Dacia Antiqua

VESTIGIILE UNEI NOI MORFOZE CULTURALE: ARTA ROMANO-BIZANTINĂ

În paginile prezentului capitol ne vom concentra atenţia asupra tradiţiei romano-bizantine în teritoriile în care au fost prezente, pînă la retragerea aureliană, trupele şi administraţia romană, precum şi în Dacia Pontică — tradiţie obiectivată din păcate prin prea puţine vestigii susceptibile, altfel decît la nivelul lor artizanal, de a fi cercetate din punctul de vedere al istoriei artei. Intervalul ce ne preocupă deci este cel cuprins între ultimul sfert al veacului III şi sfîrşitul secolului VI e.n. cînd se încheie perioada antică pe teritoriul României. În cele mai înainte expuse am depăşit de mai multe ori limita inferioară amintită din necesităţi care confirmă prin ele însele continuitatea prezenţei unor artefacte pe deasupra hotărîtorului gest politic, militar şi administrativ; atît cataramele de centură, mărturii ale acelei industrii artistice romane tîrzii, cît şi capul de marmură al lui Constantin II de la Cioroiul Nou (Aquae) se înscriu de fapt în orizontul cronologic asupra căruia ne vom opri abia acum.
Noua morfoză culturală invocată se defineşte, în lumea romană, prin depotenţarea naturalismului elenic în sculptură în favoarea formalismului artizanal, prin stereotipizarea în cadrul unei adevărate industrii de artă a micilor obiecte de metal de largă folosinţă cotidiană, prin accentul tot mai mult pus de clasele avute pe artele somptuare (podoabe, toreutică, fildeşuri, stofe) şi mozaic, domenii în care se conservă pînă tîrziu doar iconografia elenistică (aşa-numitul elenism artistic), prin apariţia, după recunoaşterea creştinismului de către stat în 313, a artei creştine oficiale, precedată de un artizanal creştin, în fine, prin căderea în 476 a Imperiului roman de apus şi rolul decisiv jucat de Constantinopol şi răsăritul lumii romane în veacurile care depăşesc cu mult pe cel de al VI-lea al erei noastre, implicit în ce priveşte intrarea Daciei sub influenţa şi interesele economice bizantine.
Creştinismul ca şi limba latină ce-i dădeau expresie au fost două importante verigi culturale care au legat Dacia de civilizaţia romană în secolele migraţiilor. Creştinismul premisionar a început să se răspîndească în Dacia încă din prima jumătate a sec. III, dacă nu şi mai devreme. Romanii de obîrşie siriană erau vehiculatorii de căpetenie ai lui, cu precădere în timpul domniilor împăraţilor de obîrşie orientală, Severus Alexander şi Filip Arabul, după cum presupunea cu îndreptăţire V. Pârvan. Tot el vedea în retragerea aureliană binevenitul prilej ivit oamenilor simpli care erau creştinii acelor începuturi de a scăpa de primejdiile oficiale ameninţînd pe adepţii acestei religii — motiv de tot interesul spre a rămîne la gospodăriile lor din Dacia. Pârvan invocă în sprijinul ideii difuziunii creştinismului în vremea stăpînirii romane o inscripţie descoperită la Napoca, cunoscută doar prin copii din evul mediu; e vorba de o stelă funerară pusă de veteranul Aurelius Babus (sirian) fiicei sale şi copilului acesteia, piatră care poartă monogramul creştin şi pe care Pârvaninfo o datează pe la 235. Autenticitatea acestei inscripţii e confirmată (în sensul că nu e o invenţiune medievală) de descoperirea în 1927 tot la Napoca a unui altar funerarinfo, transformat ulterior (sec. IV) în cutie de sarcofag, a cărui inscripţie posedă caracteristicile creştinismului timpuriu, deşi acestea i-au fost contestate, iar C. Daicoviciu credea că a fost „încreştinată“ abia la refolosire, ceea ce, evident, este imposibil, căci inscripţia cădea pe baza sarcofagului (M.I.T.).

Pe limes-ul alutan, în castrul de la Racoviţa (Praetorium II), colonelul Chr. Vlădescu, efectuînd săpături din partea Muzeului militar, a descoperit cu aproape un deceniu în urmă o gresie de cca 8X12 cm pe care erau zgîriate cu un vîrf ascuţit o cruce, ochiul în triunghi şi numele lui Hristos. Publicarea acestei interesante „amulete“ de către descoperitorul ei va constitui o importantă piesă la dosarul creştinismului dacic preaurelian.
Obiectele modeste la care ne referim (opaiţe, inele, intalii schematice) au o simbolistică alcătuită din elemente precreştine care s-au constituit foarte repede într-o koiné imagistică răspîndită simultan în tot Imperiul. La începutul sec. III, Clement din Alexandria, în Pedagogul, explica fidelilor că pe inelele lor vor trebui să se afle gravate fie porumbelul, fie pescarul, fie ancora. Caracterul ambivalent (creştin sau păgîn) al unei atare simbolistici continuă să submineze intenţionalitatea creştină a multora din exemplarele acestei imagistici.
Nu se mai poate astăzi contesta, avîndu-se în vedere relativ numeroasa documentaţie arheologică, existenţa creştinismului preaurelian în Dacia. Din rîndul monumentelor respective cred că trebuie scoase acele abrasax-uri asupra cărora am zăbovit cînd am vorbit despre gliptica romană a provinciei. Oricît de mare ar fi dorinţa noastră de a aduce noi mărturii arheologice în favoarea creştinismului dacic timpuriu, nu trebuie să ne lăsăm antrenaţi în a vedea în modestele jucării de lut (un cocoş, de pildă) simboluri creştineinfo; în schimb este demnă de toată atenţia „încreştinarea“ unei amulete păgîne, recte isiace, pe care N. Vlassainfo o socoteşte sosită în Dacia Superior între 250—271. Ea va fi aparţinut, desigur, mediului militar de la Apulum (piesa se află la M.I.T.).
A deduce din modestele mărturii creştine, epigrafice, utilitare, artizanale ca artefacte, strînse în ultimii ani în două lucrăriinfo într-o oarecare măsură complementare, complementaritatea însăşi a „zalmoxism-ului“ şi creştinismului avînd ca punct de întîlnire îndumnezeirea sau nemurireainfo, ni se pare o teză excesiv pro domo căreia nu avem nici răgazul nici locul să-i aducem contraargumentele cuvenite.
Ştim astăzi prea puţin despre întîiele lăcaşe de cult creştine din fosta provincie a Daciei, dar avem ferma convingere că datele se vor înmulţi graţie cercetărilor arheologice susţinute. Pînă acum două decenii singura bazilică cunoscută la nordul Dunării era cea cu o unică navă şi absidă din colţul de NV al cetăţii de la Sucidavainfo, datată în sec. VI. Publicată la multă vreme după descoperire, abia de curînd avem ştiinţăinfo de o bazilică din sec. IV construită pe ruinele (folosite în parte) ale pretoriului castrului roman de la Slăveni. Cît priveşte edificiile de acest gen din Dacia Superior, ele se lasă încă aşteptate cu toate că anumite indicii (pînă acum inedite) par să fi apărut în substrucţiile catedralei romano-catolice de la Alba Iulia. În ce ne priveşte, socotim binecunoscutul donarium de la Biertan (Ego Zenovius votum posui, Eu Zenovius mi-am împlinit făgăduiala), descoperit prin 1775 şi intrat în colecţiile M.B.info (acum la M.I.R.S.R.), o semnalare indirectă a existenţei, undeva în regiune, a unei biserici cu altar-relicvariu de felul celor de la Intercisa, Aquincum sau Gorsiuminfo.

Aceste altare-relicvarii din marmură aveau fixate deasupra, pe tăblia cu marginile sculptate ca o cornişă şi decupată în semicerc în porţiunea centrală din faţă (fapt care i-a determinat pe arheologii maghiari să le socotească la început... lespezi ale unor bănci de latrine publice!), diverse obiecte de bronz cu valoare cultică printre care puteau figura opaiţe de felul celui în formă de porumbel descoperit în castrul de la Buciumiinfo (Muzeul din Zalău) sau al celui reprezentînd peşteleinfo, găsit mai demult la Tomis (M.I.R.S.R.), datînd respectiv din secolele V—VI şi IV, precum şi linguriţe euharistice ca cea de la p. 266, nr. 151, descoperită chiar în Transilvania. Tabula ansata ajurată cu pandantivul hrismatic de la Biertan va fi fost fixată, cum indică orificiile, poate chiar pe chivotul unui atare altar, dăruit de Zenovius, aşa-zisul pandantiv făcînd oficiul de închizătoare simbolică.
Dacia Pontică ne întîmpină, cum e şi firesc, cu o bogăţie de vestigii romano-bizantine. Cele mai comune sînt cele ceramice şi trebuie să remarcăm completa dispariţie a unităţii arhitectonice a vaselor. Ele sînt exclusiv utilitare. Amfore, căni, ulcele şi ulcioare din toată aria istro-pontică, chiar dacă ar furniza unele indicii de seriere cronologică mai amănunţită în ciuda aspectului lor atipicinfo, sînt departe de a putea fi considerate artefacte. Accentul artistic se mută în categoria vaselor de bronz şi metale preţioase. Din păcate, despre acestea avem prea puţine ştiri. Regiune puternic creştinată, Dobrogea antică va fi posedat în numeroasele-i bazilici, cel puţin în cea metropolitană de la Tomis, odoare de preţ despre care ne stă mărturie discul (patena) episcopului Paternus, datat printr-o ştampilă în 498. Este vorba de o piesă toreutică din argint aurit din seria marilor realizări de acest fel de la sfîrşitul sec. IV, reparată (cum spune inscripţia) şi suplimentar împodobită cu motive creştine din porunca episcopului tomitan. Împreună cu alte vase de argint aurit şi cu podoabe de aur, a fost descoperită în 1912 la Malaia Perescepina, în Ucraina, întregul tezaur, aflat într-un cufăr, găsindu-se acum la Ermitaj. Radu Vulpeinfo presupunea, cu mult temei, că respectivul depozit reprezenta rezultatul jefuirii de către avari a Tomisului, la sfîrşitul sec. VI. În capitolul următor se va vedea că Tomisul a rezistat acestui val distrugător, avînd chiar mai puţin de suferit. Poate că a plătit astfel scurtul răgaz care se va sfîrşi în 615 prin atacul devastator al slavilor, arderea şi părăsirea oraşului de către locuitorii lui.
În preziua distrugerii avarice, Histria îşi vădeşte sărăcia vieţii ei orăşeneşti nu numai prin modestia clădirilor din cetate, ci şi prin simplitatea podoabelor de aur din două depozite descoperite la interval de un deceniu (1953, 1964), cel din urmă constituind inventarul unui mormînt. E vorba de cruciuliţe-relicvarii din foaie de aur cu almandină în poziţie centrală, de cercei cu pandantiv cruciform umplut cu pastă de sticlă verde şi perlă de aur sudată la acesta, de catarame, limbi şi aplice de curea cu cruci incizateinfo. Gliptica creştină a Sciţiei Mici este ilustrată de binecunoscutul intaliu de la British Museum figurînd pe Hristos crucificat înconjurat de cei 12 apostoli, temă iconografică destul de rară în rîndul pietrelor gravate, exemplarul în chestiune datînd, cel mai probabil, din secolul IV. Din veacul anterior pare a fi însă simbolistica creştină convenţională a unui intaliu (agată neagră cu strat albastru superficial) din Colecţia M.I.M.B. (inv. nr. 4463/28113, pl. XIII, 5) provenind din lotul Adrian Maniu şi recoltată, după cîte am putut afla, de la Constanţa; ea întruneşte, sub semnul crucii, un porumbel cu ramură în cioc şi o stea în cîmpul din dreapta.

Dobrogea veacurilor IV—VI sau Sciţia, cum e cunoscută în izvoarele creştine, era unul din bastioanele noii religii, bine integrat în oecumenism. Dovadă stau, pe lîngă cei nouă episcopi tomitani, deţinînd de la un moment dat titulatura de episcopi metropolitani, 30 bazilici descoperite pînă acum în 14 aşezări, mai mulţi martiri atestaţi atît de scrierile eclesiastice, de epigrafie cît şi de arheologie, participarea unor clerici la diverse sinoade ţinute pe cuprinsul lumii romane precum şi ridicarea de pe aceste meleaguri a unor vocaţii deosebite întru păstorirea şi edificarea credincioşilor ca sf. Ioan Cassian, mort către 435, Dionisie cel Mic, născut pe la 470 şi aflător la Roma în 496, sau Ioan Maxenţiu care se găsea tot acolo prin 520 pentru a fi apoi unul din doctrinarii sinodului de la Orange.
Dacia Pontică în epoca dominatului era o regiune cu o viaţă urbană intensă în care artele îşi găseau locul cuvenit. Avem ştiri indirecte chiar despre sculptura monumentală cum ar fi acel piedestal de piatră al unei statui de bronz (?) descoperit la Noviodunuminfo. Înălţimea acestuia, de peste 2 m, modul îngrijit în care fusese realizat arată că monumentul reprezenta un împărat (datarea aproximîndu-se între a doua jumătate a sec. V şi mijlocul celui următor). Există însă şi vestigii statuare mai timpurii dintre care capul unei statui feminine imperiale de calcar din muzeul constănţean (provenind de la Durostorum, inv. nr. 5203, pl. XIII, 1) este legat, prin personajul înfăţişat, de începuturile nu tocmai „pure“ ale creştinismului oficial. Este vorba de chipul Flaviei Maxima Fausta (292—326, fiică a lui Maximin Herculius şi a Eutropiei, soră mai mică a lui Maxentius), a doua soţie a lui Constantin cel Mare (după Minervina) căruia i-a născut trei băieţi: Constantin II (?), Constantius II şi Constans. Printr-o intrigă de palat, care nu era străină pare-se de opţiunea pentru creştinism a împăratului, e acuzată de către soţul ei de adulter cu Crispus (fiul lui Constantin şi al Minervinei) şi în 326, la 34 de ani, ucisă în chip bestial, după executarea lui Crispus, fiind aruncată într-o baie cu apă care clocotea. Iulian Apostatul avea el însuşi a se plînge mai tîrziu de teroarea existentă în familia imperială în timpul vieţii lui Constantin care voia să impună tuturor celor din preajmă-i, cu orice chip, noua credinţă. Capul statuii de la Constanţa reprezintă pe nefericita Fausta în chip de Pudicitia (sfiiciunea) aidoma celei descoperite la Ostia pe care R. Calzainfo şi W. Schumacherinfo îl consideră unicul portret sigur al împărătesei. Credem că piesa în discuţie este postumă (ca şi cea de la Ostia, tocmai pentru că fosta împărăteasă e reprezentată în Pudicitia din pricina cumplitei morţi cauzate de urîta şi netemeinica învinuire), din vremea fie a lui Constantin II sau chiar a lui Iulian Apostatul.
Chipurile împărăteselor, ca şi ale împăraţilor, au constituit una din temele preferate ale pondurilor figurative. La Tomis, în 1914, a fost descoperit un astfel de pond păstrat acum în Colecţia Severeanu (inv. nr. 602/19196, pl. XIII, 8) avînd înălţimea de 13,7 cm. El reprezintă pe Aelia Pulcheria Augustainfo (399-483), fiica lui Arcadius şi a Eudoxiei şi soţie a lui Marcian (împărat în Răsărit între 450-457), născută la Constantinopol şi canonizată de biserică (prăznuită la 10 septembrie). Obîrşia siriană a unor astfel de obiecte romane tîrzii atestă intensele legături ale comunităţilor din Dobrogea cu Orientul, legături pe care le-am urmărit şi asupra cărora am insistat în capitolul precedent, considerîndu-le un factor important în romanizarea Daciei.

Nu ne mai surprinde dar prezenţa unor bazilici de tip sirian la Troesmis şi Callatis, singurele care fac excepţie de la formula de tip elenistic a unor astfel de construcţii. Lăcaşul de la Troesmis, cu o singură navă absidată, are cîte doi suporţi pătraţi pe fiecare latură meniţi a susţine două arcade transversale pe care se sprijinea acoperişul. Bazilica siriană de la Callatis are două faze de construcţie, prima din sec. IV—V, ultima poate de la sfîrşitul veacului VI. Sala bazilicală nu are absidă, dar i se desparte, în faza a doua, un sanctuar încadrat de un diaconicon şi o protesă prin care, pe lîngă accesul principal în sală, se putea ieşi în atrium-ul flancat de portice pe trei laturi şi de o clădire cu două nivele ce închidea, spre răsărit, ansamblul. Acestei bazilici îi aparţin probabil capitelurile corintice de marmură cu vulturi şi capete de berbeci (M.I.R.S.R., pl. XIII, 4). Numărul creştinilor de obîrşie siriană va fi fost destul de mare în Dacia Ponticăinfo  iar la Callatis bazilica de apreciabile dimensiuni şi costisitoare execuţie presupunea numeroşi compatrioţi cu dare de mînă asupra cărora piatra funerară a lui „Simplicius, fiul lui Cassianus, de neam sirian şi ca pregătire jurist“info ne stă mărturie.
Bazilicile creştine din Sciţia Micăinfo au, cele mai multe, trei nave şi o absidă orientată către est. La exterior absida e realizată fie în cinci laturi, ca la Histria şi la două bazilici de la Troesmis, fie în trei, ca la Argamum (Dolojman). Singura bazilică cu transept şi absidă centrală este una din cele cinci de la Tropaeum Traiani. La Tomis au fost descoperite patru bazilici dintre care două, de dimensiuni apreciabile şi cu criptă, în cartierul de vestinfo, o alta, mai mică, în port, construită tot în sec. V—VI ca şi cele antecitate, de această dată însă în interiorul unui vast edificiu din sec. IV. Catedrala Tomisului va fi fost poate bazilica cu criptă pictată din curtea liceului nr. 2 (centrul oraşului antic), din păcate distrusă (ornamentele florale şi geometrice ale frescei pe care am avut prilejul să le admirăm au rămas nepublicate). Din cele treizeci de bazilici paleocreştine dobrogene, trei la Tomis, trei la Tropaeum Traiani şi una la Histria au cîte o criptă sub sanctuar.
La Niculiţel a apărut însă şi o bazilică cu martyrium plasat sub altar. Este vorba de o construcţie antică subterană unică în ţara noastră prin aceea că prezintă întîiul specimen de cupolă de cărămidă. Minuscula criptă adăpostind rămăşiţele pămînteşti ale martirilor Zótticos, Áttalos, Kamásis şi Filippos (numele lor fiind înscrise pe un perete) a fost zidită şi pecetluită (minuscula intrare acoperită cu o lespede) la sfîrşitul veacului IV şi începutul celui următorinfo pentru a fi ultimul lăcaş al acestor misionari căzuţi probabil victimă a îndărătnicului păgînism gotic. Deasupra criptei cu cupolă, ascunsă în întregime în pămînt, s-a ridicat apoi bazilica. Zidăria de cărămidă a criptei ne duce cu gîndul la bolta în leagăn şi în arc frînt, precum şi la alte detalii ale micului, dar interesantului monument de arhitectură militară care este fîntîna secretă cu coridor de acces de la Sucidava, realizată pe la mijlocul sec. VI e.n.info.
Un mic disc de sticlă pictată (pastă de sticlă translucidă cu „băşici“ alungite — caracteristică vremii de după începutul sec. IV pînă la sfîrşitul veacului următor şi chiar mai tîrziu) redeschide discuţia asupra martirilor Kýrillos, Kyndaía şi Tásios pomeniţi de o inscripţieinfo provenind din bazilica cimitirală de la Axiopolis. Acest disc de sticlă (diam. 5,5 cm) se găseşte în Colecţia Severeanu (inv. nr. 1236/18604) şi, după informaţiile de care dispunem, el a fost descoperit cu cîţiva ani înainte de 1937 în amintita bazilică axiopolitană în zona căreia se amenaja un depozit militar.

Inscripţia în chestiune a apărut cu ocazia măririi sau refacerii, imediat după ultimul război sau chiar în cursul acestuia, a aceluiaşi depozit; ea a fost predată arheologilor în august 1947. Discul de sticlă pictat din Colecţia Severeanu este unicul fragment de vitraliu antic descoperit în România şi printre rarele documente paleocreştine de acest fel din întreg Imperiul. Pictura, mult deteriorată, a fost recoaptă la temperatură mică, culorile care se mai păstrează fiind roşu, negru, alb şi galben (pl. XIII, 2).
Este înfăţişat bustul nimbat al unui sfînt al cărui nume se află înscris în cîmpurile din stînga şi dreapta: KYP(I)/AKOC (greceşte). Dintre cei cîţiva purtători canonizaţi ai acestui nume, singurul a cărui imagine poate figura într-o bazilică dobrogeană dinaintea distrugerii avaro-slavice este Chiriac, episcop al Ierusalimului, sărbătorit la 4 mai. Chiriac al Ierusalimului e prima oară menţionat de Grigore din Tours (528—594) în legătură cu găsirea sfintei cruci. Legenda (Legenda aurea) spune că Elena, mama lui Constantin cel Mare, a aflat că un evreu din Ierusalim, pe nume Iuda (viitorul Chiriac), ştia unde fuseseră îngropate crucile de pe Golgota. Sub ameninţarea cu moartea, Iuda trădează secretul, crucile sînt găsite, cea a lui Hristos identificată (?!) şi, atinsă de orice doleant cu credinţă, dovedită a fi făcătoare de minuni. În faţa „evidenţei“, Iuda se creştinează luînd numele Domnului, Kyriakos, pentru ca apoi să-i urmeze lui Macarie în scaunul episcopal al Ierusalimului. În vremea scurtei domnii a lui Iulian Apostatul, coreligionarii fostului Iuda nu s-au sfiit să-i plătească şi trădarea şi convertirea; de aceea l-au aruncat într-un cazan cu ulei clocotind după ce i-au tăiat mîna dreaptă. Pe la 1209, în urma celei de a patra cruciade, capul i-a fost adus de la Constantinopol la Provins (Franţa)info.
Imaginea de la Axiopolis credem a fi cel mai vechi portret (evident convenţional) al lui Chiriacinfo. În ce priveşte grafia numelui de pe acest fragment de vitraliu, atragem atenţia asupra identităţii de stil şi tip a literelor A, P, K, Y şi sigma lunar cu cele ale pietrei funerare pusă de comitele Gibastes fiicei sale Anthusainfo în capela special clădită de el şi alipită martyrium-ului axiopolitan. Cu această ocazie va fi refăcut bazilica (presupunerea a fost mai de mult formulată în scris de către I. Barnea) şi va fi instalat în capelă sau mai degrabă în martyrium un vitraliu cuprinzînd poate chipurile martirilor locali şi ale altor sfinţi ce s-au jertfit pentru credinţa lor; printre aceştia e lesne de înţeles de ce va fi figurat şi Chiriac, singurul căruia hazardul i-a rezervat posteritatea unei vechi imagini (convenţionale). Datînd această bucată de vitraliu în secolele V—VI, avem deja conturat prin două documente stilul epigrafic al monumentului şi al epocii. Inscripţia pomenind pe Kyrillos, Kyndaia şi Tasios este oricum anterioară prin chiar grafia ei. Cînd va fi fost pusă aceasta şi cînd vor fi fost martirizaţi cei trei, sînt două chestiuni distincte care-şi aşteaptă noi informaţii pentru a putea fi soluţionate. Lipsa crucii sau alte şcolăreşti „criterii“ nu rezistă unei critici obiective şi informate, după cum nici scepticismul fără apelinfo al celor care nu-i văd pe martirii axiopolitani ucişi la sfîrşitul sec. III acolo şi nu la Durostorum nu-i mai puţin dogmatic.
Vestigiile artei romano-bizantine nu reuşesc să egaleze imaginea complexă şi opulentă, am zice, a artei romane, schiţată în capitolul anterior. Opulenţa acelor vremuri tulburi era apanajul exclusiv al căpeteniilor migratorilor. Pentru aceeaşi perioadă, capitolul următor se va ocupa în chip completiv de ea.

dacia-ant

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2