Dacia Antiqua

ÎNCHEIERE

Cînd anunţam în Introducere că rostul acestor pagini finale este să expună concluziile de rigoare în lumina şi pe baza materialului şi problematicii luate în discuţie, ne gîndeam, fireşte, la unele încheieri generale care dealtminteri au fost de cele mai multe ori implicit sau explicit formulate în cadrul teoretic al fiecărui capitol în parte.
Înainte de a le înfăţişa, trebuie să ne achităm de promisiunea făcută în Introducere, şi anume de a da cîteva lămuriri în legătură cu geneza artei medievale occidentale din cea romană tîrzie. S-a afirmat că în teritoriile Europei apusene, în ciuda migraţiilor care au dus la căderea căderea Imperiului roman de apus și la constituirea unor noi state în fostele provincii ale acestuia, există o soluție de continuitate artistică.
Aserţiunea este în bună măsură pertinentă, deoarece ea se sprijină pe mulţimea monumentelor romane de tot felul care au stimulat în rîndul migratorilor, aşezaţi pe cuprinsul noilor înjghebări statale, spiritul constructiv sau cel al prelucrării metalelor preţioase în obiecte de artă. Pe de altă parte este vorba de o tradiţie literară foarte puternică a populaţiilor romanice respective, continuatoare ale civilizaţiei imperiale în noile condiţii mai vitrege, tradiţie care s-a perpetuat prin cărturarii şi publicul audient corespunzător pînă în zorii prerenaşterii carolingiene. Lucrările fundamentale ale lui E. R. Curtiusinfo, E. Auerbachinfo şi E. Panofskyinfo ne dispensează de alte lămuriri suplimentare. Este suficient să adăugăm că, mutatis mutandis, Roma după Roma prefigurează la un mileniu distanţă în timp pe acel Bizanţ după Bizanţinfo care a înrîurit atît de puternic deopotrivă Europa apuseană şi răsăriteană şi, bineînţeles, statele medievale româneşti.
Nu putem vorbi de o soluţie de continuitate între arta romană de pînă la sfîrşitul veacului III şi cea medievală românească, pentru că latinitatea nord-dunăreană avea să se refere cu precădere, şi după căderea Romei exclusiv, la latinitatea romano-bizantină a Constantinopolului, la imperiul grec feudal al Bizanţului de unde vor iradia forme artistice fundamental deosebite de cele ale Romei tîrzii. Discontinuitatea artistică are deci, în afara cauzei generale a trecerii în latenţă a principalelor trăsături ale vieţii romane pe pămîntul Daciei, şi pe cea a schimbării de model. În răstimpul în care o parte a teritoriului românesc, recte Dacia Pontică pînă la începutul veacului VII e.n., a făcut parte din Imperiul de răsărit, viaţa ei socială şi cultural-artistică a fost, după cum s-a văzut, în deplină consonanţă cu cea a imperiului însuşi, înregistrînd toate etapele principale ale conturării şi desprinderii artei bizantine timpurii din cea romană tîrzie, unitară, în genere, din Siria pînă la Atlantic.
Concluziile către care ne-a condus studiul artei antice pe teritoriul României sînt următoarele:
1)    Evoluţia de la anistoric către formele istorice se realizează sub semnul iradierii culturale greco-romane.
2)    Această iradiere nu este o simplă aculturaţie, ci o creaţie interpretativă care continuă să se manifeste ca atare chiar în vremea stăpînirii romane, în cazul monumentelor funerare, de pildă.
3)    Expansiunea latinofonismului în Dacia, precum şi consolidarea obştii teritoriale în structura care avea să genereze primele formaţiuni feudale româneşti s-au produs în secolul prezenţei goţilor la nord de Dunăre şi de Carpaţi, sub scutul puterii militare a acestora.

4)    Difuziunea creştinismului premisionar, pînă la oficializarea noii religii cît şi după aceea, a avut loc în Dacia în condiţii analoage celor din restul Imperiului; Dacia Pontică a constituit un puternic bastion al oecumenismului creştin în sec. IV—VI.
5)    Romanizarea, dar şi morfoza daco-romană au fost substanţial înlesnite şi puternic condiţionate de integrarea Daciei preromane în lumea civilizaţiei mediteraneene, adică prin timpuria ei europenizare. Dacia este unul din întîiele teritorii ale continentului care prefigurează acea facies specifică (ţinînd deopotrivă de barbaritas şi de latinitas) — întărită prin secole de latenţă — care va defini Europa de după epoca migraţiilor.
6)    Lungul proces de istoricizare obiectivat în creaţia interpretativă, latinofonismul, precum şi ideea apartenenţei culturale la Imperiu (şi prin însăşi conştiinţa latinităţii limbii la formele de viaţă latine, europene şi occidentale) au îmbogăţit matricea daco-getică cu acea coordonată genetică a sincronismului ca modalitate de manifestare a europenismului. Acest fapt face ca discontinuitatea să devină soluţie de continuitate prin rapidă asimilare şi prin depăşirea perioadelor (uneori de secole, vreme în care, ca mecanism compensatoriu a funcţionat conservarea prin latenţă) în care bariere de indiferent ce natură au redus la minimum legăturile romanităţii dacice cu civilizaţia europeană în parte a căreia se constituise.
7) Limitele geografice ale unor structuri culturale, sociale şi politice asiatice au interferat de-a lungul veacurilor hotarele fireşti ale Daciei şi daco-romanităţii. Faptul că aceste structuri nu au alterat acea formă de Weltanschauung europeană evidenţiază rolul activ milenar al geto-dacilor, daco-romanilor, străromânilor şi românilor ca limitanei (grăniceri) culturali ai continentului. Acesta a fost de fapt locul românilor şi al strămoşilor lor antici în istoria universalăinfo.
Credem că această carte va contribui, pe lîngă scopurile speciale pe care le-a avut în vedere, la aşezarea pe baze documentare şi teoretice vizînd înseşi obîrşiile noastre istorice a unei chestiuni de ordin cultural general care s-a concretizat în epoca modernă în felurite chipuri ale aceluiaşi „complex“. Tradiţionaliştii şi moderniştii s-au străduit să explice fiecare în felul lor, la nivelul suprastructurii, temeiurile alcătuirilor României de după 1848 care au pornit de la pendulări între poziţii conservatoare şi liberale pentru a izbîndi pe făgaşul celor din urmă.
Lăsînd deoparte considerentele personale şi subiective care au opus pe Lovinescu lui Iorga (dar aceste considerente nu se cuvin neglijate dacă vrem să depăşim categoricul atîtor aserţiuni potrivnice), Mircea Martin are meritul de a fi scos în evidenţă, într-o carteinfo frumos construită şi scrisă, o încercare de sutură, strălucită în felul ei, aceea a lui Călinescu. Ilustrul critic şi istoric literar a pus la contribuţie întreaga forţă a talentului şi personalităţii sale pentru a omologa ca precursori ai scriitorilor moderni pe autorii unor vechi texte româneşti. Pe tărîmul respectivei dispute, dar la un nivel subiacent, se situează multiplele manifestări „culturale“ sau „politice“ ale aceluiaşi „complex“ în varianta lui traco- sau dacomanică care vizează poziţii extreme visînd la „protocronismul“ carpatic din care un Nicolae Densuşianu în aberanta sa Dacie preistorică făcuse leagănul civilizaţiei pămîntene. Din păcate ideologia liberală interbelică nu a putut opune acestei „manii“ decît replica, şi ea extremistă, categorică şi nedisociativă a lui Lovinescu, căreia i-ar corespunde, pe planul istoriei vechi, celtomania ce nu-i fusese străină chiar lui Pârvan. Dar despre poziţiile lui Pârvan şi Călinescu faţă de getism s-ar putea scrie un amplu şi binevenit studiu.


Lovinescu a îngroşat şi unilateralizat implicaţiile legii imitaţiei şi sincronismului istoric a lui Gabriel de Tarde exclusiv în favoarea perioadei moderne a culturii româneşti. Dacă ar fi aplicat aceeaşi optică de cercetare şi literaturii române vechi, ar fi putut, cred, infirma cu toată tăria doar pe N. Iorga. Posibila preocupare şi mai ales atitudine lovinesciană s-ar fi dovedit astăzi uimitor de actuală.
Solidari cu Europa prin cultura latină, în virtutea acelei latenţe pe care am înţeles-o puţin diferit decît Blaga şi a legităţii sincronismului în cadrul aceleiaşi civilizaţii, nu avem nevoie să ne reconstruim un clasicism al culturii majore în cultura minoră, populară. Am fi putut avea acel clasicism dacă în perioada respectivă factori independenţi de voinţa noastră nu l-ar fi făcut imposibil. Dar conform aceluiaşi sincronism, înţeles în felul în care am căutat să-l demonstrăm în cartea de faţă, modernismul românesc nu poate fi în nici un chip considerat bastard sau tipic exemplu de pseudomorfoză spengleriană.
Demersul cercetării noastre va fi demonstrat, cel puţin în ordinea metodei, inutilitatea unor construcţii retrocreative de tip călinescian, lipsa de temei a unor „-manii“ şi caracterul simptomatic al „complexelor“ în ce priveşte ignorarea stărilor de fapt ale obîrşiilor noastre istorice şi necunoaşterea mecanismelor atunci constituite conform cărora avea să funcţioneze de-a lungul vremurilor organismul etno-cultural.
Strădania de aici ar dovedi, o dată mai mult, că rezultatele unui studiu de „specialitate“ avînd ca obiect antichitatea nu sînt întru totul lipsite de folos pentru cultura modernă şi actualitatea problematicii ei atunci cînd „specialitatea“ se doreşte a nu fi rutină, sacerdotalism sau dogmă.

dacia-ant

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2