Dacia Antiqua

ARTA MIGRATORILOR PE PĂMÎNTUL DACIEI

Perioadei istoricizării depline a civilizaţiei unei însemnate părţi a locuitorilor milenari a Daciei — cei 165 de ani de exercitare a administraţiei romane — îi urmează o epocă al cărei aspect este dublu: al unei noi morfoze culturale operată în marea masă a autohtonilor pe baza a doi factori decisivi, limba latină şi creştinismul, aspect asupra căruia am zăbovit în capitolul precedent şi, în fine, al unei repotenţări a categoriei anistoricului proprie, prin raport cu Imperiul, populaţiilor migratoare, repotenţare căreia îi va fi consacrată sumara analiză din paginile de mai jos.
Ultima cucerită dintre provinciile europene ale Romei imperiale, Dacia, va prezenta cuceritorului, prin procesul multisecular de integrare în iradierea greco-romană şi prin acea creaţie interpretativă care a individualizat-o sub raport antropocultural, o faţă deschisă, favorabilă romanizării rapide şi profunde. Reamintindu-ne că regimul colonizării şi urbanizării Daciei era de relevanţă imperială şi de factură militară, că cei aproximativ 50 000 de ostaşi ai Romei prezenţi permanent în provincie au dispus de cinci generaţii în răstimpul cărora o mare parte s-au căsătorit, au avut numeroşi copii (în medie 3—4, după cum arată imagistica monumentelor funerare), au recrutat şi au rămas în garnizoană în locul de baştină, de la sfîrşitul sec. II, s-au demobilizat şi s-au stabilit acolo unde au servit sub arme (masivele lăsări la vatră de trupe auxiliare în primii ani ai domniei lui Marcus Aurelius; Dacia se înscrie printre cele dintîi provincii în ce priveşte numărul diplomelor militare de bronz descoperite pe teritoriul ei raportat la intervalul în care s-a aflat sub puterea romană) vom deduce cît de mare a fost aportul armatei la latinofonizarea populaţiei autohtone, acţiune în care numericeşte tot atît de importanţi erau funcţionarii administraţiei imperiale, negustorii, meşteşugarii şi populaţia civilă alogenă împroprietărită aici, dimpreună cu veteranii (>rom. bătrînii), din împărătească poruncă.
Prima dintre provinciile romane ale continentului nostru, părăsită de armată şi administraţie, Dacia va întoarce feţei uimite a întîilor migratori chipul ei latin, dîndu-le impresia că se aşezaseră în însuşi pămîntul mult dorit al Imperiului. Încorporînd pe carpii moldoveni, autohtoni ca şi dacii liberi amestecaţi cu sarmaţii din Cîmpia Munteană (despre totalitatea dacilor liberi şi cultura lor materială se aşteaptă încă o monografie completă care să reflecte osmoza dintre cele două părţi ale aceleiaşi mari etnii), goţii, neam germanic coborît din regiunile baltice prin nordul Pontului Euxin către ţinuturile noastre, vor coexista cu aceştia începînd de pe la 275 şi, infiltrîndu-se prin pasurile Carpaţilor şi în Transilvania dacilor liberi şi a fostei provincii, se vor sedentariza pentru mai bine de un secol pînă cînd venirea hunilor, cărora li se vor împotrivi la început, îi va arunca parte la sud de Dunăre, parte îi va plasa în trena etnică a acestori năvălitori asiatici, iar o parte va rămîne şi mai departe printre autohtoni. În vremea lui Constantin cel Mare, relaţiile dintre goţi şi Imperiu vor fi reglementate de înţelegeri ca urmare a cărora aveau să fie consideraţi federaţi aşezaţi în afara hotarelor (de fapt, aşa cum am arătat la finele cap. IV, zona olteană şi munteană de pînă la brazda lui Novac — Hinova — Craiova — Tîrgşor, Prahova — Ploieşti — Pietroasele, Buzău — s-a aflat, cu intermitenţele amintite, sub control militar roman).
Fenomenul expandării latinităţii pe întregul cuprins al Daciei s-a produs imediat după abandonarea limes-ului roman ca urmare a:
1)    contactului secular al dacilor liberi cu dacii romanizaţi din interitorul provinciei şi de pe părţile limes-ului dunărean muntean;

2)    prezenţei elementului germanic ca factor coercitiv şi stimulativ al unităţii etnice obiectivate în unitatea lingvistică;
3)    căpătării statutului de lingua franca a latinei atît în raporturile dintre daco-romani şi dacii numiţi liberi pînă la retragerea aureliană cît şi dintre toţi aceştia şi „federaţii“ germanici;
4)    răspîndirii creştinismului premisionar sub forma şi denumirile date acestuia de către exegeza modernă de creştinism „cosmic“, „popular“ şi „etnic“ definind o dată mai mult unitatea antropoculturală daco-romană faţă de păgînismul funciar al neamurilor germanice care coabitau cu autohtonii;
5)    existenţa Imperiului la sud de Dunăre şi a zonei de control a acestuia la nordul fluviului.
Stabilizarea goţilor pe cuprinsul pămîntului dacic (cu excepţia Olteniei şi a nord-vestului Munteniei izolat de „Codrul Vlăsiei“) a însemnat practic prelungirea cu încă un secol a perioadei de latinofonizare a tuturor dacilor, a consolidării obştei teritorialeinfo ca formaţiune socială, a închegării ascendentului etnolingvistic-cultural al daco-romanilor asupra tuturor migratorilor ulteriori (huni, gepizi, avari, slavi) şi a fundamentării premiselor dăinuirii în latenţă a acestuia. De aceea socotim deosebit de importantă şi pozitivă pentru etnogeneza românească prezenţa goţilor pe teritoriul ţării noastre pînă către sfîrşitul sec. IV ca factor precipitativ al latinofonizării şi al generalizării obştei teritoriale.
Ca urmare a tuturor celor mai sus enumerate, ca dovadă a ascendentului şi latenţei pomenite, drept corolar al asimilării la nivel artizanal — „popular“info — a unui aspect al culturii materiale de factură şi tradiţii romane, dar şi dacice, în special în categoria ceramicii, a unor influenţe îndeobşte existente în mediile extraromane din apropierea hotarelor Imperiului — dar cu atît mai mult interpretativ difuzate de daco-romani şi preluate de migratori pe o vastă arie în jurul fostei Dacii romane şi pe o întindere cronologică de mai multe secole, cităm culturile Sîntana de Mureş-Cerneahov, Brateiinfo, Ipoteşti-Cîndeşti şi Driduinfo — care de la sfîrşitul sec. III e.n. pînă în sec. XI constituie o adevărată modă ceramică cu teme romane şi variaţiuni neromane pe aceleaşi teme şi care se întregesc într-o documentaţie arheologică unitară şi neîntreruptă a continuităţii daco-romanilor pînă în zorii primelor formaţiuni statale româneşti pomenite de izvoarele scrise.
Nu este locul şi nici cazul de a inventaria aici, fie chiar sub unghiul discuţiei întreprinse în acest capitol, sumedenia de date, fapte şi opinii cu care arheologia postbelică românească a înzestrat cunoaşterea epocii migraţiilor şi a perioadei formării poporului român. Din vasta literatură de specialitate, apărută în răstimpul unui secol, este suficient să trimitem pe cititor la cîteva mai noi lucrări de ansamblu sau de trecere în revistă a problematicii, în şirul cărora se prenumeră cea a lui Gh. Brătianuinfo, a lui C. C. Giurescuinfo, a Ligiei Bîrzuinfo, a lui N. Stoicescuinfo  şi I. I. Russuinfo.
Este însă oportun să subliniem bipolaritatea aspectului cultural al teritoriului ţării noastre în acea parte a epocii migraţiilor care intră în hotarul cronologic al prezentei cărţi (pe care mai jos îl vom preciza o dată mai mult, argumentîndu-l).

Această bipolaritate nu se referă nici la inflexiunile tematice alogene în moda ceramică zonală de care aminteam, nici la caracterul biritual (inhumaţie/incineraţie) al cimitirelor mixte, nici la măruntele artefacte din metal comun, lut sau os, pentru că ele nu fac decît să sublinieze şi mai puternic latura materială unitară (în fond o asimilare lentă întreprinsă la baza structurii sociale de chiar elementul autohton în virtutea ascendentului său numeric şi al latenţei etnoculturale romane), dar complexă a generalizării romanităţii latinofone în Dacia. Respectiva bipolaritate se structurează tocmai pe artizanalul autohton sau autohtonizant şi arta practicată pentru pătura conducătoare a etniilor migratoare. Între aceste pături şi aceste etnii în general, şi autohtonii sedentari şi producători de bunuri materiale (în primul rînd de hrană) cercetarea românească a ultimului deceniu pare a fi unanimă în a recunoaşte raporturi de reciprocă dependenţă, în ordinea necesităţii migratorii depinzînd de băştinaşii agricultori. Obiectele somptuoase, purtabile, sînt caracteristice aristocraţiei migratorilor, de aceea le şi găsim cumulate în tezaure uneori impresionante ca măreţie. Pămîntul României deţine, pentru secolele migraţiilor, întîietatea în ce priveşte numărul şi bogăţia tezaurelor. Ele nu sînt nici mărturia directă a abundenţei aurului şi argintului în subsolul Daciei (exploatările romane pînă la orizonturile accesibile tehnologiei antice fuseseră epuizate), nici a existenţei artiştilor sau metalurgilor de prin partea locului. Contribuţia invizibilă a daco-romanilor agricultori la luxul şi puterea războinicilor vremelniciţi asupra-le a fost hrana pentru care (în lipsa bogăţiilor şi a oraşelor de pradă) cei din urmă erau obligaţi să-i cruţe şi să-i folosească în continuare la munca pămîntului, din rodul căruia trebuiau să primească tributul în produseinfo.
Revenind la rolul pozitiv al goţilor în procesul generalizării latinităţii în Dacia postaureliană, reamintim că în urma tratatului încheiat între căpetenia acestora, Athanaric, şi Constantin cel Mare în 332, ei erau obligaţi, în schimbul unor subsidii în hrană şi bani (annonae foederaticae), să furnizeze sprijin militar Imperiului la frontiera danubiană, adică în zona de tampon unde se şi aflau. Părerile mai vechi ale lui Odobescu în legătură cu construirea şi rostul castrului de piatră de la Pietroasa au fost confirmate de cercetările arheologice recenteinfo, care au subliniat rolul acestui punct întărit de Constantin cel Mare la extrema estică a Brazdei lui Novac ce delimita spre nord zona de tampon controlată de romani şi în interiorul căreia goţii se aşezaseră ca federaţi. Acelaşi castru a fost distrus de goţi într-un moment în care relaţiile dintre Athanaric şi Imperiu se înrăutăţiseră, şi anume prin 367—369 cînd Valens execută o expediţie punitivă împotriva goţilor din Muntenia care sprijiniseră pe uzurpatorul Procopius. Rivalitatea dintre Athanaric, Fritigern şi alţi conducători goţi nu l-a împiedicat pe primul să semneze în numele întregului neam tratatul cu Valens la Noviodunum, prin care sînt anulate privilegiile din tratatul anterior cu Constantin cel Mare — teritoriul locuit de goţi fiind considerat în afara Imperiului.
Athanaric, energicul şef got, campion al păgînismului (de a cărui rezistenţă s-a lovit acţiunea misionară a lui Ulfila şi Sava cel înecat în apele Buzăului — confirmare indirectă a delimitării etnolingvistice dintre daco-romani şi germanici), atît de contestat şi tot mai singur între ai săi, înainte de a se duce, cu puţini însoţitori, la Constantinopol, unde avea să fie primit cu onoruri de Theodosius I şi unde la puţină vreme (381) avea să-şi afle bătrînescul sfîrşit, va opune o viguroasă împotrivire puternicului neam al hunilor care înainta către apus, ridicînd în faţa acestora, în sudul Moldovei, un val de pămînt întinzîndu-se între Ploscuţeni şi Siret.

Prezenţa hunilor între Carpaţi şi Dunăre a fost trecătoare, lăsînd prea puţine urme materiale şi tot atît de rare podoabeinfo; de aceea nu credem că se poate vorbi de un centru al puterii lor undeva prin regiunea Buzăuluiinfo. În schimb, de pe la 420 ea se face simţită şi devine temeinică în Pannonia şi pe o largă arie constituind imperiul hunic la care participau, în relaţii de subordonare, printre alte etnii, ostrogoţii şi gepizii. Aceştia au jucat pînă la moartea lui Attila (453) rolul de executori ai puternicului rege hunic în teritoriile pe care erau aşezate seminţiile lor (N.V. Transilvaniei, printre altele). După bătălia de la Nedao (454), cînd ramura hunică a imperiului lui Attila este lichidată de cea germanică, ostrogoţii şi gepizii se înfruntă continuu pînă la pornirea, în 488, a primilor către Italia. După această dată gepizii pătrund mai adînc în teritoriile daco-romane intracarpatice.
Pe la 550 avarii (nomazi de obîrşie mongolă) ajung la gurile Dunării. Ei cer loc de aşezare în Imperiu şi, bineînţeles, subsidii. Jafurile practicate în chip demonstrativ întăresc administraţia în refuzul ei. O parte a avarilor se îndreaptă spre vestul Europei pe la nordul Carpaţilor. Aliaţi cu francii şi longobarzii, îi înfrîng pe gepizi şi iau în stăpînire teritoriile pe care le controlau. La mijlocul aceluiaşi veac coboară şi slavii spre Dunăre pentru ca apoi, împreună cu avarii, să se infiltreze în număr destul de mare şi în Transilvania. Avarii şi slavii atacă împreună Sciţia Mică şi Tracia în 586—587 distrugînd Ulmetum, Tropaeum Traiani, Histria. Între anii 588—594 are loc o susţinută acţiune de refacere a oraşelor din Imperiu incendiate de aceşti atacatori. Asasinarea lui Mauriciu Tiberiu, al cărui tron va fi ocupat de fostul centurion Focas ce condusese răscoala armatei de la Dunăre, incapacitatea lui politică şi militară precum şi teroarea pe care a dezlănţuit-o în cele din urmă, tulburările profunde şi întinse la întreaga structură social-economică a Imperiului, atacurile concomitente ale perşilor şi slavilor aveau să marcheze pentru mai bine de un deceniu şi jumătate perioada cea mai critică din istoria celei de-a doua Rome. Urcarea pe tron a lui Heraclius în 610, pentru o domnie de treizeci de ani, constituia începutul unei noi etape, cea feudală a Bizanţului, iar în realitatea imediată o redresare treptată şi o reorganizare a structurii statului. Pentru Dacia Pontică, acest început de vremuri imperiale mai bune va însemna, din păcate, în mişcarea vastă şi violentă a instalării slavilor la sud de Dunăre, distrugerea definitivă în jurul anului 615 a aşezărilor urbane din Dobrogea şi în acest fel încheierea perioadei antice pe pămîntul României. Precizarea cronologică pe care o facem a fost argumentată arheologicinfo pentru majoritatea oraşelor dobrogene, inclusiv Tomis care se pare că rezistase asaltului avaro-slavic din 586—587.
Nimic din firavele dovezi invocate în sprijinul unei continuităţi de locuire urbană în secolul VII nu poate rezista argumentării abia amintite, astfel că nu ne raliem afirmaţiilor în acest sens preluate de I. Barneainfo dintr-o documentaţie contestabilă sub raport faptic. O chestiune conexă dar distinctă este cea a controlului militar bizantin „asupra fortăreţelor situate pe ţărmul mării şi de-a lungul Dunării“ care n-ar fi „încetat după aşezarea slavilor în Peninsula Balcanică“, ci „dimpotrivă a continuat să se menţină pînă la venirea bulgarilor (679—680)“, după cum se exprimă autorul antecitat.
Ilustrative pentru artizanalul elementar al răstimpului cuprins între mijlocul sec. III şi începutul veacului VII sînt podoabele dacilor liberi din Moldova, carpiiinfo, constînd din şiraguri de mărgele alcătuite din perle de sticlă, cornalină, calcedonie, coral, modă şi materiale preluate de la sarmaţii tîrzii, precum şi brăţările şi inelele de bronz şi argint, cataramele, fibulele ca şi alte obiecte mici din metal comun.

Între toate acestea se disting cerceii de argint în formă de amforetă lucraţi în filigran şi granulaţie care evocă piese romane asemănătoare. Tenta germanică a podoabelor ieftine din mediul transilvan al secolelor IV—VI este sugerată de cerceii în bară de bronz circulară avînd la un capăt un poliedru din acelaşi metal cu lăcaşe umplute de obicei cu „email“ slab, de diferite culori. Evident, industria artistică romano-bizantină se face peste tot simţită atît prin produsele ei, cît şi prin influenţele ce le exercită ca urmare a difuziunii şi prestigiului de care se bucură. Tiparele pentru turnat bijuterii de factură bizantină sau cele folosite la turnarea cruciuliţelor — în genere din bronz sau plumb  — datînd din secolele VI—VII, descoperite la Budureasca (Prahova), Olteni (Teleorman) şi Străuleşti - Bucureşti le putem considera ca făcînd parte din inventarul unor modeste ateliere autohtone care au continuat într-un climat rural meşteşugurile altădată înfloritoare în oraşele fostei provincii romane. Exemplele ce pot fi invocate sînt, de bună seamă, mult mai numeroase; ele nu depăşesc însă nivelul artistic scăzut de care aminteam.
Cîţi din gravorii de geme ce activau la Romula nu-şi vor fi găsit, în generaţiile următoare retragerii lor prin satele din Cîmpia Dunării, învăţăcei care să le continue priceperea de a grava metalul sau de a tăia, făţui şi lustrui rocile semipreţioase destinate unor alţi beneficiari care o dată cu stăpînirea peste aceste locuri au adus mode şi stiluri decorative noi?
Ceea ce voim a sublinia este faptul că policromia, realizată cu precădere din roci rare şi translucide, nu apare în perioada tîrzie a Imperiului roman, ea nefiind un apanaj exclusiv al Orientului. Migratorii veniţi din Asia sau germanicii trecînd prin nordul Pontului au putut, eventual, avea în vedere modelele fastului sarmatic, aceasta nu înseamnă însă că trebuie să absolutizăm binecunoscuta idee a lui Rostovtzeff asupra obîrşiei sarmatice a policromiei migraţiilor şi a artei podoabelor din nordul Europei. Deosebit de pricepuţi în prelucrarea metalului, germanicii n-au trebuit să fie şcoliţi de sarmaţi, căci, la vremea cînd făceau dovada celor mai somptuoase piese de orfevrărie, sarmaţii se petrecuseră de mult din prim-planul istoriei. Iar dacă hunii, trecînd spre vest prin locurile în care altădată stăpîniseră sarmaţii, poartă în „dotarea“ călăreţilor lor de: frunte bogate podoabe de aur şi vase de băut din acelaşi metal, nu înseamnă că vestitul nord al Pontului (cu faima bijutierilor greci rămasă încă din îndepărtatele timpuri ale sciţilor regali pentru a fi invocată pînă la saţietate de o exegeză ce socoteşte că şi-a îndeplinit datoria numai dacă reduce la tulpina comună a „plantei originare“ stufoasele ramuri a căror umbră îi depăşesc înţelegerea) i-a şi pecetluit în fuga calului; ei aduceau din stepele Asiei Centrale un anume specific în prelucrarea filigranată a aurului, în prinderea în caboşon a pietrelor, în modalitatea decoraţiei prin granularea metalului galben şi preţios. De ce dar mereu şi mereu atelierele nordului pontic, cînd străvechile ţinuturi ale Bactriei şi Armeniei dau la iveală pînă în sec. III e.n. strălucite dovezi ale dăinuirii iconografiei elenistice, dar şi a celei mixte, greco-persane, obiectivate în fildeşuri (cum sînt numeroasele exemplare descoperite la Nissa partică, în Turkmenia, U.R.S.S., datînd din vremea Arsacizilor) şi vase de argint şi aur, prea puţin, dacă nu chiar deloc intrate în orizontul cunoştinţelor învăţaţilor europeni?

*

Orice încercare ce urmăreşte serierea cronologică în arta migratorilor a procedeelor de montare a pietrelor semipreţioase în cabochon, în cloisonné sau à jour trebuie să aibă în vedere că se angajează pe drumul periculos al unei clasificări livreşti în terenul atît de nesigur al unei arte anistorice. Dacă astăzi putem deosebi cu oarecare certitudine podoabele de aur vizigote de cele hunice sau ostrogoto-gepidice, faptul se datorează unui context destul de bogat în tezaure, pe o zonă geografică relativ restrînsă care este suprafaţa ţării noastre. Dar şi în astfel de situaţii încheierile pot fi neaşteptat modificate de noi descoperiri. Încă şi mai neadecvat este importul metodologic sau de concluzii deduse din arii diferite, precum şi corespondenţele cronologice cu anumite podoabe, fibule etc. aflate la un moment dat la modă în Imperiu. Numai privind arta migratorilor ca pe o artă anistorică, deci nu cu ochiul rutinat de cunoaşterea podoabelor romano-bizantine, ne vom apropia de imaginea cît mai fidelă a ceea ce va fi fost orfevrăria acestor etnii alergînd să se cuprindă între hotarele puterii romane.
Acestea fiind spuse, să zăbovim asupra tezaurelor de la Pietroasa (Buzău; M.I.R.S.R.), Conceşti (Botoşani; Ermitaj), Tăuteni (Bihor; M.Ţ.C.O.), Apahida I şi II (Cluj; M.I.R.S.R.), Someşeni (Cluj; M.I.R.S.R.), Şimleul Silvaniei I (Sălaj; Kh. M.V.) şi II (M.N.U.B.), precum şi a cîtorva altor descoperiri izolate menite a completa privirea de ansamblu în ce priveşte arta migratorilor pe pămîntul României la sfîrşitul antichităţii. Multe din aceste tezaure conţin piese (vase şi podoabe) de argint şi aur manufacturate în Imperiu şi ajunse la căpeteniile etniilor respective ca daruri.
Patera, tava şi cana de aur de la Pietroasa credem a fi fost lucrate în atelierele romano-bizantine. În ce priveşte patera, faptul este sigur, iar ipotezainfo mai recentă că ea ar fi legată de restaurarea păgînismului sub Iulian Apostatul şi confecţionată în vremea acestuia pentru templul Cybelei din Antiohia, reclădit de Iulian, pare a fi verosimilă. Mai puţin temeinică e însă presupunerea că ar fi ajuns în tezaur ca rezultat al prădării Antiohiei de către huni, presupunere care vizează constituirea tezaurului în vremea imperiului hunicinfo. Cana, pentru care s-au întrezărit justificate ecouri în cănile de lut germaniceinfo din cultura Sîntana de Mureş-Cerneahov (căni care imită vase de bronz, dar nu de tipul acestuia, ţinînd exclusiv de domeniul toreuticii romane tîrzii) va fi fost şi ea lucrată în Imperiu. Tava masivă de aur, legată motivistic de buza cănii prin bordura de perle hemisferice realizate în repoussé, poate că va fi fost opera unui aurar roman lucrînd pentru comanditari goţi.
Tava, situla, amfora şi scaunul pliant de la Conceşti, toate de argint, tezaur în care iniţial figurau şi podoabe vestimentare germanice din aur şi pietre care s-au înstrăinat în momentul descoperirii, sînt şi ele produse ale toreuţilor romani, ca şi cănile (două la număr, în patru muchii, una foarte fragmentară şi nerestaurată) de argint din tezaurul de la Apahida I sau cele două, tot de argint şi de asemenea fragmentare de la Tăuteniinfo. Imagistica acestora, bahică şi acvatică (Apahida, Tăuteni), amazonomahică şi cinegetică (amfora de la Conceşti) sau de mitologie „olimpiană“ (situla de la Conceşti, cana cea mai distrusă de la Tăuteni şi patera de la Pietroasa) se situează pe linia bine documentată a toreuticii romane tîrzii de aparat regăsibilă din Siria şi Asia Mică pînă în Britannia. Neîndoielnic că atelierele în care au fost lucrate respectivele vase se aflau în partea răsăriteană a Imperiului, alături de Constantinopol putîndu-se cita Antiohia, Niceea şi probabil Efesul. Producția de vîrf a numitelor ateliere se datează în a doua jumătate a secolului IV.

Nu ştim care va fi fost contextul cănilor de la Tăuteni. Cele de la Apahida este limpede că au ajuns în acel depozit în chip indirect, preluate din alte comori gotice. Toreutica romană de la sfîrşitul sec. IV e.n., caracteristică tezaurelor gotice şi care cîteodată apare în contexte hunice, ostrogotice sau gepidice, mai ales în Transilvania, poate fi invocată drept mărturie a rămînerii în Dacia a unora din goţii lui Athanaric şi a asimilării lor de către autohtoni, dacă ne gîndim că depozitele de la Pietroasa, Crasna şi Feldioara au fost îngropate acolo în ideea revenirii nu numai în pămînturile îndrăgite, ci şi la cei de-un neam lăsaţi aici şi care justificau prezenţa şi siguranţa acestor tezaure. Faptul că piese de toreutică de tip Tăuteni sau Apahida răsar din nou în ambianţa hunică sau ostrogoto-gepidică în sec. V, cînd ele nu se mai produceau în imperiu, pare a indica trecerea lor de la elementul gotic sedentarizat către noii stăpîni locali sau eventual dezvăluirea de către aceiaşi goţi a secretelor comorilor într-o vreme cînd refacerea unităţii lor etnopolitice în Dacia se vădea definitiv imposibilă.
Luînd în consideraţie restul pieselor germanice de la Pietroasa (cele două vase poligonale năzuind parcă a constitui o replică hiperfastuoasă a celor romane), fibulele impresionante ca şi colanul cu şarnieră — toate indică un sedentarism şi o stabilitate a puterii care va fi fost cea a primelor decenii ale lungii „domnii“ a lui Athanaric. În viziunea noastră, tezaurul de la Conceşti confirmă cele abia afirmate. Beneficiarii acestor fastuoase obiecte nu puteau fi decît căpeteniile zonale ale goţilor aşezaţi în Moldova, în estul Munteniei şi în Transilvania (cănile de la Tăuteni, poate, şi Apahida vor fi făcut parte din tezaure preluate de următorul val migrator). Tot orizontului gotic, atît de bogat în aur şi aflat în foarte strînse legături cu Imperiul, ar trebui să-i atribuim şi îngroparea (în faţa năvalei hunilor) a celor două mari depozite de lingouri romane de aur de la Crasna şi Feldioarainfo a căror datare prin stampile se situează între 19 ian. 379 — 18 ian. 383, îngropare care, ipso facto, nu poate fi pusă în legătură cu plecarea lui Athanaric la Constantinopol şi cu ascunderea tezaurului de la Pietroasa aflat sub autoritatea şi paza acestui viteaz şi încercat şef.
Cu excepţia Conceştiului, despre care Odobescu ne relateazăinfo că făcea parte din inventarul funerar al unei cripte în care s-a aflat şi scheletul calului căpeteniei (gotice?) acolo înmormîntate, Pietroasa, Crasna, Feldioara şi poate Tăuteni sînt depozite ascunse sub iminenţa unei năvăliri, de către o populaţie care fie se replia cu gîndul de a se întoarce, fie nu pleca în totalitatea ei. Deci astfel de tezaure nu puteau aparţine decît orizontului gotic (este de pus în legătură marea cantitate de aur cuprinsă în obiectele de la Pietroasa şi subsidiile acordate de Imperiu despre care sînt grăitoare lingourile care n-au mai apucat a fi topite şi lucrate în odoare), dovedind totodată coabitarea strînsă a goţilor cu autohtonii daci şi daco-romani, coabitare sub protecţia militară a cărora dacii s-au latinofonizat în totalitate, potenţîndu-şi individualitatea sub raport etnolingvistic. Credem că în acelaşi răstimp obştea teritorială a căpătat structura cu care a traversat veacurile migraţiilor pînă în pragul întemeierii primelor unităţi statale româneşti în fruntea cărora, ieşiţi din seculară latenţă, se vor fi aflat întîii cneji români.
Nici un argument de ordin stilistic nu poate împinge tezaurul de la Pietroasa în orizontul hunic, aşa cum s-a încercat mai de curînd; el, ca şi cele pe care i le-am conexat, rămîn legate de declinul puterii goţilor la nord de Dunăre, către sfîrşitul sec. IV.

Celor care mai cred încă în unitateainfo  celor două tezaure de aur de la Şimleul Silvaniei, descoperite la interval de un veac (1797, 1898) li se poate obiecta repartiţia atît de bizar inegală a pieselor de facturi total diferite şi mai ales prezenţa în primul tezaur a unui colier tipic germanic (cu miniaturi de unelte şi alte feluri de pandantive) alături de cele paisprezece monede şi medalioane romane de aur (originale sau imitate) în monturi simple de aur sau cu granate în cloisonné.
Al doilea tezaur de la Şimleul Silvaniei cuprinde un mare număr de fibule, predominînd în împodobirea lor cu pietre tehnica cabochon-ului, pe unele dintre ele alături de cloisonné-ul. Cele mai multe fibule din acest tezaur sînt ornamentate în cabochon cu stropi neregulaţi de granate sau almandine (varietate de granate de un roşu mai închis decît granatele roşii, sortiment din categoria policromă — galben, verde, negru — a granatelor, cel mai folosit pentru a contrasta cu aurul) în felul „diademelor“ de aur hunice descoperite la Buhăeni (Iaşi; M.I.R.S.R.), Dulceanca şi Bălteni, în Muntenia, sau la Dnipropetrovsk şi în Crimeea (U.R.S.S.; M.T.I.K.) unde sînt datate, cum e şi firesc, în veacul IV. Evident că respectivele fibule sînt mult mai bine realizate tehnic decît podoabele hunice extracarpatice lăsate în trecerea acestor migratori către Pannonia în care aveau să se aşeze şi, în contact cu mediul germanic, să-şi ridice calitatea artefactelor de preţ. Motivul principal pentru care atribuim orizontului hunic al doilea tezaur de la Şimleul Silvaniei este prezenţa în depozit a trei vase semiglobulare avînd pe fund (interior) şi sub buză almandine montate în cabochon şi înconjurate de trasee granulate ca şi fibulele despre care a fost vorba. Ceea ce etnicizează pe comanditarii acestor vase este însă faptul de a fi cerut să li se adauge tortiţe cu inele de prindere după străvechiul obicei al nomazilor călări din Asia Centrală ale căror obiecte de folosinţă personală trebuiau prinse de harnaşamentul calului sau de centura posesorului.
Cele trei vase cu inele de prindere nu pot să nu ne ducă cu gîndul la alte patru similare ca formă, cu catarame, din mai tîrziul (sec. IX—X) tezaur de aur de la Sînnicolaul Mare (Kh.M.V.) adus în părţile vestice ale ţării noastre de alţi călăreţi migratori din ţinuturile Asiei Centrale. (Pentru că a venit vorba, ne exprimăm convingerea că o mare parte a pieselor tezaurului bănăţean de la Viena stau sub semnul amalgamării de teme şi motive iraniene, indiene, islamice, amalgamare proprie toreuticii armene care a înrîurit puternic pe meşterii metaloplaşti ruşi din sec. XII — a se vedea piesele de la Cernihiv şi Kiev, M.T.I.K. Cana cu gura tetralobată de la Sînnicolaul Mare, pixida pîntecoasă de acolo ce va fi avut poate un capac de felul celui de la Cernihiv, foarte asemănător ca motivistică şi execuţie cu vasul bănăţean, ne surprinde că nu au trimis pe nimeni, după ştiinţa noastră, nici chiar pe istoricul mileniului de artă la Dunărea de Josinfo la bogata expositio de vase de preţ de pe fresca Cortului Mărturisirii de la Sf. Nicolae Domnesc de la Argeş, unde apariţia unei căni cu gura tetralobată în extrema dreaptă şi a unei pixide cu capac în mîinile celei de a patra figuri din stînga, precum şi a altor amănunte dă o dată mai mult de gîndit despre ceea ce înseamnă migraţia formelor, a vaselor de preţ şi a popoarelor din Asia către şi în Europa).

E greu de spus dacă tezaurul I de la Şimleul Silvaniei, pe care îl considerăm germanic, aparţine şi el orizontului hunic. Este foarte posibil să fie aşa, căci ultimele monede sînt de la Valens şi Graţian; socotind depozitele de lingouri de la Crasna şi Feldioara (însumînd, după originalele şi galvanoplastiile existente, 29 bare de aur păstrate la British Museum, Biblioteca Naţională din Paris, Kh.M.V., M.N.U.B. şi M.I.R.S.R.) material brut, neprelucrat, îngropate în preziua năvălirii hunilor, medalioanele transformate în podoabe s-ar situa logic după evenimentul amintit.
Apahida I, cu inelul prinţului Omharus decorat cu cruce şi numele posesorului scris latineşte pe şaton, vădită dovadă a unei suzeranităţi bizantine (gepizii devin după 454 federaţi ai Imperiului roman de răsărit), tezaurul de la Someşeni cu pectoralul cu cruce lucrat în tehnica à jour (fig. 21) şi care mărturiseşte acelaşi interes pentru Imperiu al purtătorului, îmi par a ţine de orizontul ostrogoto-gepidic post hunic prin însuşi faptul că ele individualizează autorităţi germanice recunoscute de Imperiu sau voindu-se a releva de la acesta lucruri şi năzuinţe imposibile înainte de bătălia de la Nedao. Tezaurul II de la Apahida este singurul „pur“ germanic. Stereotip în concepţie şi tehnică — majoritatea obiectelor fiind piese de harnaşament — îngropate, împreună cu cele vestimentare, ca ofrandă într-o casetă de lemn în mormîntul altui principe, rămas anonim, el s-a aflat doar la 500 m de cel al lui Omharus. Apropierea în teren a celor două tezaure ne îndreptăţeşte să le socotim gepidice, numai că acesta din urmă îmi pare de situat în timp după 488, adică după plecarea ostrogoţilor către Italia, cînd gepizii nu vor mai prezenta pentru lumea romană aceeaşi importanţă ca mai înainte şi nici aceasta, la rîndu-i, pentru ei. Unei atare conjuncturi s-ar datora „puritatea“ germanică a depozitului datînd poate chiar din veacul VI dinaintea căderii în 567 a regatului gepid sub înaintarea avarilor uniţi cu francii şi longobarzii.
Periodizarea marilor tezaure descoperite în România după retragerea aureliană pînă la sfîrşitul veacului VI este rezultatul analizei logice a datelor de istorie politică, a informaţiilor arheologice cît şi al cercetării comparative a structurilor acestor depozite de podoabe, vase şi lingouri de metal preţios. Nici una din părerile emise asupra procedeelor tehnice, în privinţa serierii lor cronologice, asupra policromiei ca modalitate de manifestare a gustului şi ca indiciu al spiritualităţii etniilor purtătoare nu a putut fi reţinută în virtutea singurei poziţii pe care am socotit-o obiectivă, anume aceea de a privi întregul material, exceptînd obiectele de obîrşie romană (vase, lingouri şi monede copiate sau refolosite în barbaricum) ca manifestări ale unei arte anistorice, în general invariabilă prin însăşi puţinătatea variantelor posibile, artă care poate deveni întrucîtva grăitoare doar prin relaţiile de context ale acumulărilor depozitelor respective.
Cea mai veche cercetare comparatistă românească de artă antică se referă la unul din marile tezaure ale perioadei: Pietroasa. Meritul lui Odobescu rămîne întreg şi desfăşurarea erudiţiei sale spectaculoasă ca şi obiectele pe care le-a studiat. Gîndindu-mă la temeinicia şi valabilitatea datării pe care a stabilit-o cît şi la încercările recente de a o modifica măcar cît de puţin, dar suficient pentru a picta cu totul alt tablou al unor vremuri odată mai mult schimbătoare sub însăşi migraţia celor ce le-au frămîntat, îmi reamintesc de zicala rostită de autorul Pseudokynegheticos-ului prin părţile Bărăganului vremelnic locuit de goţi: „departe-i griva de iepure“.

dacia-ant

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2