea ce mă priveşte şi, extinzând asupra unei părţi a lumii exterioare, pe care o percep organizată în felul meu (mai precis şi mai logic eu, organizat în felul ei). Şi de aici, un scepticism universal, de care totuşi mi‑e groază. Caut entuziasme calde, spontane, chiar în faţa fleacurilor; ceea ce aş cere ar fi faptul în sine. Să mă bucur o singură dată, plin şi unic, fără întoarceri, ceva asemănător cu bucuria copilului, a florii, a cerului, când râde soarele şi zâmbeşte verde câmpia. O dată doar, dar nu pot. Atunci «le démon de la perversité» a lui Poe mă covârşeşte şi visez «înfloriri nefireşti»: entităţi (folosesc un termen mai larg) ce să‑şi împlinească clipele pure ale dragostei şi înfloririi izolate de bezna lutului, scăldată în imacularea veşnică a cerurilor şi a luminii. Toate acestea m‑au determinat să lucrez la un ciclu de poeme: «Nefireasca înflorire», foarte scurte, concentrate, cuprinzând fulguraţia unei singure clipe de impresii. Iată câteva:

Pe baltă

luna a înflorit:

nufăr dintr‑o altă

lume venit.

La fel de trist o privesc:

corola ei caută fundul,

căptuşit cu alge,

scoici şi cadavre.

*

Am contemplat

albastrul ceresc îndelung.

Ochii m‑au durut,

i‑am întors să doarmă pe lut.

Nu veni!

Ascult cum cresc

rădăcini în bezne.

*

N‑aş vrea să mai caut

devenirea florilor,

aş vrea să muşc

pulpa neagră

a lutului tăcut şi fatidic,

să simt gustul sângelui

din trandafiri,

să morfolesc desnădăjduit,

cu maxilarele încleiate şi rănite

imensitatea lutului greţos,

ca să găsesc deliciul piersicei.

*

Taci!

Ascult vaietele universelor din mine,

căutând tăcerea celui ce cred că sunt

Eu.

Am timp să citesc. Pe aici plouă aproape zilnic. Am făcut o mică excursie pe valea Peleşului, din care m‑am întors murat bine de tot. Totuşi sunt imun faţă de vreme, datorită numărului considerabil de cărţi ce mi l‑am luat.

Mi‑ai scris ceva, despre care nu se poate vorbi cu adevărat decât între patru ochi: te‑ai îndrăgostit? Gustă din plin voluptatea amară a acestui sentiment, nu fi atât de nenorocit încât să nu mai poţi aprecia lucid faptele. Încearcă să‑ţi rămână mereu deschisă o frântură de pleoapă şi va fi de ajuns ca să te menţină. Nu placi? Ipohondrie, sau generalizare nejustificată. Deşi banalizate de deasă cântare versurile lui Francisc I îmi par un adevăr etern:

Souvent la femme varie,

Bien fol qui s’y fie.     Nu?

Îţi spun să fii lucid, deşi îmi sună în minte câteva cuvinte dintr‑un dialog al lui Paul Valéry: «La raison, quelquefois, me semble être la faculté de notre âme de ne rien comprendre à notre corps». Poate că aşa este.

Sunt nerăbdător să îţi citesc drama, la toamnă, când ne vom întâlni. Se vestea interesantă din cele ce mi‑ai spus despre silueta sa generală. Evită însă structura grotescă, adică adâncirea până la refuz a unui personaj în dauna celorlalte. Şi poate ar trebui să eviţi şi sfârşitul tragic, în care eroii mor. Dacă totuşi adopţi aceasta, fereşte‑te de a‑l motiva facil şi neconvingător. Tragicul poate fi aflat şi în drumul Calvarului, nu numai în supliciul pe cruce.

Şi acum… îmi amintesc că, venind odată la mine (în vasta grădină a unei mari case de pe Şoseaua Ştefan cel Mare, dărâmată de buldozerele socialismului ceauşist, n.n.), ai început să muşti cu voluptate muguri şi frunze fragede. Ridică acest act la rangul de conduită, de criteriu psihologic împotriva pesimismului în care te zbaţi. Muşcă mugurii şi lăstarii vieţii, chiar amari. Sunt destul de seci cele ce ţi le‑am spus. Aş vrea să putem fi împreună când pe unul din noi îl cuprinde o asemenea criză de deznădejde. Poate ar fi mai uşor pentru cel lovit. Mihai, muşcă toate frunzele din pădurile ce te înconjoară, nu te uita la ploaie, bate‑te cu pumnii în piept şi ţipă către cer: un tonic excelent?? Vreau să te găsesc prezentabil în toamnă, plin de seva puternică a umanismului, către care doar tinzi prin studiile tale. Ia exemple din antichitatea pe care o iubeşti.

Toţi ai mei îţi mulţumesc pentru urările trimise. Dragul meu, fii tare. Soarta ne mai rezervă poate lovituri mai mari. Să lăsăm o parte din energia pe care ne‑o consumăm cu plângerile tinereţii, pentru mai târziu. Aştept cuvintele tale, al tău Sorin.

P.S. Despre sonetul tău o să‑ţi scriu altă dată. E interesant. Aş vrea să ştiu ce ai mai scris in domeniul poeziei. Vrei să‑mi scrii?

Sorin“

 

3

 

„Sinaia, 3 august, 1955

Dragă Mihai,

Mă conformez dorinţei tale şi‑ţi răspund la 2 ore după ce ţi‑am primit scrisoarea. Deşi nu este în obiceiul meu să fiu atât de prompt, tu faci (sau eu fac) excepţie. Sunt înfrigurat şi neliniştit. Am citit în ultima vreme câteva cărţi capitale pentru cel ce caută drumul adevăratei poezii. Mi se pare că ţi‑am spus de Paul Valéry. Din el am citit două dialoguri de manieră platoniană, însă de concluzii cu totul moderne: L’ame et la danse şi capodopera în proză a lui Valéry, Eupalinos ou l’Architecte (apropos: ce înseamnă pros harin? răspunde‑mi) în care am găsit directive strălucite, unice. Apoi un eseu foarte inteligent şi de o mare fineţe şi sensibilitate: Satan et la Poésie de André Brincourt care mi‑a deschis ochii asupra unor ceruri abia întrezărite. Nu vreau să‑ţi scriu despre toate acestea. Voi lăsa timpul care ne mai desparte să‑mi decanteze impresiile atât de învălmăşite şi de uimite care m‑au asaltat. Vom vorbi mult la Bucureşti. Întâi un mare principiu: Ars imitatur naturam in sua operatione. Bagă de seamă, in sua operatione, este colosal de important. Arta este o lume aparte care transfigurează natura, o mistifică, o minte prin filigranul magiei poetice, sub inspiraţia lui Satan. Arta este artificială şi anti‑naturală. Artistul luptă cu propria lui creaţie şi iese învins din această luptă, dând loc incantaţiei… şi multe altele pe lângă acestea ridicol de scurt expuse. De aici am început să reflectez asupra «poeziei» populare, punându‑i la îndoială valoarea din punctele de vedere pe care m‑am situat. În fine sunt în pragul unei teorii care mai are nevoie de fundamentare şi argumentare. Caut lumină ca s‑o transform în penumbra magică a poemelor, în care cuvântul să‑şi găsească virginitatea primară, în care el să aibă puterea şi persistenţa unei cădelniţări cu smirnă. Reflectează asupra următoarei proze din André Gide: «L’Art naît de contrainte, vit de lutte, meurt de liberté» – sintetizare capitală. Hm! M‑am lăsat purtat de entuziasmul morbid de care sunt cuprins şi ţi‑am înşirat lucruri deasupra cărora poate ai să te amuzezi copios, sau ai să clatini compătimitor din cap. Totuşi, cred, mai devreme sau mai târziu, ai să ajungi pe aceleaşi poziţii. Cât timp vei fi departe de ele, vei fi departe de Poezie. Nu are rost reacţionarismul. De ce să refuzăm piscul golaş, dar înconjurat de splendide panorame, în schimbul unei cabane confortabile, dar înghesuită în fundul unei văi, de un soare anemic arareori luminată? Nu, trebuie să te transformi! Vom vorbi la Bucureşti.

Mai citesc doi poeţi contemporani francezi: Guillevic şi Henri Michaux. Primul, o sensibilitate rară, copleşitoare, primitivă, respirând în lumea, logic imposibilă, a lucrurilor, a pietrelor. Dăltuitor atent şi îndrăgostit spre vinele de viaţă ale aşa‑zisei lumi moarte. De pildă:

Si un jour tu vois

Qu’une pierre te sourit,

Iras tu le dire?

Pe celălalt abia îl citesc acum.

Scriu acum un poem: „Paradisul pierdut“, în care mă supun canoanelor clasice ale formei, conform principiului: «La plus grande liberté naît de la plus grande rigueur».

Cum îmi petrec restul timpului? Citesc aproape toată ziua, deoarece zi de zi plouă şi trebuie să rămân în casă. Mă întreb dacă nu suntem în pragul unui nou potop. Plouă exasperant, când torenţial, zgomotos, când insinuant şi perfid. Am ocazia să analizez sufletul ploilor, deoarece lucrez la o mansardă, în faţa unui geam ieşit în afară, cam în genul celui din camera ta bucureşteană. Traduc din Tit‑Liviu şi Cicero, citesc din Bernard Shaw, fac la spaniolă… timpul trece extraordinar de repede şi… rămân neîndrăgostit. Dragă Mihai, sincer să‑ţi spun, nu ţin câtuşi de puţin să mă îndrăgostesc acum. Nu am timp. Prefer pentru moment nostalgia unei inimi ideale de care să mă alipesc, caldă şi dumnezeiască, dar care să nu‑mi ofere o fericire deplină, nici măcar iluzorie. Ştiu că fericirea e distrugătoare, din proprie experienţă. Durerea e singurul element fecund în viaţa noastră. Trebuie s‑o cultivăm atent şi gelos căci apatia grasă în care te aruncă o eventuală fericire deplină mi se pare insuportabilă. Scepticismul incurabil în care înot mă face să cred că nu poate exista iubire aşa cum visează cei «hors de l’amour». Totul este în fond un banal loc comun cu utilităţi şi satisfacţii precise, pe care numai Poezia îl ridică la rangul de lume nouă. Desigur că o să mă îndrăgostesc, însă amar şi sceptic. Am să muşc din dragoste ca dintr‑o piersică ireal de împlinită, însă în care ţi s‑a spus că se ascunde un colcăit de vierme. Simt şi eu acea lichefiere dulce a inimii, care se scurge ca razele altei lumi, interioare însă «faute d’amoureuses» aştept.

Mă miră un lucru. Din scrisoarea ta văd că actuala ta stare sufletească o contrazice pe cea anterioară. Acum pari fericit. Sărutări nesfârşite pe clar de lună, excursii romantice la mănăstiri, înnoptări în codru, un frate protector… Rândul trecut îmi apăreai ca un îndrăgostit neînţeles şi scârbit de viaţă. Care este misterul, lămureşte‑mă neapărat. Şi descrie‑mi şi pe Doamna inimii tale.

Ce să faci cu «La Nouvelle Héloïse»? Nu ştiu ce să‑ţi spun. Spiritul rău mă sfătuieşte să‑ţi spun s‑o duci până la capăt, mai ales că, acum câteva luni, viitorul profesor de lb. şi lit. franceză din mine a dat 18 lei şi a cumpărat această comoară pe care mi‑o rezerv pentru la toamnă, când probabil o să mă îndrăgostesc. Julien Sorel avea în el un breviar al purtărilor galante. De ce nu i‑aş da şi eu aceeaşi întrebuinţare? În orice caz citeşte‑o. Situaţia de «amant de coeur» te îndreptăţeşte.

Acum fug… trebuie să parcurg 3 km ca să cumpăr o cutie de chibrituri… Te aşteaptă, al tău Sorin.“

4

 

„Bucureşti, 1 februarie, 1955

Cher ami,

Il m’est impossible, ou presque impossible de te répondre à la même manière que tu as employée en m’écrivant cette lettre‑là, inésperée et inattendue, tout à la fois. T’ecrire en anglais, ça m’aurait valu au moins une demie‑heure (une carte postale seulement). Puis il n’est ni cas ni lieu de faire une théme anglaise au cours d’une lettre où je doit m’ériger en Messie et te pardonner le «fatal sin». Donc, la paix soit avec vous! Je te souhaite une agréable pénitence. Maintenant «rentrons à nos moutons»: ces vacances m’ennuyent un peu, c’est pourquoi j’attends impatiemment la rentrée, qui à son tour m’effraye par d’autres choses. Le temps est misérable, exécrable: du brouillard follement épais, de la bruine également ennuyeuse et pas de neige, qui parait nous en vouloir. Je préférerais les tourbillons de neige de l’an dernier à ce temps sordide et sans raisons. J’ai transmis tes «greetings» à ma famille qui t’en remercie et te souhaite les mêmes choses. Que puis‑je faire que de te retourner, moi aussi, tes compliments et excuse‑les! Au plus, te dire «en gourmand», bon appetit! Et sur ça, une forte poignée de main, Sorin“

 

5

 

„Sinaia, 23 august, 1957

Dear Michael, you, ugly boy,

Să‑ncep violent? Să iert? Să caut scuze? Oare mi‑ai pierdut adresa, tu, primar de Sucidava. Am aşteptat mai bine de o lună scrisoarea ta. Cât ai fost la Corabia, îţi dai seama că, realmente, mi‑a fost imposibil să iau iniţiativa deschiderii corespondenţei. Dar pe urmă am tot sperat, am tot aşteptat. În ipoteza că nu‑mi mai ştii adresa, de ce nu ai scris la Bucureşti? În sfârşit mustrările şi reproşurile nu prea intră în felul meu de a fi. Vreau să‑ţi fac o relatare succintă a evenimentelor din ultima vreme, ca să‑ţi mai amintesc că ai pe lume un prieten care mai simte din când în când nevoia de a schimba câteva idei cu tine.

Încep de la sfârşitul lui iunie! Am dus cartea (Keats) la Bibliotecă, aşa că să nu‑ţi faci griji. După ce am fost la „Viaţa Românească“, a doua zi după plecarea ta, m‑am îmbolnăvit de acea gipă cosmopolită despre ale cărei ravagii probabil ai auzit. Am zăcut în totul cam 6 zile. În a treia zi de la îmbolnăvire, l‑am chemat pe Horea la telefon şi l‑am întrebat de soarta catrenelor mele: i‑au plăcut, a făcut o selecţie de vreo 20‑30 de catrene, care, după părerea redacţiei de poezie, vor putea apărea în septembrie sau decembrie. Aştept. Apoi am zăcut mai departe, de data asta singur: toţi ai mei plecaseră la Sinaia. Când să mă pun pe picioare, primesc un telefon: să aduc urgent penicilină, Flori bolnav la Sinaia. Aveam de gând să mai rămân o zi două, să trec pe la bibliotecă. Toate planurile au căzut şi am fost nevoit să plec în grabă, cu 10‑12 volume nu prea alese. La Sinaia a stat la noi aproape o lună şi d. Voiculescu, despre care m‑ai auzit vorbindu‑ţi: un intelectual achevé, cu ani de studii în Franţa, care a stârnit în mine o adevărată emulaţie.

Am citit (despre lecturi am să‑ţi vorbesc cu altă ocazie), am scris (o să‑ţi citesc când ne vedem). Dar mai ales am făcut un lucru la care nu te‑ai fi gândit niciodată. Eu, Don Quijotele în pijama, pe Rocinanta de hârtie, eu năierul amăgit de corăbii îmbătate, eu într‑un superb acces de nebunie, am pornit spre Bucureşti cu bicicleta. Şi am ajuns. Şi m‑am întors tot în acelaşi fel. Şi am prins gustul efortului. Da, vara asta mi‑a deschis porţile efortului pur, am gustat acel «esfuerzo» hispanic, acea încordare vibrantă a voinţei, către cucerirea fiecărui metru de pământ, cu ochii arşi de sudoare şi gâtul uscat. La Bucureşti (am ajuns în 14 august) m‑am întâlnit cu Radu (Niculescu, nunc in pace, n.n.) şi Sorin (Alexandrescu). Radu venise bolnav de la armată, dar nu demoralizat. Au avut condiţii mult mai grele decât noi. Sorin a fost 2 săptămâni la mare şi mi‑a scris o scrisoare incendiară. Am pus în discuţie excursia în Făgăraş căutând tot felul de subterfugii pentru procurarea banilor, dar totul, în ceea ce mă priveşte, a fost zadarnic. La Bucureşti am avut şi mari satisfacţii estetice: am vizitat 2 retrospective: Luchian şi Paciurea. Pentru Luchian aş mai face o dată drumul la Bucureşti. În septembrie, vino cu câteva zile înaintea începerii cursurilor, trebuie neapărat s‑o vezi şi tu. Pe 15 august m‑am întors, cu bicicleta, la Sinaia. A doua zi, după-amiaza, m‑am pomenit cu Furi (germanistul Dieter Fuhrmann, colegul nostru de an, n.n.). Venise pe jos de la Cristian. Îţi închipui că mi‑a făcut mare plăcere şi am discutat cu aviditate tot timpul, problemele cele mai variate de cultură. Peste noapte a rămas la mine şi a doua zi a plecat peste munţi acasă, eu conducându‑l o bucată de drum. De atunci, exterior, timpul se scurge uniform, cel puţin exterior. Scriu şi gândesc, cultiv mari pasiuni. Mai am şi alte veşti pe care ţi le voi da prin viu grai. S‑ar putea ca spre sfârşitul săptămânii viitoare să te pomeneşti cu mine la Călimăneşti. Aştept veşti de la tine care să suplinească golul de o lună şi jumătate în care n‑am mai ştiut nimic de soarta ta. Te îmbrăţişează uitatul tău Sorin.“

 

6

 

„Bucureşti, 18 septembrie, 1957

Dragă Mihai,

Ce să‑ţi scriu? Ce să‑ţi spun? Orice încercare de a te consola mi‑ar părea falsă şi disonantă, aşa cum e înţeles de obicei un asemenea lucru: să‑ţi spun că nu trebuie să te laşi pradă gândurilor pustiitoare, să faci un efort pentru a scutura povara coşmarurilor? Ar fi idiot şi inoperant. Şi pe urmă, e ca şi cum ai cere unui ciung să‑ţi întindă paharul cu apă. E adevărat, în timpul vacanţei am scris câte ceva, am citit, dar totul atât de fragmentar, atât de risipit. Am avut zile de neagră disperare. Simt deseori cum mă copleşeşte indiferenţa, cea mai imposibilă faţă din tot ce mă‑nconjoară. Tresar uneori, înfiorat de reziduuri de remuşcare, îmi reproşez lenea şi pasivitatea invadatoare, pe urmă recad în aceeaşi torpoare pe care vreau s‑o cred, am naivitatea să vreau s‑o cred certitudine şi sâmbure vital. Deşi am avut clipe de real entuziasm, în care am fost străbătut de adevărate (?) fulgurări ale găsirii de sine, ale aflării unui echilibru cât de neînsemnat, unui fundament cât de primitiv, dar real şi pregnant. Mi se pare de‑a dreptul banală tragedia, sau mai bine zis melodrama în care mă vâr de bună voie, din lipsă de alte resurse. Am mâzgălit câteva foi bune notându‑mi stările de conştiinţă, luând hotărâri terapeutice şi n‑am ajuns la nimic. N‑am scris decât versuri, deşi proiectasem câteva lucrări mai largi. Dar cereau o încordare a voinţei şi o perseverare de care nu sunt capabil. Chiar acum mi‑e silă de introspecţia asta stupidă, aş vrea insensibilitatea «l’insensibilité de l’azur et des pierres». Şi totuşi, Mihai, prietene dragă, totuşi e ceva în noi, undeva, în adâncul nostru uitat şi înăbuşit de buruieni, trebuie să fie un sâmbure de lumină, o sămânţă pură care caută încolţire. Cum s‑o găsim? În ce pământ s‑o aruncăm? Nu pot concepe ca la 20 de ani să abandonăm, mă revolt la gândul ăsta şi însăşi această crispare îmi probează posibilitatea unei redempţiuni. Am încercat să flagelez trupul prin efort: multe drumuri cu bicicleta şi corvezi de tot soiul. Eram oarecum purificat. Nu mai zăceam în încropul greţos al proceselor de conştiinţă şi al psihologiei de galantar. Şi pe urmă totul în jurul meu contribuie la această operă de sublimare: nu aveam decât să ies din casă şi să alerg în pădure, să mă îmbăt de credinţa neagră a copacilor, să mă trântesc epuizat în iarbă, cu pieptul plin de miresme sălbatice şi limpezit de minciună. Acolo da, eram curat, puteam să nu mă mai mint, puteam să mă privesc fără sfială, să mă scutur de zgură şi murdărie spirituală.

Aici, la Bucureşti, recad în cloacă, pe care o socoteam, dacă nu dispărută, cel puţin supusă unui proces de decantare progresivă. Şi au venit şi scrisorile tale. M‑au zguduit, au fost lovitura de trăsnet, Mihai, crede‑mă, fără nici un teatralism ţi‑o spun: îţi aminteşti de ultimul meu poem pe care ţi l‑am citit, de acea ilustrare a cuvintelor din Mme Bovary (La cessation brusque d’une vibration prolongée)? Ei bine, tot ce am spus acolo s‑a împlinit acum, am dreptul să mă numesc vates. Când am luat scrisorile tale din cutie, până le‑am deschis, am fost în acea stare imaginară, care poate atunci, la conceperea poemului, mirosea a laborator şi a exemplificare: o euforie deplină, o difuzie de bucurie copleşitoare, un calm desăvârşit şi aparent imuabil, cu mâna ta pe umăr, cu scrisorile tale în mână, acum. Şi pe urmă:

dar m‑am întors faţa ţi‑era pironită‑n durere

tu cel legănat de zâmbet

tu prietenosul izvor de odihnă pe umăr ce supremă

crispare!

Sau poate chiar toată vara, tot timpul care s‑a scurs de la despărţirea noastră, a fost această «vibration prolongée» catifelată şi caldă, bună şi optimistă. Şi acum, «la cessation brusque», realizată nu numai noţional, dar chiar faptic. Ce spui? Eu sunt uluit, consternat, dar în acelaşi timp oarecum liniştit, fără paradox. Sunt gata să întrevăd salvarea pentru noi: verificarea noastră în viaţă. Fleacul pe care l‑am scris atunci am văzut că rimează cu ceva în afara lui, mi‑am dat seama, cutremurat de bucurie, că nu este o simplă construcţie fantezistă, ci e ceva pornit din adânc, dintr‑o realitate sufletească indiscutabilă. Undeva, într‑un infinit de contradicţii, de urlete şi disonanţe, într‑un amalgam de nebuloase, de prăbuşiri abia luminate, două cupe de cristal s‑au apropiat şi au sunat cristalin şi pur, aureolate de o sclipire plăpândă şi trecătoare, dar plină de sensuri şi poveşti. Deci în sufletul meu nu este un gol desăvârşit, există posibilităţi, ca nişte clape ale unui clavir la care trebuie să învăţ a cânta, sau poate lumea din jurul meu îmi întinde corzi nenumărate, cu profunde rezonanţe în cea mai intimă schelărie sufletească din mine şi trebuie să învăţ a le folosi. A fost o iluminare scurtă, atât de scurtă, încât abia acum încep să‑mi clădesc frazele cu logică şi la o temperatură mai scăzută. Dar e ceva aici, nu? Mihai, să ne căutăm mai mult, să ne observăm, să ne aşteptăm. Nu pot, nu vreau să cred că suntem sfârşiţi când nu am început nimic. Trebuie să ne supunem probelor celor mai dure, din când în când, pentru că, deocamdată, nici tu nici eu nu suntem capabili de lungi comprimări de voinţă.

Sau cel puţin, dacă nu putem merge mai departe, să rămânem unde suntem, să nu ne batjocorim, să nu ne târâm noi înşine în prăpastie, să nu ne jucăm cu noi. Să fim cruzi dar drepţi. În virtutea acestor «déboires» pasagere poate să nu ne considerăm ajunşi în ultima fază a experienţelor de viaţă şi intelectuale, gata să încercăm suicidul sau stupefiantele. E prea banal (sunt puţin estet, dar cred că, în ocazia asta, e o poziţie salutară) e îngrozitor de banal. Dacă nu ne mişcă puterea ambiţiei (pe care, chiar dacă am avea‑o n‑am recunoaşte‑o, nefiind aşa de sinceri ca oamenii Renaşterii) să ne conservăm trează foamea intelectuală zilnică, cel puţin, în măsura în care să nu murim de inaniţie. Şi să aşteptăm. Dar trebuie să avem răbdare şi un sprijin. Nu pune la inimă mizeriile pe care ţi le fac oamenii. Sunt total neconcludente şi nu antrenează decât superficialul făpturii noastre. Din moment ce îţi propui să nu te laşi antrenat de pornirile dezagreabile din interiorul tău, nu are rost să te consume micile zgârieturi cu totul benigne care vin din afară. Să tindem la reconstruirea forului nostru interior, pornind de la micile scânteieri care ne dovedesc că înăuntru nu e doar cenuşă. Şi la tine există asemenea scântei. Pentru mine, care am stat atâta vreme la munte, unde am avut zile urâte cu duiumul, sunt foarte uşor sesizabile deosebirile dintre înnorarea dinaintea unei furtuni certe şi înnorarea persistentă, dar până la urmă trecătoare. Şi tu la un moment dat te întrebi când se vor deschide ferestrele tale. Ştii? Eu, într‑o clipă de sfâşietoare deznădejde, am notat următoarele cuvinte: «Sunt o soluţie în care intenţiile de cristal spânzură în suspensie, în aşteptarea cristalului pur, violent şi irezistibil, care să declanşeze găsirea de mine însumi într‑o armonioasă înflorire de luciditate». Nu‑i elocvent? Cum dracu’ să spargem mustăria tocmai acum la cules de vii? Nu‑i un nonsens? Totul este să prelungim strategic «le moment de la vendenge» până vom reconstrui şandramaua (forul interior ?).

În fond viaţa merită să fie trăită, în pofida tuturor amărăciunilor. Cum să renunţăm la un lucru pe care nu‑l cunoaştem? Ni se întâmplă uneori să respingem cărţi pe care nu le‑am citit. Deşi consecinţele imediate nu sunt dezastruoase, le vezi oare proiectate pe plan vital? Vezi primejdiile livrescului din noi? Să căutăm o fărâmă de credinţă şi de certitudine, în dragoste, pentru început, nu? Dar simt că dau sfaturi şi devin liric, siropos în faţa ta. Râzi? Să ştii că dragostea m‑a scos din multe clipe negre, dragostea înaltă şi purificatoare, în care cred mai mult decât în altceva. O să‑ţi mai povestesc eu multe, dar vezi să nu‑ncetezi să exişti până la toamnă. Pe urmă vedem noi. Trebuie să găsim un echilibru?! Al tău, Sorin.

P.S. Cer insistent răspuns urgent, chiar dacă soseşti o dată cu scrisoarea.“

 

7

 

„Bucureşti, 16 august, 1958

Caporal Gramatopol!

«Drheeepţ’!!» Aşa să‑mi stai cât timp vei citi scrisoarea pe care se milostiveşte să ţi‑o scrie un sublocotenent! Nu mişca! Aşaaa, aşaa! Bine, băi caporal, cum de îndrăzneşti să‑mi descrii mie porcăriile alea de la Celei? Am dat eu ordin? Zici că le‑ai scris la ordinul sublocot. Poe? (Ghe. Poenaru Bordea, n.n.). Asta nu arată decât o dată mai mult în ce măsură ţi‑a intrat gradul de caporal în conştiinţă. Nu va mira pe nimeni când va auzi «vulgar ca un caporal!» Şi asta numai datorită ţie, caporal! Drhheeepţţi! Ţi‑am dat eu voie să mişti, caporal?! Stânga pas alergătoRRRR‑MARRRRŞ! DRHEEPŢ’!

Să continuăm. Şi mai încerci să înveleşti totul într‑o formă pseudo‑elegantă şi rafinată! Madame ta mère (pardon!) de golan! Unde sunt zilele când elevul Gramatopol ne recita versuri elineşti, însoţindu‑le cu gesturi hieratice? Unde sunt zilele când studentul Gramatopol citea de la catedra amfiteatrului Odobescu o lucrare atât de distinsă că acum mi‑e greu să cred că a fost scrisă şi citită de acelaşi om! O, decădere, o, ruină, o, serviciu militar! În ce hal ai adus omul!

Băi caporal, te iert. Inimă bună şi mai ales frăgezită de viaţa de huzur pe care o port. Ce mâncare, ce plimbări, ce soamne, ce cărţi! Mă răzbun înzecit pentru fiecare zi de armată. Amicii noştri nu mai sunt în Bucureşti. Sorin Mărculescu e la Sinaia, Radu a plecat şi el pentru o săptămână tot la Sinaia şi apoi pe munţi. Alexe singur stă în Bucureşti, şi‑a făcut o operaţie la nas şi stă în casă tocind pentru sesiunea de examene (e vorba de prietenul nostru Alexe Friedman, student la Fizică şi curând după aceea plecat cu familia din ţară, în Statele Unite, de unde nu a mai dat nici un semn de viaţă, n.n.).

Veşti proaste: o mulţime de colegi de‑ai noştri exmatriculaţi pentru fals în declaraţii (asupra originii sociale, n.n.) sau fraudă la examene: Jacqueline şi Gigi de la noi (italiană, n.n.), pentru copiat, Rodica Bozgă (?!), Mircioagă, pentru fals etc. etc. (Mircioagă era un superb băiat de chiabur, un om de caracter şi destul de bun la învăţătură, literatură română, pe care o urma cu destoinicie, la prima generaţie, şi cu multă demnitate, nu ca sărăntocul şi imbecilul de Sandu Vasile, reţinut la terminarea studiilor asistent şi care este probabil acum profesor, doctor, dacă n‑a murit între timp de prostie şi n‑a murit, căci îl vedeam ani de zile mai târziu citind la Biblioteca Academiei, tot mai fălcos, mai gras şi mai solemn, n.n.).

Coteanu nu mai e decan (a ajuns în schimb academician, pe baza aceleiaşi origini sănătoase, n.n.). Va fi Macovescu. Vitner nu mai e şef de catedră la română. Crohmălniceanu nu mai e în învăţământ. Fischer a fost scos de peste tot, şi de la Facultate (s‑a ţinut cont probabil că e nepotul lui Iancu Fischer, arendaşul moldovean de pe moşiile căruia a pornit răscoala din 1907, el fiind, fireşte direct vinovat de măsurile luate de guvernul de atunci, n.n.). Călin nu mai e secretar UTM: a fost descoperit ca împăciuitorist (desigur că datorită acestei dizgraţii a rămas şi după Revoluţie la catedră împăciuitorind delaţiunea cu noua stăpânire, n.n.).

Atâtea ştiri deocamdată. Vino tu la Bucureşti şi‑ţi mai dau eu; aici nu mai am loc. Salutări cordialissime, Şerban (Stati).“

 

8

 

„Bucureşti, 12 dec. 1961

Domnule Gramatopol,

Îţi scriu neoficial. După plecarea dumitale am regretat că n‑am stabilit nimic în legătură cu colecţia. (Canarache vizitase împreună cu mine pe văduva astronomului Herovanu, dispărut cu câţiva ani înainte, de pe urma căruia rămăsese soţiei o colecţie nu prea numeroasă şi nici prea valoroasă de statuete de teracotă cam fragmentare, strânse la Mangalia, n.n.). În fond neînţelegerea noastră se reduce la diferenţa dintre sumele de şapte şi zece mii, deci trei mii lei. Dacă ambele părţi am da dovadă de bunăvoinţă am parcurge fiecare jumătate din drum, ca să ne întâlnim într‑un punct care s‑ar situa, nu la jumătatea drumului între Bucureşti şi Constanţa, ci la jumătatea sumei de trei mii.

Acel punct s‑ar numi 8500. Iată de câtă bunăvoinţă dau dovadă, numai şi numai ca Muzeul din Constanţa să nu se lipsească de această interesantă colecţie, care, repet, aş dori să ajungă printre comorile muzeului dobrogean. Dacă nu voi vinde colecţia acum, la moartea mea v‑aţi putea prevala de această scrisoare spunând: «iată, defuncta şi‑a manifestat dorinţa de a ne lăsa nouă colecţia şi veţi pregăti o vitrină specială».

Cum nu se ştie când va fi aceasta, poate niciodată (singură prostia e nemuritoare, n.n.), şi cum interesul Muzeului e de a intra cât mai curând în posesia acestei mici comori, te rog pe dumneata, domnule Gramatopol, să fii bun şi să comunici mai departe noua şi avantajoasa mea propunere la care cred că într‑adevăr n‑ar mai putea fi nimic de obiectat deoarece aceasta a fost chiar suma iniţial oferită de «Comisie». Toată neînţelegerea a fost din cauză că nu se ştia cine plăteşte taxele. Acum e bine stabilit că nu eu. Cu rugămintea de a‑mi răspunde telefonic, te rog primeşte salutările mele, Elena Herovanu.“

 

9

 

„Bucureşti, 7 februarie, 1962

Dragă Mihai,

Sunt dezolat că şi de rândul acesta sunt în întârziere: cauze multiple şi nefericite, precum fotograful care mi‑a făcut copiile cu mare dificultate. Cu Mangalia veche n‑avem decât două: cea cu moscheea, pe care o ai, şi aceasta pe care ţi‑o trimit… Cu Muzeul, consider negativele mai bune mult decât copiile‑contact ce‑ţi trimit. Un fotograf bun şi care dispune de hârtie polisată ca sensibilitate, poate face măriri bune, cu detalii pentru reprodus tipografic. Aruncă, de exemplu, amforele din fereastră (în contre‑jour) care în negativ au detalii chiar în fondul f. luminos! Desigur că toate ar trebui «cadrate» optim… Sper să poată face ceva cu toate 4. Să fii drăguţ să restitui cele ce le ai numai celor în drept.

Roagă pe domnul Director, unde a mers mia să mai meargă şi suta cu răbdare, căci în curând vă voi trimite «marfa»… Pe aici toate ar fi bune dacă…

1 Procesul cu «golanul»: am avut al doilea termen şi cred că merge spre rezolvare favorabilă (este vorba de evacuarea unui chiriaş din locuinţa lui Adrian Corbu, care ocupase în chip abuziv o încăpere, n.n.).

2 Luna ianuarie, în concediu forţat la salariu, dar nu la treabă (Adrian Corbu lucra la Biblioteca Academiei, Cabinetul de stampe, dintr‑un fond nescriptic de 11 luni pe an, cum de altfel lucrasem şi eu, înainte de a pleca în Dobrogea, n.n.).

3 Scenografia pentru Sfânta Ioana la Timişoara, cum ştii, adică pe gratis…

4 Chiulurile «leprei» de Constantinescu… (Pe vremea aceea Gheorghe Constantinescu era directorul Editurii Ştiinţifice iar Adrian Corbu se înţelesese cu acesta să facă ilustraţia inedită la Istoria ilustrată a României, al cărei text trebuia să‑l scrie C.C. Giurescu. Corbu cerea mulţi bani, era angajat într‑o mulţime de alte lucrări pe care de asemenea nu le finisa şi totul se amâna sine die, banii avansaţi nefiind justificaţi prin predarea măcar parţială a ilustraţiei. Textul lui Giurescu aştepta ilustraţia pentru a prinde forma definitivă… În cele din urmă Corbu nu şi‑a onorat angajamentul, aşa că epitetul cu care era gratulat Constantinescu este nedrept. Ideea era însă foarte atrăgătoare. Dinu Giurescu a reluat‑o după moartea părintelui său, scoţând tot la Constantinescu, de data asta director al Editurii Sport‑turism, o masivă Istorie a României, apărută în patru versiuni străine, amplu ilustrată, dar nu cu ilustraţia inedită de care dispunea Corbu pentru evul mediu târziu şi epoca modernă.

Materialul inedit respectiv aflându‑se îndeobşte la Stampe, la Biblioteca Academiei, îmi este şi mie cunoscut şi el ar fi stat la baza proiectatei monumentale Istorii literare şi ilustrate a României moderne (1848‑1948), pe care cred că nu voi mai avea răgazul şi puterea de a o mai scrie vreodată. Primită de la înaintaşi ca o sugestie, nu fac, din păcate, decât să o transmit viitorimii. Conceptul de «istorie literară» a fost definit şi pus în practică de Flacelière a cărui Istorie literară a Greciei antice am tradus‑o în româneşte; este vorba de o istorie scrisă pe baza documentelor literare, inclusiv oratoria politică, n.n.).

5 etc. etc. etc.

Cum e pe la Mangalia? Spuneai că vii. Când? Te aşteptăm. Te îmbrăţişez, Adrian Corbu.“

 

10

 

„Constanţa, 16 februarie, 1963.

Onorate coane,

Pe aici toate bune. Pentru moment terenul nu m‑a solicitat aproape deloc. Mi‑am axat eforturile pe monedele bizantine. Cu multe eforturi şi mare întârziere am obţinut şi primul lot de monede, cele fişate de Didi (Popeea) pe când mai era la Muzeu. Lucrez acum la detectarea articolelor româneşti care publică sau pomenesc monedele cu pricina. Am epuizat aproape tot ce există la noi în bibliotecă. Demersurile pentru a mai obţine «bizantine» din colecţiile particulare sau de la Muzeul din Tulcea nu au dat până acum rezultate, marfa de care dispun rezumându‑se la circa 450 piese.

Cum cu Didi este o plăcere să lucrezi sper să iasă în cele din urmă ceva bun, în orice caz mult peste nivelul de ansamblu tomitan ce se cam ştie.

Sunt convins de sinceritatea şi deplinătatea mulţumirii tale de a te vedea ajuns într‑un loc prielnic pentru cercetări, nu numai ca marfă, dar şi ca oameni, cărţi etc.. Ăsta e motivul pentru care am fost atât de încântat de scrisoarea pe care am primit‑o deunăzi. Am marea rugăminte ca pe viitor să nu completezi rubrica expeditor ca să ocolim riscul destul de mare ca epistolele să nu‑mi parvină sau să‑mi parvină după ce au fost şi de alţii citite, dintre ai tăi foşti colegi. Dacă ai răgazul necesar, te rog fă‑mi serviciul pe care ţi l‑am cerut (Marc Aureliu mai ales), asta cu atât mai mult cu cât condiţii favorabile unei reveniri a mele în Urbe în viitorul imediat nu întrezăresc.

Patronul (Canarache) continuă să se afle majoritatea timpului la Eforie, iar apariţiile sale aici, pentru moment nu m‑au deranjat. Tratamentul pe care‑l urmează la sanatoriu se pare că îi prieşte. Nu mai arată chiar aşa de îngrozitor de prost. Are un mare proiect de lucrări «personale», printre care şi eternul «mozaic»: volum 500 p. circa, 50 % ilustraţii şi planşe (!?!), de popularizare ştiinţifică.

Pe Marin îl ia din când în când la lucru, rezultatele nu sunt vizibile; n‑ar fi rău să apară volumul. Adrian Rădulescu e bine sănătos, situaţia lui în economia internă a posturilor şi a funcţiilor e aceeaşi pe care i‑o cunoşti. Lucrează la bazilici acum; a schiţat ceva despre cuptoare şi are singur, dar şi împreună cu mine, proiecte epigrafice. Ocupă un post important în Comitetul pentru cultură şi artă din oraş şi unul în Filiala societăţii de ştiinţe istorice şi filologice la şedinţele căreia am şi eu un rol activ, cu atât mai activ cu cât sunt încălţat cu o lucrare pentru luna viitoare.

Dra Galbenu e profund tuşată de scrisoarea ta. Cred că te şi iubeşte. Distanţa în km fiind mare, eşti la adăpost pentru moment, la adăpost de inima dar mai ales de gura ei. Ce obicei: să‑ţi vorbeşti de rău vecinii!!! Aşa e unii ori în ş’ ce caz nu’ş ce cutare, mai e probleme de discutat. Asta însă lecţia viitoare. Salutări respectuoase beat (de ce?). Prietenul tău, Poe.

P.S. Salutări de la amicul Marin. «Mic şi neînsemnat, mă încumet să te salut, Marin Perşinaru, 16 febr., 1963, Constanţa».“

*

Dragomir Nedelcovici

„... În ceea ce priveşte «Cartea românească», trebuie subliniat că sufletul ei era directorul, domnul Dragomir Nedelcovici, un bărbat mai degrabă scund, totdeauna ras la sânge, cu o foarte îngrijită mustaţă, costum proaspăt călcat, pantaloni la dungă, ghete elegante şi ac la cravată. Era ceea ce în Brazilia se numeşte uma flor,  o floare sau, cu alte cuvinte, un om încântător. Cu toate că în anii în care am frecventat librăria (şi este inutil să spun că aceasta se întâmpla în fiecare zi) domnul Nedelcovici mă trata ca pe un prieten şi client ales şi, când mă prezenta cuiva, o făcea subliniind sau accentuând cuvântul «poetul Ştefan Baciu». Ba ceva mai mult, în mai 1935, cu ocazia apariţiei, de ziua cărţii, a «Poemelor poetului tânăr», mi-a «aranjat» vitrina cea mare, în mijlocul căreia risipise vreo zece exemplare din carte şi în centrul lor trona recenta mea fotografie executată la cererea lui de meşterul Oskar Netoliczka. Inutil de spus că vitrina a adus feliciări şi a stârnit invidii, unul dintre poeţii «consacraţi» ai urbei protestând vehement pentru reclama făcută unui adolescent zăbăuc. În fundul librăriei, la anumite ore - după amiezile - se întâlneau scriitorii oraşului: nu uit lavaliera discretului poet simbolist Victor Rath, mustăcioara lui Eugen Jebeleanu, în anii aceia mai mult musafir al oraşului, râsul în cascade al lui Octav Şuluţiu, totdeauna gata să se «dueleze» cu un calambur cu poetul-judecător Horia Bottea sau cu Domniţa Gherghinescu. Pentru ea domnul Nedelcovici avea pregătit întotdeauna un scăunel! Erau zile când intrau în librărie oaspeţi ca Lucian Blaga, Ion Minulescu, Cezar Petrescu, Ilaria Voronca, George Gregorian sau Ionel Teodoreanu, unii sosiţi în fugă, într-o escapadă între două trenuri de pe Valea Prahovei. Uneori apărea ziaristul Vasilică Munteanu cu avocatul Aurel Nistor, în timp ce Emil Cioran băga capul pe uşă, întrebând ce cărţi noi au sosit.

Dragomir Nedelcovici pleca în fiecare seară acasă cu o carte nouă sub braţ. Era un atent şi avid lector. Din punctul acesta de vedere numele său trebuie să fie aşezat alături de acela al unor librari-pionieri, ca Emanuel Ocneanu, domnu’ Mişu de la «Cartea Românească» de la Bucureşti,sau Virgil Montaureanu, îndrăzneţ editor de avantgardă al «Librăriei Cultura Poporului».

I-am pierdut urma de mult, directorului «Cărţii Româneşti», dar nu uit rolul pe care discreta şi amabila lui prezenţă l-a jucat în viaţa culturală a cetăţii, în anii în care am copilărit şi am fost - şi eu! - vorba lui Pericle Martinescu, un «adolescent de la Braşov».

Oriunde te afli, domnule Nedeclovici, te salut de sub curcubee, cu un hawainan «ALOHA»!”

Ştefan Baciu, Însemnările unui om fără cancelarie , Editura  Albatros, 1996

gust-et-1

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2

cronici-250x500