Gustul eternității I

GUSTUL ETERNITĂŢII

Oricât de prezumţioasă ar părea denumirea acestei scrieri memorialistice, sensul ei metaforic este extrem de redus, chiar în ipostaza de titlu al seriei de volume pe care o inaugurează. Căci într‑adevăr am simţit ori mi s‑a părut că simt, copil fiind, gustul eternităţii. Cum va fi el, dacă‑l voi mai putea percepe atunci când pentru mine jocul se va încheia, rămâne deocamdată un pium desiderium, aflat până într‑acel moment în mâinile zeilor de care depinde soarta noastră cea bună ori cea rea. Dar dacă ar sta în puterea karmei mele să aleagă şi în bunăvoinţa Domnului să mă ajute, ea s‑ar îndrepta cu siguranţă, fie cât de grele încercările cu care „antrenamentul” vieţii ne obligă să dăm piept, către acel azur pe care experienţa artistică multimilenară a oamenilor l‑a intuit ca mediu al eternei linişti şi împăcări.

*

Pe terenul destul de mare al casei noastre de la Călimăneşti, vândută de Mama imediat după cutremurul din 1977, deşi nu fusese câtuşi de puţin afectată de acesta, se aflau prin 1944 numeroşi pomi fructiferi printre care şi doi pruni mai deosebiţi, situaţi la antipodul pomicol al acelora foarte dulci, dulci fiindu‑le fructele încă verzi din care se făcea gem fără zahăr, care el însuşi era extrem de dulce. Prunii cu pricina rămâneau cu frunzişul verde intact până în decembrie, iar prunele, de mărime mijlocie, erau adevărate aguride, de negustat nici pentru cei mai temerari amatori de crudităţi. După gerurile de la începutul lui ianuarie se producea minunea: frunzişul verde începea să se rărească, iar copacii păreau a se umple cu prune de aur, mai întâi de un galben lămâios, apoi o dată culese şi aşezate în pivniţă, de un galben intens spre portocaliu. După câteva zile deveneau moderat de dulci şi de fragede. Miroseau a zăpadă proaspătă şi a ger uscat. Erau aduse la masă într‑o fructieră de faianţă, cred că italiană, care ea însăşi avea pe un fond azuriu mici fructe în relief de culori felurite. Îmi plăceau foarte mult acele prune, mai ales fiindcă războiul rărise citricele de sezon. Discuţia care începea ori de câte ori erau mâncate avea drept scop să le precizeze gustul „inefabil”. Printre puţinele mele „sclipiri” la acea vârstă preşcolară, pe care mult mai târziu mi‑a reamintit‑o Mama, a fost că într‑o bună zi am exclamat uimit eu însumi de cuvintele rostite ca sub un impuls mantic: „au gustul eternităţii!”

*

Când mulţi ani după invazia comunistă, în plin regim de distrugere şi teroare, fuseseră tăiaţi în toată zona pomii fructiferi în favoarea aşa‑zisei agriculturi socialiste, când fuseseră puse la pământ plantaţiile speciale ale CFR‑ului de nuci americani uriaşi (nucile acelea necomestibile erau folosite la obţinerea celui mai fin şi mai scump ulei de gresaj), de dragul distrugerii pentru distrugere, când fuseseră tăiate numeroasele perdele de plopi şi tei uriaşi care despărţeau gara de la Jiblea de casa noastră aflată cam la 200 m depărtare, când, în fine, au fost ucişi din ordinul comuniştilor, în vederea sărăcirii endemice, toţi caii, iar hoiturile lor aruncate într‑o imensă groapă umplută cu var, dând staţiunii un miros pestilenţial vreme de vreo două „sezoane de băi sindicaliste”, când deci Mama m‑a întrebat într‑o vară dacă îmi mai amintesc de „prunele eternităţii”, m‑a cuprins pentru a doua oară plânsul şi sentimentul disperării.

 

Prima oară se petrecuse la Bucureşti în vara lui 1948, la o jumătate de an după abdicarea forţată a Regelui. Atunci „marele politolog”, redactor şef al „organului partidului”, ne‑a dat afară din casă. „Scânteia” se instalase în clădirea „Curentului” lui Pamfil Şeicaru. Dar unui asemenea organ nu‑i mai ajungea „etajul şi şantajul” cum descrisese Iorga clădirea. Atunci s-a întins degetul arătător către blocul de nouă etaje de vizavi, ridicat în 1937 de arhitectul Hary Stern, unde, printre alte 50 de familii, ocupam un apartament, este adevărat foarte mare şi frumos, dar pe care nu‑l furasem (în el stă azi Valeria Seciu). În absenţa oricărei legi de naţionalizare sau dispoziţii de rechiziţionare, se trimite tuturor proprietarilor prin miliţianul de la poarta clădirii „ordinul” de evacuare în 24 de ore, fără a oferi nimănui nici o locuinţă în schimb. În deruta şi frica ce a urmat abdicării impuse Regelui, nimănui nu i‑a mai trecut prin cap să întrebe măcar care era temeiul „legal” (ce ironie... şi totuşi!) al deciziei. Toţi s‑au conformat orbeşte ca mieii duşi la abator ori ca victimele hitleriştilor duse la gazare. Peste un deceniu aveam să aflăm, după ce „Scânteia” îşi construise palatul în stil stalinist de la Herăstrău, că imobilul în care locuisem trecuse în patrimoniul statului „ca bun abandonat”. Jumătate din apartamentele blocului erau ocupate de burghezia evreiască ce‑şi avea magazinele pe Bulevardul Elisabeta, în spatele străzii Domniţa Anastasia, cu ai cărei copii eram coleg de clasă la Liceul Lazăr din apropiere. Aceştia au plecat imediat în Occident. În toamna lui '48, dintr‑o clasă întreagă de colegi evrei în care pe lângă Gramatopol mai erau Farchy (un francez) şi Cotârţă (fiul unui poliţai), nu mai rămăseserăm decât eu şi Cotârţă. Familia juristului Paul Rătescu, fost vicepreşedinte la Curtea de Casaţie, ne‑a adăpostit ani de zile în casa lor de pe strada Curiaţi nr. 1, vândută după moartea lor şi în cele din urmă dărâmată de Ceauşescu împreună cu tot cartierul Izvorului şi împrejurimile.

Şocul dării afară din casă era dublat şi de faptul că în toamna aceluiaşi an 1948 ar fi trebuit, conform unui aranjament de familie, să plec la studii în Anglia, întreţinut fiind de rudele ardeleneşti ale Mamei care se stabiliseră la Leeds, după ce activaseră ca ingineri textilişti la Tâlmaci. Urma să fac colegiul la Harrow şi universitatea la Oxford. În acest scop învăţam intensiv de doi ani engleza, cu foarte urâta şi bătrâna dnă Stern (o mătuşă a arhitectului pomenit) care cunoştea şi vorbea impecabil graiul lui Shakespeare (despre opera căruia îşi trecuse o licenţă în Anglia).

*

Ce altceva decât disperare îţi putea inspira un peisaj pustiu, tuns de bogata şi falnica vegetaţie arborescentă în care se încadra atât de bine casa aceea superb proporţionată în subtilul ei stil argeşan şi care rămăsese vizibilă din gară, ca un fel de hardughie fără rost într‑o lume care‑şi pierduse toate rosturile?

Vegetaţia, solidară ecologic, se năruise toată, la acel început de deceniu şase. Flora complexă, de forme şi colorit pe care azi cu greu ni le mai putem închipui, abundând pe valea unui pârâu apropiat ce se vărsa în Olt, dispăruse cu desăvârşire. Blestemul nu cruţase nici iarba. În toată regiunea pământul era acoperit cu un covor vegetal parcă special creat de natură împotriva prafului şi noroiului. Acea plantă se numea troscot, fiind un parazit cuminte, un fel de iarbă a pământului, „herba terranea”, să‑i zicem. O frunză mică, ovală şi grasă, prinsă des pe o reţea de rădăcini care acopereau solul fără să‑l străpungă în adâncime; era mâncată deopotrivă de animale şi păsări şi prin însuşi acest păscut se regenera rapid şi se îndesea. Absorbea apa de ploaie şi păstra umiditatea pământului; se întinsese chiar pe lanurile de porumb, după a doua praşilă, nemailăsând buruienile să crească şi asigurând de‑a lungul căldurilor verii apa atât de necesară americanei cereale. Ei bine, şi troscotul dispăruse!

Mama îmi relatase că stând într‑o zi în curtea casei, în miezul unei zile de vară pustiite de tot ce fusese altădată, singura fiinţă în jur fiind o vacă ce păştea, a podidit‑o un plâns disperat (murise Tata); eu eram ameninţat să fiu dat afară din Universitate, împreună cu Sorin Mărculescu, Sorin Alexandrescu şi regretatul Radu Niculescu, iar sora mea nu‑şi putea începe studenţia din pricina dosarului de cadre „nesănătos” care coincidea cu una din multele perioade ale „ascuţirii luptei de clasă” - îmi relatase deci un fapt tulburător. Văzând‑o aşezată pe un şezlong şi zguduită îndelung de hohote de plâns vaca din vecinătate s‑a apropiat pe nesimţite şi şi‑a aşezat lin grumazul peste gâtul ei. Când mama şi‑a ridicat ochii înlăcrimaţi să vadă ce este, a zărit cum din ochii vacii curgeau lacrimi mari de compasiune întru fiinţă!

În acei ani mureau în închisori, în lagăre de concentrare, la Canal zeci de mii de oameni ucişi sau torturaţi de semenii lor fără nici o urmă de compasiune întru fiinţă!

*

Cine trece astăzi prin Călimăneşti‑Cozia, constată că de la Jiblea până sub zidurile lui Mircea cel Bătrân pustiul este un pustiu betonat: două baraje imense de beton şi construcţiile aferente au acoperit pe morţi şi pe vii mutaţi deasupra cimitirelor, în cavourile lor cu telefon. „Blestemul nu se schimbă, e pe viaţă” spunea poetul (Arghezi). În acest caz, ca şi în atâtea altele, el s‑a prelungit dincolo de viaţă!

*

Din fragedă copilărie am primit o educaţie britanică, în vederea proiectatei plecări la studii în Anglia. Am fost deprins să fac singur totul pentru întreţinerea curăţeniei, igienei şi aspectului decent al propriei persoane. Femeia de serviciu nu avea voie să‑mi facă patul, să‑mi coasă nasturi ori să‑mi cureţe şi să‑mi lustruiască pantofii. Fusesem deprins să spun adevărul, să fiu leal, sociabil, nezgomotos, să‑mi respect cuvântul dat rostit numai în limitele faptelor mele, să fiu discret, să nu mă amestec cu gloata, să am personalitate şi tot ceea ce constituia deontologia unui tânăr de bună condiţie, supus deopotrivă al Majestăţii Sale române şi al Celei britanice.

Vă închipuiţi cât de uriaş a fost impactul cu necruţătorul talaz al comunismului ce începuse să măture totul în calea lui. De aceea am rămas pentru restul vieţii un inadaptabil în „lumea nouă” în care eram silit să trăiesc, fiind chiar neadaptabil impenitent (ceea ce enerva cel mai mult şi mă făcea, deşi paşnic şi la locul meu, nesuferit celor mai mulţi care se aranjaseră în felul lor cu prezentul pocit, atunci ca şi azi) şi în cele din urmă resemnat, mai ales după 1989 când am înţeles că nu omul sfinţeşte locul, cum fusesem învăţat de mic, ci locul şi vremurile îl sluţesc ori îl zdrobesc pe om!

gust-et-1

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2

cronici-250x500